Iunie-iulie 1941, vara în care România a crezut că istoria e de partea ei

În vara lui 1941, România încerca să repare umilinţa la care a asistat fără să ridice un deget în vara anului 1940: să recupereze Basarabia şi Bucovina de Nord din braţele sovietice. Mărşăluind alături de armata Germaniei naziste, primele săptămâni ale războiului au adus o doză de optimism la Bucureşti, care se va topi încet-încet în anii următori, de la Nistru până la Don.

În seara zilei de 21 iunie 1941, dacă nu erai ofiţer, oficial al statului ori medic şi, întorcându-te acasă, ai fi încercat să suni pe cineva, ai fi constatat cu îngrijorare că telefoanele nu funcţionează. „Impresie ciudată de primejdie, de izolare, de asediu. Ţi se pare că nu mai poţi comunica cu nimeni“, notează Mihail Sebastian în Jurnal. Era doar un ultim semn, venit la capătul mai multor săptămâni în care forfota trupelor germane în drumul lor spre graniţa de est şi zvonurile şoptite lăsau pentru mulţi semne de întrebare doar cu privire la data evenimentului, nu şi la declanşarea sa. „Simţeam cu toţii că sorocul marilor hotărâri ajunsese la scadenţă. O zi-două, poate ceasuri, ne mai despărţeau de pasul decisiv“, îşi aminteşte Constantin Argetoianu în memoriile sale. Predicţia se va dovedi corectă chiar a doua zi, când vocea blândă a copilului de la radio care rostea rugăciunea de dimineaţă a fost înlocuită după câteva secunde de vocea aspră a crainicului care-i anunţa pe români că trăiau primele ore ale războiului.   

PRIMA ZI DE RĂZBOI LA BUCUREŞTI

„Război! Război cu Rusia!“, povesteşte Gheorghe Barbul, secretarul lui Mihai Antonescu, că a început să se audă pe străzile Bucureştiului în urma anunţului. Spectacolul naiv din prima zi a războiului aşteptat, pus în scenă de un popor umilit cu mai puţin de un an în urmă, a cuprins Capitala cu aceeaşi viteză cu care, în zilele următoare, vor cădea bombele sovietice din cer. Mulţimea s-a strâns la Palatul Regal, apoi la legaţia Germaniei, horele şi defilările au cuprins străzile, iar din aparatele de radio scoase la ferestre a început să se audă ordinul lui Ion Antonescu către armată: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!“. Strigătele de bucurie, aplauzele şi aclamaţiile s-au oprit la un moment dat, iar din tăcerea care a cuprins subit strada au început să se audă rugăciunile spuse la unison de către mulţime. Apoi, de la capăt: „Trăiască cruciada!“, „Trăiască războiul sfânt!“, „Afară cu bolşevicii din Basarabia!“.   

Strigătele au reînceput să vibreze în aerul cald al zilei de iunie în care România păşea – şi din dorinţă, dar şi din necesitate – către măcelul necruţător al războiului mondial. „Radio ne-a descris ieri marile manifestări de entuziasm ce au avut loc la Bucureşti. Nimic de zis, protocolul patriotic cerea aceste manifestări. În sufletele oamenilor domneşte mai multă grijă decât entuziasm“, nota a doua zi în jurnal Argetoianu, plecat din Bucureşti de frica bombardamentelor iminente.  

ORDINUL LUI ANTONESCU

Dincolo de înfloriturile retorice şi patosul resimţit de orice general în ziua cea mare a războiului, ordinul lui Antonescu punctează cu precizie principalul scop pentru care România intra în război – recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. La fel, punctează atent şi unul dintre motivele pentru care marşul alături de Germania nazistă în direcţia stepei a fost pentru Antonescu o decizie naturală. În spatele formulei „dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului“, adresată soldaţilor de generalul Antonescu, stau deopotrivă atât circumspecţia seculară a României faţă de Rusia, cât şi anxietăţile –  dovedite de anii anteriori drept întemeiate – care au cuprins întreaga clasă politică interbelică din clipa în care Armata Roşie a câştigat partida în războiul civil rus.  

