La început de secol  XXI,  în satul Măguri viața curge după alte repere. Drumurile anevoioase si vizitele urșilor sunt necazuri cotidiene. Am mers in sat sa vedem cum înfruntă oamenii locului vremea si vremurile..

 

Ziua întâi. În reşedinţa de comună, Răcătău

Cele câteva sute de case ale satului Măguri – arondat comunei Măguri-Răcătău – se întind, răsfirate, pe un platou înalt al Munţilor Apuseni, la altitudinea de 1.200 de metri. De aproape un an,  satul a ajuns notoriu mai mult prin faptul că urşii aduşi pe fondurile de vânătoare ale zonei au atacat deja doi localnici, aceştia scăpând cu viaţă, printr-un adevărat miracol, numai cu răni la picioare. Totul, în timp ce pădurile au dispărut, practic, rase de pe faţa pământului de drujbele hoţilor de lemne, mai mult sau mai puţin… autorizaţi. Recent, localnicii au mai “mişcat” ceva, însă de data aceasta la adresa autorităţilor care au lăsat de izbelişte drumul judeţean 107 T, care ar trebui să lege, pe o lungime de 12 km centrul de comună de satul Măguri: au sădit în gropile de pe drum nici mai mult, nici mai puţin  decât o pădurice de brazi, într-un gest de protest unic, pornit dintr-o disperare profundă.

Tocmai pentru a vedea pe viu situaţia şi a scrie despre viaţa grea a celor din Măguri, ne-am deplasat, luni 2 noiembrie, la o oră extrem de ”mică”, 4 dimineaţa, ca să prindem prima cursă din sat, care porneşte spre Cluj-Napoca la ora 5.30. Mai ales fiindcă aflasem că zeci de tineri din Măguri învaţă la un liceu din Gilău şi pe la şcolile din Cluj-Napoca, aceştia fiind cazaţi la diverse internate din localităţile respective. Ne-am deplasat, aşadar, de la Cluj, special ca să-i întâlnim, luni, la prima oră a dimineţii. Speram să-i găsim cu bagajele la ei, după ce şi-au făcut “încălzirea”, de dimineaţă, parcurgând drumul, lung de 12 km, până-n comună. Însă episodul aceasta nu ne-a ieşit, tinerii preferând să se deplaseze spre şcolile lor cu o zi mai înainte, evitând deplasarea pe jos prin pădure, pe timpul nopţii, de teama întâlnirii cu urşi care fac ravagii în zonă. Au preferat s-o facă duminică, pe lumină şi au luat cursa de ora 15.00, a firmei “Giorgică Impex”, aparţinând unui întreprinzător din comună, câştigătorul licitaţiei traseului în lungime de 45 de km, de la Măguri-Răcătău până la Cluj-Napoca şi retur. Reuşim, totuşi, să vorbim cu nişte săteni care au coborât muntele cu maşini de teren, încărcate cu localnici din Măguri – printre ei se aflau şi elevi – pe care urmau să-i transporte la Cluj-Napoca. Aceştia, sub rezerva anonimatului, iscată de o ciudată reticenţă, de sorginte – am spune pur românească – ne-au implorat să nu renunţăm la întreprinderea noastră şi să urcăm muntele, până-n sat, ca să aflăm chiar de la săteni, problemele care-i frământă. “Suntem fiii ploii şi ai ninsorii, aici în Măguri, uitaţi de Dumnezeu, timp de câteva luni pe an, fără drum şi la cheremul urşilor, care ne decimează vitele. Mergeţi până sus, să vedeţi în ce hal trăim”, ne-a îndemnat proprietarul maşinii. Promitem solemn că ne întoarcem a doua zi, cu o maşină de “enduranţă” – nu de alta, dar automobilul cu care am venit nu ne permitea să ajungem până la altitudinea 1200 m, fără ca după aceea să-i facem reparaţii capitale.

 

 

Sateni din Maguri

Ziua a doua: “Urşii intră peste noi şi animale, în gospodărie” 

 

