Motto:

”România este patria noastră și a tuturor românilor.

E România celor de demult și-a celor de mai apoi

E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie”, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

La 4 august 2019 se împlinesc 100 de ani de la scrierea uneia dintre cele mai glorioase pagini din istoria militară a României. Este vorba despre cucerirea, în timp record, a Ungariei, cu scopul de a o elibera de regimul bolșevic al lui Béla Kun.

Acum 100 de ani,Armata română intra în Budapesta, răsturnând conducerea comunistă de atunci a Ungariei. Nemulțumiți că Transilvania se unise cu Țara-mamă la 1 decembrie 1918, maghiarii nu se împăcaseră cu gândul că Ardealul nu le mai aparține. Béla Kun, în urma unei alianțe roșii cu bolșevicii ruși, dorea restabilirea vechilor hotare ale țării lui. În urma acestui plan, confruntarea româno-maghiară era inevitabilă. Zdrobirea Armatei maghiare și eliberarea țării vecine de comunism au fost rezultatul campaniei din vara anului 1919. Armata română restabilea pacea și ordinea în inima Europei.

Finalul Primului Război Mondial, al Marelui Război – cum l-au numit contemporanii martori și actori ai acestui eveniment care timp de patru ani a măturat precum un uragan viețile europenilor și nu numai, a adus cu sine prăbușirea puterilor care îl provocaseră. Rând pe rând, Turcia, Austro-Ungaria, Germania au fost silite să ceară pace, iar conducătorii și imperiile lor s-au prăbușit sub valul de nemulțumire populară. Pe 10 noiembrie 1918, împăratul Carol abdica și imperiul multi­național din centrul Europei devenea istorie. Două zile mai târziu, la Viena se proclama republica și evoluția comună a celor două state se despărțea. În Ungaria, la 16 noiembrie se proclama republica, avându-l în frunte pe contele Mihály Károlyi. Anterior, la 13 noiembrie 1918, la Belgrad avusese loc o întâlnire în care comandantul Armatei aliate din Balcani, generalul francez d’Esperey, și contele Mihály Károlyicădeau de acord și stabileau o linie de demarcație între România și Transilvania, iar întreg Banatul intra sub ocupația sârbilor și a unor trupe franceze. O altă linie de demarcație a fost stabilită ulterior și cu Slovacia. Nefiind constituite drept granițe stabile, până la încheierea tratatelor de pace, aceste linii de demarcație au rămas valabile o vreme până când dinamica împrejurărilor le-a schimbat. Nimeni nu bănuia că Ungaria avea să se prăbușească și să intre pentru 133 de zile în „zodia” bolșevis­mului.

Unirea Transilvaniei cu țara declanșează represiunea maghiară asupra românilor

La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia avea loc Marea Adunare Națională a românilor, care lua istorica decizie de a exprima vo­ința românilor de a se uni cu Țara-mamă. Pentru români era începutul unui drum ce avea să se dovedească a fi anevoios și finalitatea acestuia o va constitui momentul Trianon. La 4 iunie 1920, Marile Puteri recunoșteau Unirea și fixau granițele dintre România și Ungaria. În decembrie 1918, însă, ungurii erau optimiști și credeau că lucrurile se vor schimba la Conferința de pace. În plus, populația românească din zonele care nu fuseseră incluse în linia de demarcație era intens persecutată, numeroși intelectuali – avocați, preoți, învățători, căzând victime unor acte de brutalitate și de represiune ale autorităților maghiare, care se purtau la fel cum făceau și pe vremea imperiului înainte de Marele Război. Jurnalul înaltului prelat ortodox Roman Ciorogariu surprinde această atmosferă de teroare pe care românii din zona Oradea și Arad au trăit-o din decembrie 1918 până în primăvara anului 1919, când trupele române au intrat aici. Din aceste motive, prevalându-se și de decizia de la Alba Iulia și având și sprijinul comandantului Armatei Dunării – generalul H.M. Berthelot, Armata română avea să depă­șească linia de demarcație și avea să înainteze până la Cluj și Sighetul Marmației.

