Dacă te întrebi care este cea mai importantă comemorare a primei părţi a lunii ianuarie, consider, fără ezitare, că aceasta este ziua de opt ianuarie. În 1873 s-a născut la Şimleul Silvaniei, în apropierea locuinţei din Bădăcin, Iuliu Maniu, unul dintre făuritorii Marii Uniri, poate cel mai important exponent al acestei mişcări de reîntregire a neamului românesc. Această zi a trecut aproape neobservată în mass-media românească, care, în schimb, este foarte sensibilă de ce a făcut şi ce va mai întreprinde ”domnul” Cristi Borcea şi soţia lui, respectiv de aventurile amoroase ale fostului patron de la Dinamo. Lui Eminescu, la 15 ianuarie, i s-a acordat o importanţă mai mare, pe care o merită pe deplin.

Am mai scris despre Iuliu Maniu în Gazeta de Cluj şi nu aş dori să mă repet. Vreau să scot în evidenţă aspecte pe care nu le-am mai relatat sau despre care m-am referit mai puţin. Am avut privilegiul ca, din 1937 şi până în 1948, să locuiesc în Bădăcin, unde tatăl meu a fost preot paroh. Tatăl i-a purtat recunoştinţă şi consideraţie marelui bărbat de stat până la sfârşitul vieţii. Când a fost interogat de Securitate, nu a ezitat să afirme că a făcut şcoală pentru că a fost ajutat, moral şi financiar, de Iuliu Maniu şi de familiile Boilă. Nu s-a lepădat nici un moment de aceştia. Părintele Simion Man s-a născut într-o familie săracă. Avea ca avere mai puţin de două hectare de pământ şi opt copii, din care patru au făcut şcoală, iar fără ajutor consistent aceasta nu se putea realiza. Am publicat în paginile Gazetei fragmente din dosarul lui informativ în care afirmă răspicat acest lucru. Cele două dosare informative se regăsesc în fotocopie la Biblioteca universitare Lucian Blaga din Cluj Napoca. În documentaţia publicată de Magazin Istoric cu privire la încercarea nepoatei lui Iuliu Maniu să readucă osemintele acestuia la Bădăcin, tentativă care nu a reuşit, organele locale MAI consemnează şi prezenţa lui Simion Man acolo, unde urma să fie îngropate osemintele lui Iuliu Maniu şi mai subliniază că fostul preot din Bădăcin îi poartă recunoştinţă marelui dispărut deoarece i-a fost sprijin în formarea lui profesională.

Am fost de multe ori în casă la Iuliu Maniu, am cunoscut multe din rudele sale, în special pe sora lui Cornelia, nume de călugăriţă Cecilia. Părinţii mi-au relatat că, la o masă în care familia Man a fost oaspete marelui bărbat de stat, amfitrionul mi-a cerut să-i spun ”Servus”, un cuvânt împrumutat de la austrieci, dar eu nu-mi amintesc deloc acest episod. Eram prea mic şi de aceea nici imaginea lui nu mi s-a imprimat în memorie. Cele mai îndepărtate imagini pe care reţin sunt acelea, când mama i-a spus Bunicii că Ardealul de Nord s-a cedat maghiarilor (pentru mine Bunica se scrie cu B mare pentru că a fost o persoană extraordinară) şi îmi mai aduc aminte şi de arestarea tatălui de către jandarmii maghiari, dar mă consider un mare privilegiat al vieţii că am fost în apropierea aceluia care a fost un gigant al politicii româneşti. Nu agreez abuzul de epitete, figuri de stil şi, îndeosebi, de hiperbole şi nu zic că Maniu, ca om, nu a făcut şi greşeli. Dar nicicând nu se va spune prea mult despre strănepotul lui Simion Bărnuţiu. În conduita lui nu a existat urma de şovinism sau de intoleranţă etnică şi religioasă. În 1940, colegii lui de la liceul reformat din Zalău l-au invitat la o întâlnire comemorativă. Maniu nu a putut să vină, dar a trimis o telegramă admirabilă, în limba maghiară, reprodusă în Caietele Silvane în care acesta îi evocă cu multă nostalgie pe colegi şi cu admiraţie şi recunoştinţă pe profesori, chiar dacă i-au predat într-o altă limbă decât în cea natală. Când şcoala, în momentul de faţă, dă atâtea rebuturi – onoare excepţiilor – iar corupţia s-a amplificat la cadrele didactice într-un mod îngrijorător, este reconfortant să constat că în România, în toate provinciile, am avut astfel de dascăli cum au fost cei pe care i-a avut Maniu la Blaj şi Zalău. În telegramă impresionează şi obiectivitatea lui Maniu, corespondenţa fiind din anul 1940, când România era ameninţată cu sfârtecarea graniţelor de către toţi vecinii. Fostul elev îşi exprimă cu sinceritate sentimentele şi nu le amestecă cu politica curentă. Se mai ştie că la Consiliul de Coroană din toamna anului 1940, Maniu s-a pronunţat ferm împotriva cedării Ardealului de Nord şi pentru rezistenţa armată, sugerându-i Regelui Carol să îşi dea demisia. Până la urmă, pe acest rege năzdrăvan şi lacom peste măsură l-a alungat Antonescu, după ce a preluat puterea. Nu am spus lucruri mai rele sau mai negative despre Carol II decât propria lui mamă, Regina Maria.

