Ionel Cociuba a dus ilegal la muncă zeci de persoane, inclusiv minori

Traficul internaţional de persoane are trecere pe la Vama Borş

Atâtea succese raportează Poliţia de Frontieră că schimbi imediat canalul sau întorci repede pagina. Oameni întorşi din drum pentru că au împrumutat cei 500 de euro necesari la ieşirea din ţară, paşapoarte “suspecte”, interdicţii neştiute, autocare cu poliţişti înfiltraţi, sunt deja cuvinte care aproape şi-au pierdut conţinutul şi s-au devalorizat prin suprasolicitare. În ciuda acestor “succese” de paradă, mizeria ascunsă sub preşul instituţiei este din ce în ce mai vizibilă. Oamenii încep să vorbească. Se spune că numai cei fără protecţie ajung la buletinele de ştiri. Aşa să fie?

Traficul internaţional de persoane nu se rezumă doar la prostituţie, la fetele racolate din România şi plasate “pentru produs” într-o ţară vestică. Aprope la fel de mari câştiguri realizează plasatorii ilegali de forţă de muncă pentru şantierele, fermele sau atelierele din occident. Diferenţele, care-i despart până să ajungă la nivelul câştigurilor realizate de proxeneţii internaţionali, le “recuperează” pe seama naivităţii muncitorilor proveniţi din România. Au avantajul că sunt mult mai puţin mediatizaţi iar protectorii lor nu se sfiesc să intervină când apare câte un blocaj. Ceea ce este cam riscant în cazul prostituatelor. Protectorii, care provin nu numai din Poliţia de Frontieră ci şi din alte instituţii ale statului, se pare că-şi trag partea din tot ce mişcă.   

Ionel Cociuba are carte de vizită

Nagy Attila are 35 de ani şi doi copii minori. Soţia lucrează cu o jumătate de normă, iar din agricultură pot doar să spere că nu mor de foame. În Sălacea, cea mai nordică localitate din judeţul Bihor, sunt posibilităţi minime să obţii un loc de muncă rezonabil. Majoritatea tinerilor plănuiesc să plece la muncă în occident, indiferent că acesta începe cu prima localitate de la graniţa României cu Ungaria sau ajunge până într-un sătuc din Irlanda. La 35 de ani, Attila se consideră tânăr, iar oportunitatea plecării pentru câteva luni nu putea să-l lase indiferent. “În cursul lunii august 2003, un consătean m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez ca muncitor în Italia, cu acte în regulă. Cineva din Valea lui Mihai îi propusese să-l ducă în Italia şi, dacă este interesat, să adune o echipă de muncitori pentru construcţii. Mi-a lăsat numele şi numărul de telefon ale persoanei respective, ocazie cu care am aflat că pe comanditar îl cheamă Cociuba Ionel.”

Întâlniri la miezul nopţii

“Am sunat la numărul respectiv, i-am spus cine m-a recomandat şi că am mai lucrat în construcţii ca zidar şi la tencuit. Mi-a spus că-mi poate asigura transportul până în Italia, banii de ieşire, cazare, o masă caldă pe zi şi 6 euro/oră, urmând să rezolve şi actele de şedere, garanţie fără de care nu aş fi fost de acord să plec nicăieri.
După două-trei săptămâni, Cociuba Ionel a venit în România şi m-a anunţat telefonic să merg la barul “Papaia” din Valea lui Mihai. La întâlnire m-a asigurat din nou, verbal, în prezenţa soţiei şi a lui Papai Ferenc, că-mi garantează toate cele promise la telefon. Mi-a promis ferm că, în fiecare dată de 15, el personal mă va plăti pentru ce am lucrat în perioada respectivă. Mi-a spus că, dacă sunt de acord, mă aşteaptă la miezul nopţii, în acelaşi loc, să plecăm cu microbuzul lui. Părea un om serios.”

Aventuri la frontieră

“În noaptea de sâmbătă, 13/14 septembrie 2003, am plecat spre Italia cu microbuzul lui Cociuba Ionel. Era un Chrysler alb, înmatriculat în Italia. În Oradea au mai urcat patru persoane. Şi-a mai dat întâlnire cu un tânăr din Botoşani, pe care l-a luat de pe traseu şi despre care am înţeles că ar avea probleme din cauza unei interdicţii de a ieşi din ţară. Am ajuns la Borş după ora unu. Cociuba i-a arătat poliţistului de la gheretă banii pentru tot grupul şi i-a dat paşapoartele noastre. Pe noi nu ne-a întrebat nimeni de nimic, nici unde mergem, nici pentru ce. Nu s-au uitat la noi, dar l-au găsit în computer pe cel cu interdicţia. Cociuba avea tupeu şi s-a certat cu poliţistul. Nici unul nu ceda. Deşi era trecut de miezul nopţii, Cociuba l-a sunat pe un tip, Rugea, cred că un şef al poliţistului de la gheretă. Ne-a spus să mai aşteptăm puţin că se rezolvă totul.”