În tot acest timp, situația politică din Ungaria se înrăutățea, pierderea unor părți din teritorii, statutul de putere beligerantă învinsă, criza economică și penuria de alimente începeau să își arate efectele. În martie 1919, Antanta stabilea o nouă linie de demarcație pentru Ungaria în raport cu România, fapt care marca, de altfel, noua realitate istorică – pierderea Transilvaniei, o veritabilă „perlă a coroanei” pentru aristocrația maghiară aflată încă la putere.

Iluzia lui Béla Kun, liderul roșu al Ungariei

În fața acestor cereri socotite inadmisibile, contele Mihály Károlyi a demisionat pe 20 martie, iar puterea a fost preluată de bolșevicii conduși de Béla Kun. Ungaria a fost proclamată republică a sovietelor. Proaspăt sosiți la conducerea țării, bolșevicii au încercat să-și impună programul economic și politic: au naționalizat o serie de întreprinderi, dar, după cum afirmă unele surse, nu au reușit să câștige de partea lor cea mai mare parte a populației Ungariei – țărănimea. Lipsa unei politici coerente în domeniul agricol avea să ducă spre o criză alimentară în special la Budapesta și la pierderea susținerii orășenilor, care regretau vremurile imperiului. O altă direcție în care s-a aventurat Béla Kun a fost iluzia militară că va putea recupera teritoriile pierdute și că, inițiind atacuri asupra vecinilor Ungariei, va obține avantaje și refacerea granițelor. Cehia, Slovacia și România, considerate inamice ale Ungariei, au fost obiectul unor acțiuni militare ale Armatei roșii a lui Béla Kun în martie-aprilie 1919.

La Paris, în cadrul Conferinței interna­ționale de pace, inițial, se arătase o oarecare înțelegere, chiar simpatie față de Ungaria, însă conflictul acesta din centrul Europei și extinderea bolșevis­mului, care putea să ajungă și în Occident, i-au făcut pe marii actori ai politicii internaționale să-și reconsidere atitudinea față de Ungaria și să-i privească mult mai binevoitori pe români, chiar dacă nu-l agreau pe primul-ministru Ion I.C. Brătianu din cauza infle­xibilității acestuia. Rapoartele diplomaților occidentali de la București către liderii conferinței, bazându-se pe buna cunoaștere a mentalității și stării de spirit de aici, le-au relevat faptul că România era singura țară din zonă capabilă să nu adere la bolșe­vism și să lupte la stăvilirea acestuia.

Pe 20 iulie 1919, Armata roșie maghiară primește ordinul de a ataca pozițiile Armatei române de pe malurile râului Tisa. Avea să fie cea mai mare greșeală pentru Republica Sovietelor din Ungaria. De altfel, Béla Kun și Lenin și-ar fi dorit ca armatele lor să facă joncțiunea și să nimicească România. Cu atât mai mult cu cât, la Odessa, trupele franceze au fost înfrânte de bolșevici și silite să se retragă. Pentru francezi a devenit foarte clar că, în zonă, politica de îndiguire a comunismului nu se putea baza decât pe România și pe Polonia. Din acest motiv, po­ziția Franței și a neîmblânzitului „tigru”, cum era supranumit Geor­ges Clemenceau, a devenit maleabilă față de România.

Campania din 1919: 20-26 iulie. Bătălia de pe Tisa

În urma luptelor din aprilie, Armata română împinsese Armata maghiară dincolo de Tisa. Inițial, aliații, prin vocea lui Clemenceau, ne-au cerut să ne retragem, dar poziția română a fost fermă: până când Armata maghiară nu se va dezarma, nu ne vom retrage. Béla Kun a refuzat. Pentru că și la Viena comunismul își arăta colții, încercând să de­clan­șeze revoluția, iar pericolul bolșevizării se extindea amenin­țător spre Occident, aliații au început să ia în calcul o campanie contra Ungariei. La discuții au participat Italia, Franța, Serbia, România, Cehia. România a fost singura care nu a cerut nimic și a oferit tot sprijinul. Așa s-a agreat pregătirea unei acțiuni contra Ungariei. Între timp, Béla Kun a pornit o ofensivă ba­zându-se pe o armată de 70.000 de oameni, în timp ce Armata română dispunea de peste 90.000 de soldați. Având informații că bolșevicii lui Béla Kun gândeau o operațiune de amploare pentru a-i alunga pe români din Transilvania, Armata română a început să se pregătească pentru a respinge orice ofensivă. Așadar, opera­țiunea plănuită de bolșevici și-a pierdut de la început elementul-cheie – factorul-surpriză. Când au început acțiu­nile, românii îi așteptau în posturi.

