Se mai închide un muzeu, se mai închide o speranţă pentru turism, se mai închide o părticică din istorie. Clujul, acest oraş cunoscut pentru cultură, refuză istoria şi o conservă prea încet. Nici nu mai are rost să facem comparaţie cu alte oraşe din vestul Europei, pentru că este clar că nu ne îndreptăm în această direcţie. Desigur, Clujul rămâne cunoscut drept un oraş cultural, nu mai avem nevoie de alte “artificii” sau atribute. Planurile sunt cele mai bune soluţii, avem destule pentru reconstrucţia monumentelor şi repunerea în prim plan a culturii. Desigur, planurile sunt cele mai valoroase, pentru că rămânem cu ele şi nu ni le ia nimeni. Încă… Planuri sunt şi la Primăria municipiului Cluj-Napoca, şi la Consiliul Judeţean Cluj şi, până la Ministerul Culturii, tot planuri avem. Planuri pentru mutarea statuii sfintei Fecioare Maria în poziţia iniţială, pentru restaurarea Palatului Banffy şi chiar pentru reorganizarea expoziţiilor la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei (MNIT). Peste două luni însă, MNIT nu îşi va pierde doar expoziţiile temporare, ci şi pe cele permanente. Turiştii străini continuă să vină pentru a vizita cele 400.000 de opere din patrimoniul muzeului, vin să vadă unelte vechi de 100.000 de ani şi vin să vadă numeroasele opere de tezaur naţional. Dar turiştii pot vizita doar uşa muzeului. Din fericire, istoria nu moare aşa uşor şi nu rămâne tot acolo unde este. Ce s-ar putea schimba la istorie în unul, doi sau 50 de ani? Probabil pe asta se bazează şi oficialii de la Ministerul Culturii, care “pun mâna” la închiderea Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, că istoria rămâne tot acolo unde este, că instituţia rămâne tot acolo şi că operele din patrimoniu tot acolo rămân. Din necesarul de 10 milioane de euro, “generoşii” de la minister le-au oferit de cincizeci de ori mai puţin. Mai generoşi decât Moş Crăciun însuşi. Dacă muzeul împlineşte, în acest an, 150 de ani de la înfiinţare, aştept şi eu ca peste 50 de ani, în care se dau tot 800.000 de lei, să sărbătorim 200 de ani de la înfiinţare cu o proaspăt înfiinţată expoziţie. Nu se va schimba mai nimic la toată istoria conservată la muzeu în următorii 50 de ani. Din fericire, istoria tot nu moare aşa de uşor, iar istoricii de acolo încă lucrează, pentru că visul lor nu se încheie aici. Unele speranţe nu mor aşa uşor şi îşi continuă munca. Ei chiar gândesc planuri pentru expoziţii, chiar cercetează mai multe informaţii despre opera muzeului şi scriu lucrări ştiinţifice. Istoria nu moare, aşa cum vor autorităţile locale şi naţionale, cercetarea trecutului nostru rămâne încă ancorată în domeniul concretului. Istoria, dulcea istorie, rămâne în viaţă, chiar dacă alţii vor ca ea să moară.
Tiberiu Hrihorciuc