A doua zi ne întoarcem în zonă, de data asta în jurul orei 9.00 dimineaţa, cu un autovehicul adecvat drumului cu care avem de-a face. Urcăm, printre cratere gigantice DJ 107 T, care se întinde între reşedinţa de comună şi localitatea Măguri pe o distanţă de 12 km. Peisajul e absolut superb şi remarcăm faptul, îmbucurător, că de la ultima noastră descindere în zonă, din urmă cu 7-8 ani, pe traseu au mai apărut nişte pensiuni turistice. Ajunşi în Măguri, după circa o jumătate de oră, primul lucru pe care-l facem este să oprim la o gospodărie unde vedem niţică mişcare. Nimerim la fix: acolo, într-o curte, asistat de câţiva localnici,  Bogdan Gavril, tehnicianul veterinar al satului tratează un cal. Îl abordăm, legându-ne de tema drumului. Singura, de altfel,  de interes local, pe lângă cea a urşilor care-şi fac sălaşul în proximitatea aşezării. Explică tehnicianul veterinar, cu un aer de cunoscător: “Problema drumului se prezintă astfel: de aici şi până la asfalt, în Măguri-Răcătău există o porţiune a drumului  judeţean, în lungime de vreo 7 km, pe care nu o reface nimeni. Şi astfel, cursa nu se încumetă să urce până aici, iar copiii care fac naveta la Gilău, la liceu – sau la Cluj – merg până-n sat, pe jos, sau îi ducem noi, cum putem, cu maşinile, până la cursă.” Apare, într-o căruţă trasă de doi cai şi Andrei Tomoş, tatăl unui elev care face naveta la Cluj-Napoca. Răspunde bucuros întrebărilor noastre despre situaţia  drumului judeţean, mai ales pentru că este chiar implicat, personal, în cauză: “Nu este mijloc de transport până aici. Am un băiat la şcoală, care stă-n chirie la Cluj. Duminica după-masa merge pe jos la autobuz, în comună, ca să fie luni la şcoală. Tare bine ne-ar prinde un autobuz care să vină până în sat, măcar vinerea şi lunea. Cheltuielile cu transportul, la un drum dus-întors către Cluj sunt de 40 de lei, pe lângă faptul că băiatul  merge pe jos, 24 km. Asta, cum v-am spus, duminica, la plecare şi vinerea, la întoarcere în sat.” Intervine în discuţie şi Viorica Safta, proprietara calului tratat de către veterinar: “Peste 50 de copii avem în sat, care învaţă la Cluj, iar până la cursă aceştia merg pe jos sau cu maşinile unor oameni, de le iese sufletul din ei…”

Având intrarea făcută, abordăm şi cealaltă temă, cea vecinătăţii cu urşii. Preia iniţiativa acelaşi Gavril Bogdan: “Ştiţi cum e? Am scăpat până acuma cu viaţă numai pentru că ne-o ferit Dumnezeu. Ursul vine în gard şi ne mănâncă animalele. Numai acum, de o lună ne-o mâncat 7-8 vite şi a atacat şi oameni, din fericire fără urmări. Cred că e acelaşi care a atacat-o pe Ana Safta anul trecut şi pe “Licuţ” (n.n. – numele de <ciufală> al lui Ioan Tomoş) anul acesta, în februarie. Aceasta e problema oamenilor: avem două fonduri de vânătoare, în vecini, naiba ştie cine le-o înfiinţat, că au fost făcute fără ştirea oamenilor. Ei spun că ursul e pe fondul lor de vânătoare, dar pe proprietatea noastră, a composesoratului şi ne obligă să-l lăsăm să ne mănânce vitele. Tot ei sunt cei care au adus urşi, pentru vânat, în urmă cu câţiva ani. Deci, avem două probleme: drumul şi ursul, dar spre deosebire de drum, ursul ne chiar poate nimici. E aici, aproape, în pădurea noastră. Vânătorii zic că or împuşcat unul dintre ei, totul după ce animalul ne-a omorât, dintr-un foc, patru vaci. Dar nu ne-o arătat niciodată trupul lui. Şi nici primarului nu i l-or arătat.”  E suficient, deocamdată, pentru noi. Discursul oamenilor este pe acelaşi ton, cu sensibile variaţiuni, însă dovedeşte un singur lucru: disperarea, care i-a cuprins pe toţi, de la mic la mare.

 

 

Ioan Tomos

“Licuţ”, eroul zonei, un personaj de roman

 