După ce maghiarii au preluat o parte din Ardeal, în care se situa şi Bădăcinul, Maniu i-a cerut tatălui meu să rămână alături de credincioşi, pentru că acolo este locul preoţilor. Acest lucru putea să îl coste viaţa, dar tata a iubit enorm satul natal şi nu i-a părut rău pentru câte a îndurat în cei patru ani de ocupaţie.

Imediat ce autorităţile române au reocupat Ardealul de N-V, tatăl meu l-a vizitat la Bucureşti. Ultima oară a fost cu puţin înainte de arestarea lui şi Maniu era foarte ocupat neputând discuta prea multe cu Simion Man.

După război, Maniu nu a mai putut să revină la Bădăcin, fiind împiedicat de autorităţi. Printre altele a spus că în satul lui din Sălaj este altfel şi fructele au un alt gust, o aromă specifică.

În cursul vieţii a construit în Bădăcin o şcoală modernă şi a donat terenul pe care s-a construit noua biserică greco-catolică.

Din păcate, autorităţile actuale au lăsat casa familiei să ajungă în pragul dărâmării şi nu au pus în executare testamentul prin care pământul lui a fost încredinţat Episcopiei Greco-Catolice din Oradea pentru opere de caritate. Această situaţie îmi provoacă un imens sentiment de amărăciune. Poate că Primul Ministru Daniel Cioloş şi Vicepremierul Dîncu, măcar în ceasul al doisprezecelea vor înţelege că trebuie să facă ceva pentru monumentul istoric din Bădăcin, adică pentru casa lui Iuliu Maniu.

De altfel, ar trebui ca în toate oraşele mai importante ale Transilvaniei să existe monumente ale lui Iuliu Maniu şi mă bucur că cea mai frumoasă stradă din Cluj Napoca îi poartă numele.

Aştept, de asemenea, să apară o adevărată biografie a lui Iuliu Maniu. Cartea domnului Stan este, cu certitudine, una bună, dar nu are fiorul emoţional pe care ar trebui să îl aibă o carte consacrată unui om excepţional. Din tot ceea ce s-a scris despre el, cel mai mult m-a impresionat evocarea ultimelor zile ale lui Iuliu Maniu în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei evocată de Carandino, fostul director de la Dreptatea. Sugerez Institutului de Istorie George Bariţiu din Cluj Napoca să publice, într-o ediţie ştiinţifică, corespondenţa dintre Simion Bărnuţiu şi Ioan Maniu, judecător, tatăl lui Iuliu Maniu.

Aş mai dori ca, până la sfârşitul vieţii mele, măcar o parte din aspiraţiile mele, care nu cred că sunt singulare, să se îndeplinească.

Sunt foarte bucuros să a apărut aproape integral Jurnalul Politic al lui Ioan Hudinţă pentru care îmi exprim totala gratitudine faţă de academicianul Dan Berindei. În acest jurnal, Maniu este personajul central. Ar merita ca fragmente din evocarea lui Maniu să figureze şi în cărţile de istorie, deoarece jurnalul este scris foarte bine, iar personajul este caracterizat în mod amplu şi convingător.

Adrian Man

15.01.2016

PS: Clujul a mai suferit o pierdere prin trecerea în eternitate a marii actriţe Melania Ursu. Generaţia mea şi următoarele două generaţii îşi aduc aminte cu plăcere de talentul ei deosebit, fiind indiscutabil o personalitate artistică. Dumnezeu să o odihnească în pace.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here