ACORDUL DE NEVOIE AL ELITEI POLITICE

În umbra intrării în război plana, însă, eşecul deplin al României cârmuite de Carol al II-lea pe scena internaţională. Antonescu, dictator prin vocaţie, fascist mai mult prin conjunctură, era văzut de cea mai mare parte a populaţiei române, precum şi de o parte semnificativă a liderilor fostelor partide, drept singura soluţie posibilă pentru situaţia în care se afla România – un rău necesar. Mărturie stau schimburile de scrisori dintre Antonescu şi liderii celor două mari partide, aflate încă de la instituirea dictaturii regale în afara legii.   

Excepţionale prin simpla lor existenţă într-o dictatură militară, conversaţiile Antonescu-Iuliu Maniu şi Antonescu-Dinu Brătianu indică mai degrabă incapacitatea celor doi lideri politici de a-şi imagina în primăvara şi vara anului 1941 o alternativă reală la Antonescu. Avertizările cu jumătate de gură faţă de prea marea apropiere de Germania lui Hitler par să puncteze mai mult datoria pe care o simţeau Maniu şi Brătianu să-şi facă ştiută poziţia, decât o condamnare reală a relaţiilor Bucureşti-Berlin.   

În mod similar, repetatele propuneri ale lui Antonescu de a le receda puterea dacă sunt aşa nemulţumiţi sunt primite cu singurul răspuns posibil – un nu, mulţumim, probabil glumeşti. De ce nu voiau să fie iar la conducere? Simplu: totul se concentra atât în jurul rolului important jucat de Antonescu în fruntea Armatei, cât şi în cel al amintirii că, în Berlin, Hitler ţinea în lesă liderii legionari dornici mereu să se întoarcă în ţară pentru a prelua puterea dacă Germania simţea rost de nesupunere.   

OSTAŞI, TRECEŢI PRUTUL!, DAR MAI AŞTEPTAŢI PUŢIN

Experienţa recentă a pandemiei – ori cea mai îndepărtată a Revoluţiei din 1989 – a demonstrat că rupturile istorice şi vălul incertitudinii pe care îl aduc nasc febrilităţi ale imaginaţiei. Aşadar, nici începutul Operaţiunii Barbarossa nu face excepţie. În primele zile de după 22 iunie, canalele oficiale păstrau o tăcere rezervată cu privire la soarta războiului, iar românii puneau cap la cap ce se întâmpla pe front din aproximările presei ori din zvonurile rostogolite din gură în gură. Astfel, în două zile după începutul luptelor, cineva neatent ar fi putut ajunge să creadă că steagul României flutura deja deasupra Chişinăului ori a Cernăuţiului, că harta României Mari mai era pătată doar de cerneala horthystă din nordul Ardealului, că nemţii puteau vedea deja Moscova prin binocluri şi că Stalin se uita spre Siberia în căutarea colibei ferite în care să-şi trăiască anii bătrâneţii.  

În realitate, însă, lucrurile erau diferite. Asta pentru că rolul României în lupta contra Uniunii Sovietice era atent delimitat de comandamentul german pentru prima parte a operaţiunilor. Chiar dacă era clar pentru Hitler încă de la aderarea Bucureştiului la Pactul Tripartit, în noiembrie 1940, că România va juca un rol important în efortul de război – fie doar şi prin petrolul pe care îl putea pune la dispoziţie –, amploarea angajamentului militar pe care Berlinul era dispus să-l acorde Armatei României a stat o lungă perioadă de timp sub semnul întrebării.   

Aşadar, prima parte a operaţiunilor – între 22 iunie şi 2 iulie – a însemnat pentru România un rol limitat, o aşa-numită „aşteptare strategică“, în timp ce tăvălugul nazist lovea cu putere zonele nordice ale frontului cu Rusia. Grupul de armate „General Antonescu“ – numit astfel la propunerea lui Hitler într-un gest de bunăvoinţă faţă de aliatul român, dar condus în mod real de generalul german Eugen von Schobert – era format din Armatele 3 şi 4 ale României şi din Armata 11 germană. Misiunea în primele zile ale războiului a fost cea de protejare a flancului grupului de Armate Sud al Germaniei şi de capturare a capetelor de pod de peste Prut, necesare pentru pătrunderea pe teritoriul controlat de sovietici.  