“Licuţ”, un bărbat în vârstă de 47 de ani din localitate, este cel care – ca şi Ana Safta –  a dat nas în nas cu ursul în timp ce se afla la tăiat lemne din pădure (ţine să precizeze: “marcate”!), împreună cu alţi patru consăteni. A scăpat doar cu o muşcătură zdravănă la piciorul stâng, fapt care l-a ţintuit o perioadă în spital.  Dar, despre “Licuţ” se poate spune că este realmente un personaj, posesorul unei biografii de excepţie. Povesteşte, amuzat, când îl vizităm la ferma lui din Măguri, că – înainte de a ne vorbi despre urs – trebuie să-i ascultăm, neapărat, câteva crâmpeie din povestea vieţii sale. Totul, în timp ce pune la prăjit, direct pe sobă, pe “înveliş” de sare, nişte „hiribe” şi pregăteşte o tocană de ciuperci la ceaun. Iar ca băutură, ne oferă un minunat sirop de pere pădureţe, acidulat, amintind de socată. Îşi începe acesta, ex abrupto, relatarea: “Am fost 11 fraţi, acasă, şi părinţii – pentru că n-aveau cu ce să ne hrănească – m-au dat ciorâng (n.n. – ajutor de cioban) la numai 6 ani, la un proprietar de oi din Feiurd. N-o să uit niciodată, începeam primul muls la ora 3.00 dimineaţa şi-l terminam la 11.30 iar al doilea, cel de după-masă îl începeam la 16.00 şi-l încheiam la 23.00. Omul avea 3.000 de oi…A fost o perioadă de-a dreptul traumatizantă, care m-a determinat să abordez altfel viaţa… ” Arată mai departe că a absolvit şi o şcoală de bucătari, dar şi alte cursuri, a muncit prin Italia, după revoluţie. Povesteşte că  evenimentele din 21 decembrie `89  l-au prins la Cluj, pe strada dr. Petru Groza, actualmente Eroilor: “Eu am fost şi revoluţionar – dar de-ăla care nu şi-a făcut hârtii – şi mi-am lăsat geaca pe strada dr. Petru Groza, că m-or prins trupele de securitate când am dat cu ghivece după ei, în timp ce trăgeau în noi cu tunurile de apă. Un prieten, aflat acolo, mi-a întins mâna şi m-a tras dintre ei, iar eu – în înghesuială – am scăpat, lăsându-mi geaca în mâinile unui securist sau miliţian, nu ştiu ce naiba era.” Ne mai spune că a divorţat de soţia lui, dar au împreună o fată, în vârstă de 20 de ani, care locuieşte şi ea în sat. “Stau acuma aici şi mă gospodăresc singur – dacă o femeie n-am putut ţine lângă mine”, remarcă el cu autoironie. Încet, încet vine spre subiectul care-l obsedează: ursul din zonă, care l-a rănit la începutul acestui an, fiind atât de aproape să-l omoare – şi-mi trec în minte similitudini între el şi un personaj celebru, căpitanul Ahab, din romanul “Moby Dick”  al lui Herman Melville, obsedat până la psihoză de balena albastră.

 

Andrei Tomos

“Dintele ursului mi-a ieşit singur din picior, în luna august”

 

 

Dar, înainte de a ne vorbi despre “ursul suprem” – exemplarul înalt de peste doi metri jumate şi cu o greutate de vreo 300 de kg, cel care l-a atacat – dă o fugă până în şură şi se întoarce cu două beţe lungi, având vârfuri metalice în vârf: de fapt, suliţe în toată regula. Și ne explică bărbatul, studiindu-ne cu atenţie: “Poate mă credeţi nebun, dar astea m-au salvat, cu ocazia unei întâlniri recente cu el, când l-am întâlnit în pădure. Eu umblam după bureţi, pe partea nordică a aşezării, spre Mărişel,  iar ursul m-a văzut. L-am văzut şi eu – şi parcă mi-a dat bineţe, după care s-a retras. Dacă-i ursoaică, i-aş duce flori de 8 Martie, drept mulţumire că nu m-a omorât, atunci, în februarie. Şi, apropos, în luna august organismul meu a eliminat o bucată din colţul lui, rămas în picior, după ce m-a muşcat atunci de gamba stângă. Mi-a spus un brancardier de la Ortopedie, când a văzut ce frumos îmi iese dintele din picior: <Mă, mocane, tu aşa oase a` dracului ai, că şi-a rupt ursul dinţii în piciorul tău>. I-am zis: <Dă-l naibii de urs, bine că n-a ajuns piciorul meu în dinţii lui. Iar, de-aş putea, i l-aş duce înapoi, dac-ar exista un dentist pentru urşi, fiindcă-l păstrez în casa cealaltă, pentru orice eventualitate, într-o cutie de chibrituri>”.  După care îşi începe expunerea propriei teorii referitoare la provenienţa urşilor din Măguri: “Aştia aduc urşi-gunoieri de prin zona Braşovului sau cine ştie de unde, îi lasă la noi şi urşii – după obicei, vin pe la gospodării, rupţi de foame şi atacă. Ni i-o adus aici ca să nu deranjeze turiştii – şi-n schimb să ne omoare pe noi şi să ne mănânce vitele.” Odată lămuriţi, cu privire la provenienţa urşilor, îl întrebăm despre celelalte probleme ale sătenilor din Măguri: inexistenţa unei curse care să-i ducă şi aducă în reşedinţa de comună şi starea drumului judeţean. “Licuţ” răspunde pe loc fără să se gândească, de parcă avea răspunsul pregătit: “Cu cursa, îl înţeleg pe patron. Drumul e prea prost, că n-avem un drum de sat, ci unul forestier. Până când s-o cărat pădurile, o trebuit autorităţile să se gândescă la faptul că drumul judeţean se distruge. Ţin minte, aşteptau câte 12 Werholtz-uri semnalul de <liber> ca să transporte lemnul din munte, din pădurile statului şi ale noastre, ale composesoratului. Şi, culmea, noi astăzi n-avem dreptul să tăiem un metru pătrat de lemn – din cauza hoţilor de pădure care devastează şi acum ce a mai rămas de devastat. Ei nu păţesc nimic – iar eu, dacă tai un brad, îmi confiscă autorităţile tractorul… Cum s-ar zice din popor, întotdeauna legea e făcută pentru cei slabi…” Ne despărţim cu greutate de “Licuţ”, care doreşte să ne ducă şi la un vecin de-al său, Dorin Bogdan, care deţine o minifermă agricolă, în care cultivă morcovi şi afine. “Am vrut să vedeţi ce minuni face omul acela, aici, în vârf de munte, fără să fie subvenţionat de către stat, deşi suntem într-o zonă defavorizată…” Îi motivăm, presaţi deja de timp, că ne vom întoarce cu o altă ocazie şi vom vizita ferma, după care ne luăm rămas bun de la el. Pornim apoi, pe scurtătura abruptă şi riscantă, plină de serpentine, în lungime de doar 4 km, care face legătura între Măguri şi reşedinţa de comună.

