Cu ocazia Anului Centenar, Televiziunea Română desfăşoară un amplu proiect denumit ”Europa 100”. Astfel sub titlul ”SERVUS, Europa!” – caravana TVR Cluj a pornit zilele trecute în periplul său prin comunităţile româneşti din vecinătatea ţării, prima destinaţie fiind Ungaria. În 23 mai, Sebesi Karen i-a avut invitati la emisiunea ”Regiunea în obiectiv” pe istoricul Alexandru Simon – cercetător ştiinţific în cadrul Academiei Române, Nicolae Dudas – scriitor şi antreprenor şi David Pop – preot la Capela Ortodoxă, Curţile Gojdu din Budapesta. În acest context, în Anul Centenar, într-un interviu acordat ziarului Gazeta de Cluj, istoricul Alexandru Simon a vorbit despre trecutul, prezentul şi viitorul relaţiilor româno-ungare.
Carmen Gorgan: Ai fost invitat în Budapesta la emisiunea ”Regiunea în obiectiv”, emisiune realizată într-un loc bine ales, respectiv Piaţa Eroilor din capitala Ungariei. Ce semnifică de fapt acest monument prin prisma faptului că ne aflăm în Anul Centenar?
Alexandru Simon: Locaţia impune sublinierea a două aspecte cu valoare de unicat. Prima dată, iniţiativa TVR-Cluj, cu valoare de simbol de calitate într-un an cu prea multe festivisme de prost-gust. În al doilea rând, sau poate chiar înainte de toate, disponibilitatea Primăriei Generale a Budapestei de a premite filmarea emisiunilor în Piaţa Eroilor, monument UNESCO, şi – totodată – simbol al refacerii trecutului dorit, a începuturilor acestuia, de către Ungaria la sfârşitul secolului al XIX-lea.
C.G.: În acest context, spuneai în emisiune că ar fi bine să ne putem o întrebare, respectiv dacă venirea maghiarilor în Europa a fost un bine sau un rău pentru români sau dacă este mai bine cu ei sau era mai bine fără ei? Şi tu ai spus că ”fără ei, şansele erau să ne scufundăm într-o masă slavă”. Explică-ne mai mult.
A.S.: Să privim – pe moment – numai harta ţărilor membre UE din Estul şi Sud-Estul Europei: Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, România, Bulgaria, Slovenia şi Croaţia. Sunt 8 ţări în total (nemailuând în calcul Serbia, aflată în proces de aderare). Dintre acestea doar 2, România şi Ungaria, sunt ţări neslave. Iar prezenţa slavă în regiune este anterioară venirii maghiarilor în regiune în jurul anului 900, când existau câteva insuliţe de romanitatea, din care s-au ridicat românii. „Matematic vorbind”, lucrurile sunt simple. Dacă ţinem cont de faptul că veritabilele conflicte etnice maghiaro-române/ româno-maghiare sunt ulterioare impunerii Reformei, adică mijlocului secolului al XVI-lea (anii 1530-1550), esenţa relaţiilor – bune ori rele – dintre cele două popoare este „uşor” diferită de ceea ce în general ambele părţi au încercat să acrediteze.
C.G.: Ştim că relaţiile româno-ungare au fost complicate. Vor fi mai simple în Anul Centenarului?
A.S.: Vom vedea la toamnă. O acţiune şi o înţelegere precum cea din urmă cu câteva zile de la Budapesta ar pleda în favoarea unei simplificări a acestor raporturi. Nu trebuie însă uitat că simplificarea poate duce la ruptură. După ce trupele române au eliberat – acesta este termenul corect – Budapesta de sub autoritatea bolşevică a lui Béla Kun în 1919, s-a discutat – foarte serios – vreme de aproape 3 ani despre o uniune România-Ungaria, fie cu Ferdinand drept rege peste ambele state, fie cu Carol (viitorul Carol al II-lea) drept rege al Ungariei. Până la urmă, dincolo de Trianon (1920), aceste discuţii au sfârşit prin a învenina raporturile dintre ţări. În mod interesant, nu a fost – ca de atâtea ori de altfel – o dispută mare, unitară, româno-maghiară, ci o „sumă” de dispute româno-române şi maghiaro-maghiare. În Anul Centenarului, aceasta ar trebui să dea – din nou – de gândit.
C.G. De aproximativ un an se vorbeşte despre un război informaţional pe care Ungaria l-ar fi declarat României, despre o campanie care să submineze acţiunile ţării noastre de aniversare, în anul 2018, a Marii Uniri. Ce se urmăreşte de fapt şi cum ar trebui să tratăm astfel de diversiuni mai ales în Anul Centenarului?
A.S.: Aşa cum România luptă împotriva pactului Ribbentrop-Molotov, aşa Ungaria luptă contra tratatului de la Trianon. Este o realitate care trebuie acceptată şi de la care trebuie să pornească orice – să-i spunem – defensivă. În locul Ungariei, România ar fi procedat la fel. Este de reţinut şi că – pe plan internaţional mai ales, dar nu numai – susţinerea variantei româneşti a fost mult îngreunată de faptul că variantă românească oficială trebuia să apere poziţii de neapărat sau de necucerit, cum ar fi pereptuua suferinţă a românilor, marginalizarea lor sine die sau – „în cel ,mai bun caz” – rolul lor de anexă a Ungariei. Oricum cum se ştia, sigur începe să se ştie, de la Clara de Ungaria, voivodissa Ţării Româneşti, şi Matia Corvin, crăişorul românilor, cum îi ziceau contemporanii, lucrurile nu au stat aşa. Dacă România acceptă şi îşi însuşeşte aceste vechi realităţi, orice război informaţional împotriva ei va fi considerabil mai greu de dus.
C.G.: În spiritul celor care în urmă cu 100 de ani s-au adunat la Alba Iulia, care crezi că ar trebui să fie relaţia între România şi Ungaria, între cele două guverne şi popoare?
A.S.: Am să răspund prin ceva ce oamenii mult mai înţelepţi au statuat – cu vreo trei decenii (chiar mai mult) înaintea bătăliei de la Mohács (1526) – pentru Europa Răsăriteană şi de Sud-Est, aria de astăzi a celor 8 state membre UE, dintre care doar 2 non-slave (România şi Ungaria). Formula pentru regiune era: Hungaria, Polonia, Dacia et Crouatia. Adică: toţi la un loc şi fiecare în parte. Iar Dacia, din care s-a ridicat România, era deja altceva „decât” Ungaria, cu mult înainte ca regatul – medieval – al Ungariei să se prăbuşească.