„CU ROMÂNII NU SE POATE FACE NIMIC“

Motivul principal pentru rolul limitat al României în prima fază a operaţiunilor rezidă în pregătirea cel puţin chestionabilă a celei mai mari părţi a Armatei Române. Antonescu era departe de a fi străin de problemele Armatei. De altfel, imediat după ajungerea la putere, în septembrie 1940, s-a angajat într-un amplu proiect de reformare a modului în care era gândită întreaga structură de comandă a forţelor militare, precum şi într-un proiect de îmbunătăţire a capacităţii de luptă cerută de realitatea războiului modern. Izolarea politică a României, însă, a însemnat că singura sursă reală de înzestrare a armatei erau fabricile germane, iar pe fondul propriei nevoi de creştere constantă a capacităţii militare, Germania a păstrat măsura în aprovizionarea României în 1941. Odată cu apariţia la Bucureşti a Misiunii militare germane, însă, o serie de unităţi ale Armatei române au avut şansa instruirii de către ofiţerii Wehrmacht-ului – un privilegiu care masca obsesia germană pentru securitatea câmpurilor petrolifere de la Ploieşti şi din împrejurimi.   

Dincolo de ofiţerii germani familiarizaţi de aproape cu soldaţii românii, părerea proastă faţă de capacitatea armatelor române, mai ales în condiţiile unui război ofensiv, era împărtăşită şi de Hitler. Pe 30 martie, într-una dintre şedinţele de pregătire ale Operaţiunii Barbarossa, Hitler le-a pus în vedere înalţilor ofiţeri germani că nu trebuie să aibă în niciun moment al luptei „iluzii asupra aliaţilor“. „Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în spatele unui obstacol foarte puternic, un fluviu, ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să fie dependentă de rezistenţa unităţilor române“, avertiza Adolf Hitler.  

OPERAŢIUNEA MÜNCHEN

Ofensiva Grupului de armate „General Antonescu“ a început în forţă pe 2 iulie 1941. Partea iniţială – şi crucială – a ofensivei va fi condusă de Armata 11 germană, care a avut misiunea de spargere a liniilor de apărare sovietice pe linia Iaşi-Moghilev în vederea dezbinării unităţilor Armatei Roşii aflate în Basarabia. În Bucovina, în nordul liniei de acţiune a forţelor germane, ofensiva a căzut în sarcina Armatei 3 române, în timp ce în zonele centrale şi de sud, pe flancul drept al Armatei 11, a acţionat Armata 4 română.  

Chiar dacă rezistenţa sovietică va ţine cu dinţii de fiecare kilometru, iar vremea din acel început ploios de iulie va pune probleme serioase ofensivei româno-germane, în anumite zone ale frontului se vor înregistra rapid succese importante: pe 5 iulie, Armata 3 va reuşi eliberarea Cernăuţiului, iar trei zile mai târziu va fi cucerit şi Hotinul din mâinile sovietice, o victorie care va pune capăt, în doar şase zile, efortului militar din nordul Bucovinei şi din Ţinutul Herţa. Înaintarea Armatei 3 din momentul recuceririi Hotinului a fost îndreptată către Moghilev, unde urma să pună bazele ofensivei ulterioare peste Nistru a trupelor româno-germane.  

În celelalte părţi ale frontului, însă, succesul ofensivei a fost departe de a se materializa atât de repede. Într-o primă etapă a atacului, unităţile Armatei 4 au reuşit stabilirea şi lărgirea capetelor de pod peste Prut şi o înaintare limitată în Basarabia, dar de pe 8 iulie, Divizia 35 Infanterie s-a văzut nevoită să ia poziţii defensive, după victoria rezistenţei sovietice în masivul Corneşti. A fost nevoie de intervenţia forţelor germane pentru reluarea ofensivei, Chişinăul fiind eliberat pe 16 iulie. După o regrupare a structurii de comandă în 18 iulie, luptele pentru recâştigarea Basarabiei vor continua până pe 26 iulie, când privirile forţelor Axei erau deja aţintite în aceasta zonă a frontului pe întărirea capetelor de pod de pe Nistru.   

„Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la Răsărit s-a terminat. Din Carpaţi şi până la Mare, suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune. Lupta pentru asigurarea dezvoltării noastre, pentru salvarea credinţei, pentru ordine şi civilizaţie continuă. Trupele germano-române au înaintat adânc dincolo de Nistru“, spunea un comunicat al conducerii Armatei Române pe 25 iulie 1941. Basarabia şi Bucovina vor fi restabilite drept provincii ale României pe 4 septembrie. Cu două săptămâni înainte, victoriile de pe front îi aduseseră lui Antonescu titlul cu care va rămâne în istorie – cel de mareşal –  prin decretul Regelui Mihai.   