 

Petru Prigoana

Primar: “Drumul e-n grija CJ, iar urşii se joaca periculos cu noi toţi”

Primarul Petru Prigoană ne primeşte cu amabilitate în cabinetul său, pe al cărui perete tronează portretul patronului spiritual al Apusenilor, tribunul Avram Iancu. Când ridicăm problema drumului, acesta zâmbeşte cu un aer resemnat, apoi se lansează într-o complicată explicaţie, de natură juridică, din care, până la urmă desprindem următoarele: faptul că autoritatea supremă a judeţului, Consiliul Judeţean a promis, la începutul anului, că alocă nişte sume pentru remedierea DJ 107 T, a şi întocmit nişte devize, în valoare de 1.200.000 lei pentru asfaltarea zonei dificile, situată între km 21 – 29, însă totul s-a oprit, între timp. „Apoi, după 4 luni oamenii au văzut că nu s-a făcut nimic, nici măcar o plombare – şi într-o sâmbătă dimineaţă, în urmă cu vreo trei săptămâni, au sădit în gropile din drum brăduleţi şi pomi.  Şi, până luni, reprezentanţii RAADPP Cluj au înlocuit pomii, promiţând că lucrările vor începe, dar oamenii au plantat, până marţi pomii la loc. Acum ni se spune că s-au alocat 400.000 pentru reabilitarea drumului respectiv, dar nu ştiu când se va face lucrarea că, uite, iarna-i deja pe noi…” Referitor la teroarea dezlănţuită de urşi, primarul ne arată, într-o primă instanţă, un dosar gros, cuprinzând circa 25 de cazuri de atacuri ale lor, pe raza localităţii Măguri. Apoi explică: „Noi, ca autoritate publică locală suntem obligaţi să constituim, la fiecare caz, o comisie, compusă din membrii ai mai multor instituţii ale statului şi mergem, imediat pe teren la locul cu pricina. Din păcate, aceste cazuri s-au petrecut marea lor majoritate în fondul forestier, doar unul în gospodăria omului, aşa că în aceste cazuri n-am putut să-i despăgubim pe păgubaşi. Iar cu ursul –  sau urşii – treaba e şi mai dificilă. De pildă, anul trecut s-a dat o derogare pentru ca ursul respectiv să fie vânat. Dar s-a produs un fenomen: legea nu permite decât vânătorilor unui singur fond de vânătoare să vâneze ursul respectiv. Ori, în zonă sunt două fonduri de vânătoare, învecinate – şi ne-am trezit că ursul a fost văzut mai des pe fondul care nu avea drept de vânătoare. Iar când i s-a atribuit acestuia dreptul respectiv, ursul s-a întors în vechea locaţie, pe terenurile fondului de vânătoare care i le cedase celuilalt. Şi aşa, luni de zile ursul şi-a bătut joc – desigur, involuntar – de toată lumea. Însă, până la urmă, un exemplar a fost vânat şi – în ciuda a ceea ce spun sătenii, i-am văzut şi eu trupul împuşcat” – încheie primarul Prigoană.

1 COMENTARIU

  1. Acolo copii de 10 ani conduc masini pe drumul ala groaznic, pe care trebuie sofer cu experienta, sa ajunga la scoala din comuna. Daca urci putin mai pe munte, vezi gatere cu duiumul. Versantii sunt golasi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here