Marin Predica, muzician şi fizioterapeut nevăzător: „Omul este un electro-bio-câmp în care interferează binele şi răul”!

Marin Predica este un personaj fabulos al vechiului Cluj dar culmea, care se menţine şi acum, la 67 de ani, la o cotă înaltă, pragul casei sale din centrul Clujului fiind trecutzilnic de numeroase persoane care-l adoră! Toate sunt atrase – mai mult sau mai puţin conştient – de energia pe carenevăzătorul o emană, acesta având şi multiple calificări de bioterapeut, pe lângă faptul că e un muzician desăvârşit, absolvent de Conservator. Iar acesta, după o simplă strângere de mână le spune, franc, vizitatorilor săi despre mărimea câmpului lor energetic saudacă suferă de ceva! Iarpovestea vieţii sale – relatată cu infinită savoare de către acesta – este cu adevărat fascinantă vorbindu-ne despre un  om excepţional,trăitor într-o lume mediocră şi mânată de nevoi imediate.

„Ştiam să cânt la fluier de la fraţii mei, păstori şi slugi”!

Încâlcite sunt căile Domnului: cine-ar fi crezut că originea numelui omului care şi-a transformat viaţa într-o incantaţie sau PREDICĂ, aşa cum sună el – vine de la Preda, sau mai bine zis de la un Preda mai mic, Predică, după numele strămoşului de la care s-a perpetuat acesta?Căci bărbatul – care mă primeşte dis de dimineaţă, într-o casă de pe Moţilor, plină deja cu prieteni – e originar din comuna giurgiuveană Oinacu… Începe apoi să povestească, amuzat, împrejurărileprin care a devenit clujean încă de la vârsta de nouă ani: „Eu sunt mândru de numele meu şi mă trag dintr-o familie cu şase copii, cu părinţi gospodari, curaţi şi săraci.  Tata a luptat pe front şi s-a întors cu două decoraţii de la Regele Mihai, pe care scria: „În slujba poporului muncitor”! Semn că tata fusese decorat în perioada când Măria Sa cocheta deja cu puterea populară instaurată de sovietici. M-am născut nevăzător, însă în copilărie mai distingeam totuşi puţin lumina şi culorile. Aceste amprente le-am avut până la vârsta de trei ani, iar după ce a apărut glaucomul mai vedeam doar blitz-urile aparatelor de fotografiat şi cel al fulgerelor. La nouă ani am venit la Cluj, la Şcoala Specială de Nevăzători, dar asta după o întâmplare spectaculoasă pe care vreau să v-o povestesc”! Mărturiseşte, râzând cu aceeaşivoie-bună, că diriginta lui din acea perioadă era o domnişoară bătrână căreia îi plăcea să primească atenţii de la părinţii elevilor săi. Iar după ce tatăl lui o ameninţase că va depune plângere împotriva eipentru această meteahnă, femeia – ca să-l împace pe acesta – s-a dat peste cap şi a reuşit să-i facă o intrare tocmai la Ministrul Învăţământului din acea vreme, Ştefan Bălan, academician trecut cu arme şi bagaje la comunişti, precum atâtea alte personalităţi ale vremii! „Atunci cei din anturajul lui au aflat din fişa care ajunsese la ei că ştiu să cânt frumos la fluier şi mi-au spus să apar la ministru cu fluieraşul prins la brâu, ca ciobanii. Desigur că ştiam să cânt la fluier, învăţasem acest lucru de la fraţii mei, care erau cu toţii păstori şi slugi. Aşa că am ajuns la ministru împreună cu mama, asta fiindcă tata, având probleme de sănătate, a renunţat să mai urce până la etajul patru, acolo unde se afla biroul ministrului. Iar ministrul, şugubăţ, m-a întrebat ce-i cu băţul pe care-l aveam la brâu. Eu, serios, i-am spus că nu-i băţ, ci-i fluier. Atunci m-a pus să-i cânt şi, îmbufnat la început, i-am cântat şalgărele „Sanda”, „Marina, Marina” dar şi o horă, „Zvâcu”. Iar ministrul, încântat de prestaţie, i-a spus mamei că nu-s de profesională, ci trebuie să merg la Cluj, să fac şcoală şi să devin om învăţat!Şi m-a trimis la Cluj”!

Marin Predica: „Simt organele oamenilor”!