Pasul lui Antonescu dincolo de Nistru Continuarea luptelor de către ostaşii români dincolo de graniţele pe care România le revendica în baza tratatelor de pace de la sfârşitul Primului Război Mondial rămâne, fără îndoială, una dintre cele mai controversate decizii ale lui Ion Antonescu pe frontul anti-sovietic. „Confirm că voi continua operaţiunile militare în Est până la capăt împotriva inamicului civilizaţiei, al Europei şi al ţării mele: bolşevismul rus“, îi scrie Antonescu lui Hitler pe 31 iulie.

Cu toate că susţine că nu pune nicio condiţie Germaniei pentru acest angajament, aluzia pe care Antonescu o face în scrisoarea către Hitler indică cel puţin unul dintre motivele pentru care trecerea Nistrului a fost văzută de conducătorul român drept singura posibilitate de acţiune: „Am încredere deplină în dreptatea pe care Führerul o va face poporului român“, scrie Antonescu, care menţionează „eternele şi secularele drepturi ale poporului român“, o referinţă clară la situaţia din nord-vestul Ardealului. Cu alte cuvinte, Antonescu arunca armata spre stepa nesfârşită a Rusiei cu gândul la tratatele de pace de la sfârşitul războiului, când România putea spera să-şi vadă din nou graniţele întregite.  

„NU NE SPRIJINIM PE GERMANIA, SUNTEM SFÂRTECAŢI“  

Dincolo de problema Ardealului, decizia a avut şi motive militare mai degrabă întemeiate. „Din punct de vedere militar, Antonescu avea parţial dreptate. Nu se putea opri la Nistru şi după recuperarea teritoriilor să abandoneze Germania. În momentul în care intri într-un război, nu te laşi până nu-ţi înfrângi adversarul definitiv. Era logic – ca militar – să duci războiul până la capitularea Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, să-ţi închipui că Armata română, foarte slab înarmată şi pregătită, poate participa la acest război era o inepţie. Aceasta a fost marea greşeală, trimitere armatei dincolo de Nistru slab echipată, iar lucrul acesta s-a văzut mai ales la Stalingrad şi la Cotul Donului, unde ofensiva sovietică a spart frontul unde erau trupele române“, a spus istoricul Dan Falcan, pentru „Weekend Adevărul“.  

Din 1941 şi până la procesul din 1946, Antonescu va reveni din când în când asupra motivelor din spatele deciziei, mereu căutând să arate că orice altă opţiune era imposibilă pentru România. Raţionamentul lui Antonescu este poate cel mai clar prezentat în tirada pe care a avut-o la o şedinţă de Guvern din septembrie 1941: „În circumstanţele internaţionale de azi, pe cine ne putem sprijini în situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi dacă am fi pornit la luptă fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici?“.  

PREMISA GREŞITĂ

Din punct de vedere militar, decizia lui Antonescu pare să fie întemeiată. Din perspectiva conservării sale la putere, în mod similar, decizia pare cea corectă pentru interesele sale, posibilitatea unei intervenţii germane pentru schimbarea conducerii României crescând semnificativ dacă Armata română n-ar fi făcut pasul dincolo de Nistru. Din punct de vedere al planurilor pentru pacea de după război, raţionamentul lui Antonescu se baza însă pe o asumpţie ce va fi chestionată de mareşal doar când deja va fi prea târziu: faptul că Germania va câştiga războiul.   

Fără fascinaţia militarului pentru maşinăria de război germană şi cu mirosul fin al politicianului obişnuit cu schimbările neaşteptate ale sorţii, Iuliu Maniu are poate cel mai lucid punct de vedere asupra consecinţelor trecerii Nistrului încă de pe 18 iulie 1941, înainte ca decizia să fie clar luată de Antonescu. „Este inacceptabil că trebuie să ne prezentăm ca agresori împotriva Uniunii Sovietice, astăzi un aliat al Marii Britanii, care va fi probabil victorioasă, pentru orice alt obiectiv decât Bucovina şi Basarabia“, scria Maniu într-o scrisoare către Antonescu.   