Bătălia de pe Tisa a avut două etape: prima, cea a ofensivei maghiare, 20-23 iulie, în care experimentatele trupe române conduse de ofițeri care luptaseră la Mărăști, Mărășești și Oituz au rezistat atacului și n-au cedat, iar a doua etapă a fost aceea a contraofensivei românești, 24-26 iulie. Armata română reușise în doar șase zile să reziste inamicului și să-l respingă. În această bătălie, comandanții militari fuseseră generalii Mărdărescu, Holban, Mo­șoiu, Papp, Lecca.

Generalul Mărdărescu avea să propună generalului Prezan ca Armata română să urmărească inamicul și să-l nimicească, iar acesta a fost de acord. De altfel, și partea franceză era de acord că în cazul si­tuației din Ungaria se impunea o soluție drastică, mareșalul Foch transmițând acest lucru românilor.

Drumul spre Budapesta

În ziua de 27 iulie, la Oradea, generalii Prezan și Mărdărescu au elaborat planul pentru trecerea Tisei: s-a stabilit ca în noaptea de 29/30 iulie pe tot frontul Armata română să treacă Tisa într-un atac coordonat. S-au format grupurile generalului Holban, generalului Moșoiu și generalului Dumitrescu. La 29 iulie, trupele române au trecut Tisa, înfruntând un inamic care a renunțat să mai apere această frontieră, pregătindu-se pentru o nouă înfruntare în interiorul Ungariei. În zilele de 30 și 31 iulie au loc lupte grele purtate de grupul generalului Moșoiu cu bolșevicii maghiari. Curând, trupele bolșe­vice încep să dea semne de dezorganizare, anun­țând colapsul armatei lor și implicit al Republicii Sovietelor. În memoriile sale, generalul Mărdărescu afirmă că în zilele de 30, 31 iulie și 1 august trecerea trupelor române peste Tisa s-a făcut în prezența regelui Ferdinand și a reginei Maria, fapt care i-a îmbărbătat pe soldați și le-a ridicat moralul. În seara zilei de 3 august, trupele armatei bolșe­vice maghiare intraseră deja în colaps. Pe 4 august, fapt de neimaginat cu câțiva ani în urmă, trupele generalului Holban intrau în Budapesta. Pentru acest merit, generalul Holban avea să devină guvernator al Budapestei.

În ziua de 4 august 1919, Armata română își făcea intrarea triumfală în Budapesta, printr-o paradă impresionantă, iar popu­lația maghiară era bucuroasă că scăpase de teroarea bolșevică. „Viteazul” Béla Kun a fugit pentru a-și scăpa viața în Austria și de aici a ajuns în „raiul” din URSS. În 1938, în vremea epurărilor făcute din ordinul lui Stalin, a fost ucis.

Opinca românească de pe sediul Parlamentului Ungariei

Revenind la ocuparea Budapestei, Armata română a luat contactul cu realitatea dură a vieții de aici: în falnica și impunătoarea capitală a fostului regat nu se mai găseau alimentele de bază. Pre­zența Armatei române avea să pună capăt penuriei alimentare ce domnea în Budapesta, asigurând alimentarea orașului cu cele necesare traiului cotidian. De altfel, Armata română a avut o atitudine onorabilă de sprijinire a populației capitalei maghiare, adeseori împărțind hrană caldă și pâine celor aflați la limita sub­zistenței. În primele zile ale ocupării Budapestei s-a produs și un eveniment cu o mare încărcătură simbolică. Sergentul Iordan, căci doar atât i-a consemnat din nume memorialistica noastră, în timp ce păzea Palatul Parlamentului de la Budapesta, deranjat de steagul maghiar, s-a cățărat pe vârful palatului, a dat jos steagul maghiar și a arborat o opincă. „Cine să fi dat vântului și să fi ilustrat cu atâta măiestrie și atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ștefan?”, avea să se întrebe retoric un ungur. Răspunsul era simplu. Era rezultatul îndelungatei persecuții pe care țăranii românii o suferiseră în Ardeal de-a lungul timpului. Acum, roata istoriei se întorsese implacabilă și făcuse dreptate ochilor plânși de generații.