Astfel, la 1 octombrie 1961 Predica ajunge la Şcoala Specială de Nevăzători din Cluj, unde urmează şcoala generală – inclusiv liceul – până-n 1974. Rememorează Predica, cu aer melancolic: „În timpul şcolii, cât am fost la nevăzători, am fost pionier, utecist în cadrul organizaţiei din şcoală şi începusem deja să umblu prin turnee cu elevii şcolii. Aveam deja veleităţi de dirijor şi în 1972, pe 6 aprilie, am avut prima emisiune televizată după ce câştigasem un concurs organizat de U.T.C., la Baia-Mare, iar ca premiu primisem o valiză şi mai multe discuri de vinil. Aveam pe atunci teribilisme, prin care ironizam comunismul, în cadrul organizaţiei culturale din şcoală, unde fusesem uns şef. Persiflam sistemulşi în special pe cei obtuji, care preamăreau conştiinţa socialistă şi camuflam toate astea prin tenta culturală. Departamentul pe care-l conduceam încerca oarecum să imite un stat: avea consiliul celor nouă, avea organ de conducere şi aveam şi revista „Lumina”, unde şi-a început cariera şi scriitorul Radu Sergiu Ruba, care mi-a fost coleg de clasă”.După terminarea liceului este găzduit la cămin, până la vârsta de 22 de ani, după care Predica e scos în stradă. Reuşeşte să se angajeze la Cooperativa „Munca Invalizilor”din Cluj unde în timp ce munceşte urmează Conservatorul „Gheorghe Dima”, la secţia instrumente de suflat. La „Munca Invalizilor” fusese ales în biroul executiv de conducere al coperativei, apoi în cel al Uniunii Judeţene aCoooperativelorMeşteşugăreşti(UJCM) şi în Consiliul Naţional al Uniunii Centrale a CoooperativelorMeşteşugăreşti (UCECOM), prilej cu care se deplasează la şedinţe, săptămânal, cu avionul…Începe să cocheteze şi cu arta dirijorală, apoi, în ciuda faptului că este nevăzător reuşeşte să susţină examene de atestare în domeniu, la Bucureşti. „Am început să am succes, câştigând toate ediţiile Festivalului Naţional Cântarea României, unde, vrând-nevrând se aduna toată „crema” de la noi. Eu am luat în serios arta: nu l-am cântat pe Ceauşescu, partidul, da – că altfel nu mă lăsau la festivaluri! Iar ţara mi-o cânt şi acuma, eu fiind un învederat patriot – dar fără conotaţie populistă”, explică Predica. Între timp,urmează şi o şcoală de fiziopatologie, studiind de asemenea bioterapia, ca autodidact. Intră în domeniul tratamentului prin bioenergie, în anul 1992, când se descoperă, prin metoda cibernetică, faptul că deţine bioenergie. Se perfecţionează în continuare abordând şi fizioterapia precum şi alte tipuri de masaje cu tentă specială. Totodată, prin studiu îndelungat îşi identifică anumite facultăţi de clarviziune, materializate prin depistarea unor boli şi prin faptul că „simte” organele oamenilor, reuşind să diagnosticheze chiar şi cazuri de cancer. „Am reuşit să-mi dezvolt capacitatea de a vedea cu ochii minţii şi, pe principiul radiesteziei, disting cu claritate şi aura celor din jurul meu, să nu mai zic faptul că eu cunosc imediatpersoana după modul în care îmi întinde mâna”, conchide Predica…

„Reuşesc să-mi stăpânesc bolile, mi le vindec prin rugăciune”