DAN FALCAN, ISTORIC:„Intrarea României în război a fost văzută ca un act de dreptate, necesar“ 

„Weekend Adevărul“ a discutat cu istoricul Dan Falcan despre contextul geopolitic care a forţat trecerea Prutului în iunie 1941, motivele slabei pregătiri a Armatei Române şi despre relaţia dintre Ion Antonescu şi marele absent de la decizia intrării în război: Regele Mihai, care a aflat de începerea războiului ca orice alt român, de la radio.   „Weekend Adevărul“: Care au fost principalele erori de politică externă ale României care au dus la situaţia din anul 1940?  

Dan Falcan: În 1918 s-a realizat Marea Unire, singurul proiect de ţară dus de români la bun sfârşit: unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat. Această unire a fost apoi recunoscută prin sistemul de tratate de la Versailles. Era firesc ca în perioada interbelică politica noastră să fie de menţinere a alianţelor din Primul Război Mondial şi de menţinere a ordinii politice stabilite prin sistemul de la Versailles, iar principalul exponent al acestei politici a fost Nicolae Titulescu. Din păcate, politica a dat greş – putem spune acest lucru uitându-ne la efectele ei. Nu prea aveam, însă, ce să facem. Noi am realizat România Mare cu sprijinul Angliei şi al Franţei – n-am fi putut face o politică pro-germană, Germania fiind principala adversară a sistemului de la Versailles.  

O CLASĂ POLITICĂ DEZBINATĂ 

Existau şi alte viziuni asupra politicii externe pe care ar fi trebuit s-o ducă România mai ales în anii 1930? Erau oameni politici care ar fi vrut să ducem altă politică, oameni precum Argetoianu, Octavian Goga şi Ion Gigurtu, care erau de părere că e bine să avem relaţii bune cu Germania, să cedăm în faţa Germaniei pe plan economic şi să încercăm să decuplăm revizionismul german de revizionismul maghiar, care-şi dorea recuperarea Ardealului. Nu s-a adoptat această politică, s-a mers pe linia tradiţională a alianţei cu Anglia şi cu Franţa, dar în momentul în care s-a prăbuşit Franţa, în iunie 1940, s-a prăbuşit şi România. Nu întâmplător, chiar a doua zi după capitularea Franţei, pe 23 iunie 1940, Molotov, ministrul de Externe al Uniunii Sovietice, l-a chemat în audienţă pe ambasadorul Germaniei la Moscova şi i-a spus că problema Basarabiei nu mai suportă amânare şi că Uniunea Sovietică e decisă s-o rezolve. Era evidentă coincidenţa în timp, pentru că Stalin nu voia să rişte nimic. Franţa nu mai putea garanta nicio frontieră a României pentru că nu reuşise nici măcar să le păstreze pe ale ei. Nu trebuie să uităm că situaţia internă din România era deteriorată grav, din cauza Regelui Carol al II-lea, care a subminat cât a putut sistemul parlamentar, democratic, în perioada 1930-1940. Practic, clasa noastră politică era dezbinată şi incapabilă să gestioneze treburile României pe care şi le asumase, de fapt, Carol al II-lea prin lovitura de stat din 1938.  

Care a fost relaţia dintre Carol al II-lea şi Ion Antonescu?

Proastă, chiar de la început. Antonescu era un om corect şi integru, fusese şeful Marelui Stat Major în 1934. Au intrat în conflict pentru că lui Ion Antonescu i se părea că Regele Carol al II-lea nu se ocupă de înzestrarea Armatei. Era vorba de multă corupţie, trebuie să spunem asta, patronată de Carol al II-lea şi de amanta sa, Elena Lupescu. Nu s-a făcut mare lucru pentru înzestrarea Armatei Române, iar lucrul acesta s-a văzut chiar în iunie 1940, când la întrunirea Consiliului de Coroană, participanţii au spus că nu avem armament, nu avem avioane, nu avem nimic, iar Iorga a întrebat unde s-au dus toţi banii, pentru că s-au cheltuit miliarde de lei pentru înzestrare. Răspunsul a fost că armamentul costă foarte mult, l-au ameţit repede pe Iorga. Antonescu i-a tot trimis memorii regelui în care îl critica, iar Carol al II-lea nu era omul care să suporte criticile, astfel că în vara lui 1940, regele a dat ordin să fie arestat Antonescu şi închis la Mănăstirea Bistriţa. Norocul lui Antonescu a fost că el intrase în vizorul Germaniei, care-l vedea ca un potenţial conducător al României – tip ordonat, competent militar.  