Un “sandvici” pentru domnul Rugea

“Până să ajungă acest domn Rugea, Cociuba ne-a cerut fiecăruia încă şapte euro. S-au adunat 50 şi Cociuba a plecat la un magazin din vamă, să plătească un sandvici pentru ofiţerul care se deranja la o oră atât de târzie. Nu am înţeles ce sandvici putea fi atât de scump, dar ceilalţi au râs de mine şi am înţeles că aşa se procedează cu şpaga, se dau banii unui vânzător de “schop”, la care te trimite vameşul sau poliţistul, iar funcţionarul ridică ulterior “din cont” produse sau banii lichizi adunaţi. Toată tărăşenia a fost degeaba. Poliţiştii români l-au lăsat pe moldoveanul cu probleme să treacă, dar vameşii maghiari l-au returnat.Pierdusem destul timp din cauza lui şi nici nu am mai primit cei 7 euro înapoi. A doua zi am ajuns în Italia, în apropiere de Milano. Am locuit în localitatea Edolo. Luni dimineaţa am şi fost duşi la lucru.”       

Sclavii epocii moderne

“Cel care ne ducea la muncă în Italia era tot Cociuba Ionel. Lucrările constau mai mult în tencuiri de clădiri şi erau asigurate de un patron italian, la care Cociuba era angajat. Avea mai multe puncte de lucru şi permanent erau comenzi. Patronul italian încasa câte 10-12 euro/metru pătrat, dar noi lucram foarte repede pentru că mortarul era aplicat mecanizat. Pe noi, ceilalţi muncitori români, nu ne-a angajat nimeni, iar banii îi lua de la italian, pentru noi, tot Cociuba, câte 15 euro/oră. La început nu am înţeles cât îl plătea italianul să ne dea nouă, dar mai târziu ne-am prins ce făcea Cociuba. Era lacom, lua de la patron până şi banii cuveniţi nouă pentru masa caldă promisă, iar Cociuba ne cumpăra numai conserve şi mezeluri de câte un euro. Lucram şi câte 12-14 ore pe zi, inclusiv sâmbăta, iar de câteva ori şi duminica.   
Când ajungeam acasă, nu prea mai aveam chef să gătim, de obosiţi ce eram. Stăteam mai mulţi români într-o casă închiriată de la un proprietar italian de Bozga Aniko, care avea drept de şedere. Nu ne plângeam niciunul de condiţiile existente, pentru că venisem să muncim, nu să ne distrăm.”

Şi bătuţi, şi cu banii luaţi

În perioada ce a urmat, emigranţii români au înţeles de unde îl cunoştea Cociuba pe poliţistul Rugea. Cociuba Ionel făcea cel puţin două drumuri în fiecare lună între Brescia şi Borş. Pasagerii români veneau în ţară să-şi ştampileze paşaportul la fiecare trei luni şi să aducă pachete familiilor. Cociuba era cărăuşul lor. O meserie destul de bănoasă. Pe locurile celor care nu se întorceau cu el, Cociuba lua alte persoane din România, “recomandate” de cunoscuţi de-ai lui, care le racolau şi le promiteau de toate, aşa cum păţiseră şi bărbaţii din Sălacea.
Problemele s-au acutizat când muncitorii au început să-şi ceară banii cuveniţi pentru munca prestată. Cociuba îi ducea cu vorba. Celor care erau foarte buni meseriaşi le mai dădea ceva bani, dar tot cu ţârâita, să nu-i piardă. Dacă vreunul era mai insistent, oamenii lui Cociuba îi trăgeau câte o mamă de bătaie şi îl alungau din locuinţă, silindu-l să se descurce fără bani, în ţară străină, fără actele pe care le luau de la ei şi fără să cunoască limba. Disperaţi, unii se întorceau spăşiţi şi aşteptau să apară o variantă să se întoarcă în România.
 
