Parafrazând titlul unui film al lui Alain Resnais, „Hiroshima, mon amour”, as vrea sa va împartasesc câteva gânduri despre Kosovo, Kosovo-Metohia, cum i se spunea înainte de 1989 fostei provincii autonome a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Kosovo a devenit, din nou, un loc firbinte în Balcani, acest „butoi de pulbere a Europei” sau „pântecele moale al Europei”; caracterizarile îi apartin lui Churchill. Întrucât de la 1 ianuarie 2008 administrarea acestei regiuni va reveni Uniunii Europene, organismele acesteia au tot interesul sa se ajunga la o reglementare politica, care sa întruneasca adeziunea actorilor politici importanti: populatia albaneza majoritara, sârbii minoritari precum si statele europene, care, în principiu, nu agreeaza fragmentarea Europei în noi entitati statale. Cât priveste americanii, ei sunt net de partea albanezilor, iar sârbii si Republica Serbia au sprijinul ferm al Rusiei, traditionalul aliat al slavilor. Si în privinta statelor UE, pozitiile sunt nuantate. Germania si Spania ar favoriza o solutie care sa nu însemne desprinderea de Serbia, celelalte tari au o abordare care nu exclude independenta, daca nu se ajunge la un acord, iar România a declarat – prin vocea ministrului de externe – ca nu va fi printre primele state care vor recunoaste Republica Kosovo.
Cât timp statutul juridic al regiunilor separatiste din fosta Uniune Sovietica (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud), precum si viitorul incert al acestora este de natura sa declanseze noi conflicte, România nu poate fi entuziasmata ca provincia se va proclama independenta. Apropo, as dori sa relev caracterul duplicitar al politicii rusesti: în spatiul CSI sprijina – inclusiv militar – asa numitele republici separatiste, dar în problema Kosovo este ferm pentru mentinerea integritatii Serbiei.
Revenind la zonele separatiste, tara noastra nu este indiferenta ca trupe rusesti se gasesc pe teritoriul Republicii Moldova, în imediata apropiere a României. Noroc cu NATO si americanii, din care cel putin unul l-a suparat foarte tare pe domnul Bogdan Olteanu.
Probabil, pâna la urma, procesul desprinderii acestei provincii de Serbia va continua, dar asemanari cu Tara Secuilor sunt hazardate. Singurul pericol îl constituie noile puseuri de nationalism din partea extremistilor unguri si români, potrivit lozincii: „extremisti din toate tarile, uniti-va!”. Un exemlu de reactie emotionala îl constituie scrisoarea trimisa de un cititor al revistei „Dilema Veche” (nr. 197/2007) – nu al României Mari – care vede tot felul de amenintari si pentru România, „în contextul dramaticei situatii a Iugoslaviei”. În primul rând, Iugoslavia nu mai exista de mult timp. Pâna si Muntenegru, ultimul aliat al Serbiei, ortodox si vorbitor de aceeasi limba, s-a desprins de Belgrad, desi tarile UE nu au dorit acest lucru. Întrebarea din scrisoare ca ce au comun podurile din Novisad este pusa incomplet, daca nu cumva gresit. Interventia NATO a fost determinata de zecile de mii de refugiati albanezi si de politica criminala a lui Milosevici, care si-a masacrat propria populatie. Dictatorii mor, dar factura o platesc supravietuitorii. Cât priveste „recunostinta” pe care ar trebui sa o manifeste comunitatea internationala „pentru lupta dusa de poporul sârb împotriva Germaniei hitleriste” ar trebui spus ca si albanezii au manifestat o rezistenta deloc neglijabila. (I-as recomanda sa citeasca romanul lui Kadare, „Generalul armatei moarte”, despre aceasta lupta) ca multumire, Tito a vrut sa anexeze Albania, cum a dorit sa se extinda si peste Banatul românesc, dar atunci era copilul preferat al Moscovei. În ceea ce priveste mitul fondarii Serbiei si al poporului sârb pe actualul teritoriu al provinciei în disputa, oricât adevar ar contine, este o realitate ca, acum, albanezii sunt de noua ori mai multi decât sârbii. Trebuie gasita o solutie garantata international pentru ca nici sârbii sa nu se simta straini pe acel pamânt si nici albanezii kosovari sa fie expusi la situatii ca cele din trecut, de care au „beneficiat” si musulmanii din Bosnia-Hertegovina. Revenind la locul de origine al etniilor, probabil ca poporul român s-a format si în sudul Dunarii, dar aceasta nu înseamna ca avem revendicari teritoriale fata de statele vecine. Dorim, însa, ca si sârbii si bulgarii sa recunoasca drepturile conationalilor nostrii din valea Timocului, chiar daca le zic vlahi.
Referindu-ne la titlul articolului, imensa suferinta a sârbilor si albanezilor ar trebui sa se converteasca în întelepciune si toleranta. Un pas urias ar fi sa nu se ajunga la masuri unilaterale. Este principala lectie a trecutului de care ar trebui sa se tina seama, daca vrem un pic de liniste si pace în aceasta zona încrâncenata.
Cluj-Napoca, 23 noiembrie 2007
Adrian Man