Tensiunile au culminat în septembrie 1940.

Da, pe fondul pierderilor teritoriale din 1940, opinia publică românească era foarte nemulţumită, Maniu şi Brătianu nu-l mai doreau pe Carol la conducerea României. Confruntat cu nemulţumirea populară, cu legionarii ieşiţi în stradă, Carol l-a chemat pe Antonescu şi l-a însărcinat cu formarea guvernului. Au avut loc discuţii între Maniu, Brătianu şi Antonescu în cadrul cărora i s-a spus clar generalului Antonescu că cele două partide nu mai participă la niciun guvern atât timp cât Carol rămâne pe tron. În consecinţă, Antonescu i-a cerut lui Carol să abdice.   

INTRAREA ÎN RĂZBOI, UN ACT DE DREPTATE 

Cum era văzută intrarea în război de către elita politică şi de către populaţie?
Ca pe un act de dreptate, necesar. Uneori se face o confuzie, dar nu noi am intrat în război în iunie 1941, războiul începuse în iunie 1940 în momentul agresiunii sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord. Ce am făcut în iunie 1941 a fost doar ce trebuia să facem în iunie 1940, să rezistăm cu armele. Faptul că Regele Carol al II-lea, fiind foarte laş şi având interesele lui, nu a făcut acest lucru a reprezentat lovitura mortală dată Armatei Române şi fibrei naţionale a României, din care ţara nu şi-a mai revenit niciodată. În iunie 1941, toată opinia publică era de partea lui Antonescu şi pentru intrarea în război în vederea recuperării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Sigur, nu mai era entuziasmul din 1916, pentru că eram aliaţi cu germanii cu care în Primul Război Mondial ne-am luptat, dar exista, fără îndoială, o aprobare a actului făcut de Antonescu pe 22 iunie 1941.  

REGELE MIHAI, RECUNOSCĂTOR MAREŞALULUI

Cum au arătat relaţiile dintre Ion Antonescu şi Regele Mihai în perioada premergătoare războiului?
Iniţial, să spunem că relaţiile au fost oarecum bune. Generalul Antonescu a făcut un gest de mare generozitate faţă de Regele Mihai în momentul în care a adus-o pe mama regelui, pe Regina Elena, în ţară. Aceasta a fost îndepărtată de soţul ei, Carol al II-lea, în 1932 şi trăia în Florenţa. Mihai, cât a fost prinţ moştenitor, avea dreptul să se vadă cu ea doar de două ori pe an – un punct foarte, foarte dureros pentru amândoi. Trebuie spus că Regele Carol nu-l informa cu nimic pe Mihai, în perioada în care acesta era prinţ moştenitor, iar când Mihai a devenit rege, pe 6 septembrie 1940, Antonescu i-a telegrafiat imediat Reginei Elena să vină în ţară şi să aibă grijă de educaţia lui Mihai pentru că vremurile sunt tulburi, iar regele e tânăr. Pentru gestul acesta, Mihai a fost foarte recunoscător generalului Antonescu.

Lucrurile, însă, au mers din rău în mai rău.

Da, ulterior, lucrurile s-au deteriorat. Antonescu a făcut greşeala să-l trateze pe Mihai ca pe un copil. În iunie 1941, de altfel, Regele Mihai a aflat de la radio că România a intrat în război cu Uniunea Sovietică, deşi formal era capul statului. Pe măsură ce războiul a început să ia o întorsătură nefavorabilă, regele a început să se gândească la soluţii pentru ieşirea din criză. Înainte de 23 august 1944, un moment important de criză între Regele Mihai şi mareşalul Antonescu a fost reprezentat de mesajul de Anul Nou din 1943, când regele a transmis la radio un mesaj în care spunea că pacea e importantă şi că zorii păcii se ivesc la orizont. Un mesaj pacifist şi dătător de speranţă care nu i-a convenit lui Antonescu, România fiind totuşi în război cu Uniunea Sovietică, în plină bătălie a Stalingradului. 

Sursa: adev.ro/qvnk34

Citește și: 22 iunie 1941, Germania ataca URSS iar România intra în cel de al II-lea Război Mondial