Cociuba a dus la muncă şi minori

GAZETA  de Oradea a identificat numele a doi minori pe care Ionel Cociuba i-a dus în Italia şi i-a pus la un regim de muncă istovitor. Ei sunt Romeo, din Constanţa, şi Şanika, din Valea lui Mihai, care au locuit o perioadă cu ceilalţi români la Edolo. Probabil părinţii lor îi caută disperaţi. Dacă şi-ar face corect datoria, autorităţilor române le-ar fi foarte la îndemână să identifice numele şi a altor tineri sau minori pe care traficantul român de persoane le-a scos pe bandă rulantă din ţară. Cam asta înseamnă colaborarea internaţională în domeniul traficului de persoane. Însă, cineva, acolo sus, îl iubeşte pe Cociuba. Probabil că, la banii încasaţi pe nedrept de traficantul originar din Valea lui Mihai, acesta îşi permite să le mai dea câte un sandvici, dar şi plocoane mai serioase.
Cert este că nici autorităţile italiene nu sunt cu mult mai bune decât ale noastre. Cociuba a găsit “intrare” şi la acestea. Printre cei care au avut de suferit în urma “colaborării” lui Cociuba cu poliţiştii italieni, au fost şi tinerii de la Sălacea. Când a văzut Cociuba că aceştia nu mai acceptă să fie amăgiţi cu plata, un echipaj numeros al carabinierilor italieni a descins, ca din întâmplare, la casa românilor din Edola. Nu depăşiseră niciunul termenul legal de şedere, de trei luni, nu făcuseră scandal sau alte infracţiuni, nu au fost prinşi la muncă ilegală. Totuşi, au fost audiaţi, amprentaţi, puşi în avion şi trimişi în România cu interdicţie de 5 ani pentru spaţiul ţărilor din Comunitatea Europeană.
Patronul la care munciseră, şi care era foarte mulţumit de comportarea şi prestaţia lor, a vrut să le angajeze apărător şi să le asigure posibilitatea legală de a munci în continuare pentru el, fără intermedierea lui Cociuba. Acesta l-a indus în eroare, spunându-i că ei ar avea şi în România probleme cu poliţia, că nu este bine să intervină în favoarea lor, a unor infractori căutaţi şi acasă – ceea ce era totalmente fals. Realitatea era că el nu mai vroia să-i plătească pentru cele două luni muncite în folosul lui pentru aprope nimic. Iudă traficant, a preferat să-i cheme pe carabinieri împotriva conaţionalilor lui.

Dreptatea de la Valea lui Mihai

Cociuba Ionel îi datora lui Nagy Attila 1850 de euro pentru munca depusă. Aprope tot atât lui Kiss Zoltan, lui Kovacs Sandor şi lui Bozga Alexandru. Nu plătise mai nimic nici familiei Luţai Alexandru şi Crina. Au făcut plângere penală împotriva lui, inclusiv Balasko Iosif, alt tânăr indus în eroare şi exploatat de Cociuba.  
Oamenii au aşteptat, sperând că vor fi luate măsuri împotriva celui care-i înşelase şi se folosise de ei timp de două luni. Cociuba îi sfida, continuîndu-şi nestingherit cursele şi racolările. Într-un târziu, au fost chemaţi la Poliţia Valea lui Mihai. Au fost audiaţi sumar de subofiţerul Brânda, parcă temându-se să nu afle prea multe despre infracţiunea pe care o cerceta.
În primul rând, indiferent de ce reclamaseră părţile vătămate, poliţistul trebuia să observe că este în prezenţa unor infracţiuni foarte grave, care ţin de criminalitatea organizată transfrontalieră. Chiar dacă oamenii se plângeau numai de ceea ce-i durea pe fiecare în mod direct, poliţia trebuia să constate că se află în prezenţa unei fapte mult mai extinse, peste puterile ei – locale – de investigare. Practic, o adevărată reţea se ocupă cu aceste “servicii”, sub privirea indiferentă a autorităţilor române. Incompetente sau corupte? Poliţia Valea lui Mihai trebuia să trimită dosarul şi pentru că oamenii au vorbit despre mituirea poliţistului din frontieră, despre încălcarea atribuţiilor de serviciu şi alte abuzuri prin care era protejat traficantul de persoane Cociuba Ionel. Au preferat însă să nu consemneze amănuntele relevante despre aceste împrejurări esenţiale, să le ia declaraţii de-a dreptul telegrafice şi să le propună păgubiţilor să “se adreseze instanţei civile” pentru recuperarea prejudiciului.

Un NUP de 6000 de euro!!?

După ce şi-au făcut atâtea planuri cu banii pe care trebuiau să-i aducă acasă, familiilor, reclamanţii s-ar fi mulţumit şi numai cu recuperarea acestora şi nu le-ar fi păsat de faptul că traficantul Cociuba este scos basma curată la Parchetul Marghita. După ce au primit comunicările din dosarul nr. 357/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Marghita, l-au sunat din nou pe Cociuba să le dea banii datoraţi. Acesta a început să-i ameninţe încă o dată pentru problemele şi complicaţiile pe care i le-au creat. Nici vorbă de banii cuveniţi salahorilor epuizaţi.
“Aţi vrut, nenorociţilor, să vă puneţi cu mine. Să mă reclamaţi voi, când eu am oameni peste tot! Vreţi banii voştri înapoi? Păi voi îmi datoraţi mie! 6000 de euro m-a costat prostia voastră!” le-a reproşat Cociuba Ionel.
Nu ştim cât adevăr sau minciună ascund aceste declaraţii. Nu vedem de ce ar minţi ţăranii-constructori din Sălacea. Putem doar să constatăm că nimeni, dintre cei plătiţi de la bugetul statului pentru aceasta, nu vede nimic şi că drepturile fireşti sunt greu de obţinut.
Aşteptăm reacţia organelor competente şi a “superiorilor”, care ar trebui să reacţioneze dacă se ştiu curaţi.   
    
Cornel Melinte