(The Guardian)
Recent, parlamentarii britanici laburişti au decis că vânătoarea este un vestigiu al moştenirii feudale şi de aceea ar trebui interzisă. Aşa cum era de aşteptat, vânătorii s-au opus vehement. În pofida acestor păreri divergente, există un lucru asupra căruia ambele părţi sunt de acord: vânătoarea nu mai este în Marea Britanie un privilegiu de clasă. Pentru a-şi susţine poziţia, parlamentarii laburişti invocă în sprijinul lor protecţia drepturilor animalelor. Ambele tabere se înşeală: avem de-a face cu un război de clasă, notează în ediţia sa electronică din 14 septembrie cotidianul britanic The Guardian.
Vânătorii susţin că opoziţia faţă de hobby-ul lor este preocuparea unor diletanţi car nu ştiu nimic despre viaţa de la ţară. Din nou vânătorii se înşeală: dacă este aşa, atunci nici ei nu ştiu nimic despre istorie.
Dacă ne uităm la ce ne spune istoria în această privinţă vedem că, încă de la debarcarea normandă, Anglia era unul dintre cele mai mari teritorii de vânătoare. Potrivit scriitoarei Marion Shoard, în timpul domniei lui Henric al-II-lea, aproape un sfert din ţară era pădure regală, unde prin pădure nu se înţelegea doar o aglomerare de pomi ci un teritoriu pe care suveranul putea vâna după bunul său plac. Ce se întâmpla cu restul ţării? Ei bine, domeniile care nu aparţineau regelui erau denumite “chase” şi reprezentau terenurile de vânătoare pentru nobili.
În Evul Mediu, domeniile nobiliare erau “protejate” de un set de reguli discriminatorii. Cronica Anglo-Saxonă menţionează că regele William I a decis că “oricine ucide sau fugăreşte o căprioară, va fi pedepsit prin scoaterea ochilor”. În 1293, Parlamentul englez a decis că nu va întreprinde nici o acţiune împotriva acelor pădurari care îi ucid pe cei care sunt prinşi vânând şi nu sunt de viţă nobilă. În 1390, a fost aprobat un act prin care dreptul de a vâna era acordat în funcţie de venitul anual, limita fiind de 40 de şilingi pentru micii proprietari laici şi 10 lire în cazul clerului.
Potrivit lui Shoard, “aceste legi au reuşit să stabilească două principii fundamentale pentru administrarea domeniilor, principii care, în mod surprinzător, persistă până în ziua de azi. Prin intermediul primei legi, plăcerile nobililor deveneau criteriul legitim pentru felul în care erau folosite pământurile. A doua lege era că posesorii de pământuri puteau face tot ceea ce doreau pe domeniile lor, neţinându-se cont de impactul acţiunilor lor asupra membrilor comunităţii”.
În ziua de azi, statutul vânătorii a suferit nuanţări. Teoretic ea nu mai este un privilegiu exclusiv al nobilimii, însă a rămas unul din mijloacele pentru a accede la aceasta. Ca în multe alte situaţii, aparenţele sunt hotărâtoare: pentru a arăta ca vânător autentic, trebuie doar să îţi cumperi un Land Rover, o pălărie de tweed, o casă la ţară şi un cal. Eşti gata de acum să te alături vânătorilor!
Din cele de mai sus devine clar faptul că puterea reziduală a clasei nobiliare se menţine tocmai din dorinţa celorlalţi de a i se alătura. De ce se întâmplă acest lucru? Din nefericire, britanicii sunt încă vrăjiţi de aristocraţie. Viziunea acestei clase asupra trecutului se bucură încă de acceptarea maselor, un exemplu relevant în acest sens fiind şi supravieţuirea monarhiei britanice.
Viziunea aristocraţiei este inseparabilă de mitul justificator al proprietarilor de pământuri ce porată denumirea de “cavalerism”. Cavalerismul presupune cinci “virtuţi” romantice dintre care cea mai importantă poartă numele “privilegiu”. În opinia istoricului Maurice Keen, privilegiul nobiliar este “acea legătură dintre o naştere nobilă şi virtute, sau, în termeni contemporani, libertatea unui grup restrâns faţă de constrângerile democratice”.
“Cavalerism” este un termen derivat din “cavalerie” (armată călare) şi a fost creat pentru a consacra în rândurile tinerilor nobili acele calităţi care îi făceau să cucerească noi ţinuturi şi să subjuge noi oameni în numele unui monarh sau al bisericii. Potrivit lui Ramon Lull, autorul “Cărţii ordinelor cavalereşti din secolul al-XIII-lea”, aceşti tineri trebuiau să exerseze în uciderea cerbilor, porcilor mistreţi şi a lupilor, pentru a-şi rafina arta de a ucide cu arcul şi cu lancea.
În felul în care are loc vânătoarea azi, vedem certe asemănări cu întrecerile cavalereşti medievale. Un exemplu ar fi că vânătorii zilelor noastre poartă uniformele soldaţilor din secolul al-XVII-lea. Dar nu aceasta este problema. Ceea ce este important este că, şi în zilele noastre, vânătoarea este încă condusă de nobili şi de cei care, dintr-un motiv sau altul, vor să fie asemeni lor, ceea ce face ca, până la urmă, dezbaterea în privinţa vânătorii să constituie încă o luptă între clase sociale diferite. Azi nu mai avem legi care să restrângă accesul la vânătoare însă avem oameni care vor să păstreze şi să perpetueze valorile aristocraţiei. Vânătoarea nu a ţinut niciodată cont de binele animalelor. Există doar pentru plăcerea oamenilor. Războiul de clasă a început încă de la cucerirea normandă şi continuă prin intermediul acestui hobby şi astăzi, conchide The Guardian.
Ana-Raluca Alecu