Comisia „aliată” de la Budapesta și relația cu Armata română. Ecouri din literatura memorialistică

Intrarea Armatei române în Budapesta și controlul exercitat de către aceasta asupra orașului au avut două etape: o primă etapă în care soldații români au fost priviți de unguri cu o umbră de simpatie pentru că îi alungaseră pe bolșevicii care aduseseră capitala în pragul foametei. La această parte pozitivă a contribuit și faptul că, așa cum am menționat anterior, pentru o vreme, mulți dintre localnici au primit ajutoare alimentare oferite de bucătăriile de campanie ale Armatei. A doua etapă a fost cea în care budapestanii au început să fie ostili cu românii, acuzându-i în special către dele­gații militari ai Antantei, că îi jefuiesc și că rechiziționează abuziv bunuri ale oamenilor de rând ori ale statului.

Bogata literatură memorialistică a reținut și modul cum ocuparea Budapestei și prezența Armatei române aici au fost descrise din perspectiva a doi observatori – cel român și cel aliat, în cazul de față memoriile unui american. Dintre multele lucrări de memorialistică românească le-am selectat pe cele ale generalului Gheor­ghe Mărdărescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei (1918-1920), dar și amintirile profesorului și scriitorului ploieștean Radu Cosmin – Românii la Budapesta. În capitala lui Béla Kun. De cealaltă parte, menționăm însemnările generalului american Harry Hill Bandholz.

Punctul de vedere al memo­rialiștilor români descrie evenimentele din perspectiva oamenilor care au făcut istorie, răzbunând prin ocuparea Budapestei veacurile de suferințe și umilințe la care au fost supuși românii din Transilvania. Armata română este disciplinată, are un moral excelent, în plus soldații au un comportament profund uman în raport cu populația capitalei ungare. Un singur lucru deranjează această stare de fapt – presiunile aliaților și în special ale celui american, care nu este simpatizat și care, prin perspectiva sa de a vedea lucrurile, prin solicitările și presiunile sale, limitează interesele primordiale ale statului român: o Ungarie slabă și cu o armată și poliție care să acopere numai nevoile interne și nu o forță care să amenințe România, așa cum făcuse Béla Kun cu armata sa. Un alt obiectiv al Armatei noastre este de a recupera ceea ce trupele austro-ungare au furat din România în perioada ocupației din decembrie 1916 – noiembrie 1918: locomotive, vagoane, utilaje, diverse bunuri, inclusiv clopotele bisericilor.

Harry Hill Bandholz, un american repetent la istorie europeană

De cealaltă parte, generalul american vine cu perspectiva unui reprezentant al unei mari puteri aflate la mare distanță și care nu a fost racordată la suferințele românilor și nu a putut înțelege de ce Armata română a reacționat așa. În perma­nență, el a solicitat ca toate obiectele să rămână în Ungaria, iar România să primească ulterior, după semnarea păcii, despăgubirile respective. El a pledat cu obstinație pentru retragerea rapidă a Armatei noastre din Ungaria.

În memoriile sale, generalul Bandholtz nu are o părere bună despre români, răzbat inclusiv ecouri ale neînțelegerilor sale cu ceilalți generali ai Comisiei aliate de control – francez, englez, italian. Aceștia cunoșteau mai bine realitățile spațiului din centrul Europei și realizau ce au însemnat ocuparea Munteniei și jefuirea ei, precum și enormele sacrificii făcute de români în acei ani.

Epilog

La 7 noiembrie 1919, trupele române părăsesc Budapesta, iar până în martie 1920, Armata noastră se retrage din Ungaria. Tratatul de la Trianon semnat în același an a consfințit unirea Transilvaniei cu Patria-mamă. În acel an, 1919, după cum spunea Ion I.C. Brătianu, România a făcut un mare serviciu Europei Occidentale stârpind extinderea comunismului.

În același timp, ocuparea Budapestei și punerea opincii românești pe clădirea Parlamentului maghiar au reprezentat nu o chestiune de vendetă, ci un act de dreptate față de veacurile în care românii din Ardeal au fost asupriți și batjocoriți de maghiari. E o lecție dură a istoriei, pe care unii n-au înțeles-o, se pare, nici până în zilele noastre.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here