La moartea sa, la începutul lunii aprilie 1490, Matia Corvin a fost renegat de o bună parte dintre apropiaţii săi, de foştii săi supuşi. Peste nici un secol, el a devenit simbolul unei Ungarii pierdute, destrămate. Domnia sa de 32 de ani (1458-1490) a semnificat spiritul maghiar în vremea Austro-Ungariei, deşi Matia avea un defect de frumuseţe. Era român (valah) după tată, Iancu de Hunedoara, mama fiindu-i Elisabeta Szilágyi, de loc din părţile Sălajului.
În 1919, noile autorităţi civile şi militare româneşti ale Clujului au vrut să arunce în aer statuia ecvestră a regelui. Aceasta străjuia centrul oraşului în care se născuse – accidental – la sfârşitul lui februarie 1443, un oraş pe care-l acoperise de privilegii, pregătindu-l parcă pentru mai mult decât rangul de burg transilvan. Propaganda maghiară şi limitările naţionaliste româneşti îl făcuseră de nedorit pe Matia în inima României Mari care se forma în acei ani. În extremis, statuia, ca şi amintirea regelui Matia Corvin, au fost salvate.
Se uitase foarte uşor că el fusese numit – întâia oară în derâdere – crăişorul valahilor, un titlu care a supravieţuit dispariţiei monarhului. Uitate au fost şi numeroasele privilegii pe care el le-a acordat românilor, nobili şi oameni de rând. S-a uitat, paradoxal chiar de dragul accentuării ideii de cât de mult depindea Ungaria de români, şi că Matia a fost cel care strâns pentru întâia oară Transilvania, Ţara Românească şi Moldova într-o singură unitate. S-a mai ţinut totuşi cont de rolul regelui în promovarea/ inventarea romanităţii românilor. Şi, desigur, s-a preferat numele de Matei (al Evanghelistului) pentru rege în detrimentului numelui purtat cu adevărat de acesta, Matia (numele Apostolului care l-a înlocuit pe Iuda). Matei suna mai româneşte…
Scrisă pe baza a prea multor izvoare rămase fie necunoscute, fie necercetate, cartea de faţă este prima lucrare ştiinţifică în limba română dedicată lui Matia Corvin. Lucrarea integrează datele şi aspectele româneşti ale politicii celui născut la Cluj cadrului larg al domniei sale, de-a lungul căreia – şi mai ales la capătul ei – Matia a plănuit să impartă şi să refacă state, a negociat cu sultanii otomani, numiţi rudele sale de sânge, şi a lăsat Regatul Ungariei, în plin faliment, dar cu o aură – de netăgăduit – de centru al umanismului. Venită în anul în care soarta a făcut să se împlinească 100 de ani de Unirea de la Alba Iulia (1918), dar şi 560 de ani de la alegerea lui Matia ca rege la Buda (1458), precum şi 575 de ani de la naşterea sa la Cluj (1443), cartea încearcă să refacă o vreme, un veac, adesea foarte diferit de trecutul dorit.