Referindu-se la arta sa, pentru început Predica îl roagă pe Vasile, ajutorul său de nădejde, să-i aducă dintr-un loc numai de ei ştiut cutia în care se află clarinetul şi saxofonul, instrumente scumpe şi lucrate cu măiestrie. Apoi, după ce le scoate din cutie şi le mângâie, pe rând, cu duioşie, îşi continuă povestirea: „Am fost timp de douăzeci de ani dirijor – dar şi instrumentist. Prima dată am cântat cu orchestra nevăzătorilor, apoi am progresat şi sub bagheta mea imaginară – că dirijez fără baghetă – s-au pus o mulţime de artişti, mulţi dintre ei foarte mari. Practic, toţi artiştii importanţi ai Clujului din domeniul folcloric au lucrat cu mine – şi lucrează, ocazional, în continuare: de la regretatul Mitru Fărcaş, Ghiţă Mureşan, Alexandru Ţitruş, Dumitru Sopon  – până la  Ana Strîmturean sau Amalia Codorean-Chindriş şi fiica ei, Andrada. Sunt sute de artişti şi nu vreau să jignesc pe vreunul dintre ei, omiţându-l… Iar ansamblurile cu care am colaborat au fost: „Românaşul”, „Fluieraşul”, „Plaiurile Clujului”, şi ultimul, înainte de pensionare, „Doina Ardealului”.” Îmi spune că şi fosta lui soţie, Maria – decedată în 2014 – a fost interpretă. „Am întâlnit-o la Cântarea României, ea venind de la Baia Mare. Ne-am împrietenit după ce, iniţial, ne-am certat groaznic! Îi bătusem în concurs pe cei de la Baia Mare şi ea nu era deloc de acord cu acest lucru.  Maria a văzut până-n 1992, după care şi-a pierdut şi ea total vederea, asta când eram deja împreună de circa cinci ani. Mai fusesem căsătorit înainte de ea cu o unguroaică, uşor habotnică – de care m-am despărţit pentru că nu am fost capabil – şi nici n-am vrut – să învăţ ungureşte! Ceva târziu Maria mi s-a îmbolnăvit de cancer la ficat, dar şi de alte boli de oase şi plămâni. M-a lăsat cu o groază de datorii, deoarece n-a făcut faţă din punct de vedere psihic bolii şi se apucase puternic de băut. Eu am lăsat totul să curgă după cum vrea ea, evitând scandalul, până ce biata de ea s-a dus… De atunci sunt singur, mă ajut cu prietenul Vasile şi cu Florinela, ei sunt ochii mei. Pe Florinela am vindecat-o de o boală psihică severă – trebuia să fie la Borşa, atât de gravă era situaţia ei – şi ea nu uită acest lucru, a devenit umbra mea şi nu se dezlipeşte de mine…”Referindu-se la relaţia sa cu Divinitatea, cea care consideră că i-a fost aproape încă din copilărie, mărturiseşte: „De mic mă rugam, părinţii mă învăţau cine este Isus, ce-a făcut El şi totodată mă îndemnau să merg pe linia tradiţiilor populare: participam la şezători, umblam cu sorcova prin sat şi aşa mai departe… Această relaţie mi-am cultivat-o prin biserică, am ajuns să cânt şi-n corul Bisericii Minoriţilor (n.n. – „Schimbarea la Faţă”) . M-a cunoscut bine şi înaltul Teofil, din păcate Bartolomeu, nu – deoarece nu am avut tangenţă cu domnia sa… Acum, prin evoluţie spirituală, cu ajutorul Divinităţii reuşesc să-mi stăpânesc anumite boli care au apărut odată cu înaintarea în vârstă. Mă vindec de ele prin rugăciune şi autosugestie, cultivându-mi calităţile de terapeut!”

„Noi trebuie să avem raporturi de calitate cu Divinitatea”…

Arată că, spre deosebire de alţi inşi, preocupaţi de probleme spirituale, nu este interesat de un dialog concret cu Dumnezeu atâta vreme cât ştie sigur că acest dar de vindecător vine tocmai de la El. „Am conştientizat faptul că totul vine de la El aşa că eu Îl consider creatorul şi Prietenul meu, nu tiran absolutist sau cineva de care să-ţi fie frică! Mie îmi este frică să nu mă abat, prin ispite, de la principiile Lui şi – vă rog să mă credeţi – ispitele sunt multiple. Satana fiind şi el spirit îţi poate inocula tot felul de idei, pentru că vă spun ceva: OMUL ESTE UN ELECTR-BIO-CÂMP ÎN CARE INTERFEREAZĂ FORŢELE ANTAGONISTE, ATÂT CELE RELE CÂT ŞI CELE BUNE! Şi fiecare forţă caută să câştige teren”! Referindu-se la lucrurile care-l supără de când se ştie, unul dintre acestea se referă la mentalitatea socială a maselor populare: „De exemplu, când aud: „Săracul de el, poate fi academician, dar dacă nu vede  ce folos”! Dar în această situaţie orbii sunt ei, nu noi cei care nu vedem cu ochii normali. Dându-mi seama de „n” ori de aceste lucruri am suferit mult – pe plan sentimental – din cauza acestor prejudecăţi şi pe plan profesional în primul rând. Pe deasupra, în comunism, când era vorba să plec în turneu în străinătate – îndreptăţit, desigur, de calităţile mele muzicale – eu eram scos pe linie moartă din cauza faptului că sunt nevăzător! Există nevăzători şi la noi care pot concura oricând cu Stevie Wonder, Ray Charles, Andrea Bocelli sau Jose Feliciano, dar nu sunt promovaţi, sunt mereu victima acestor blestemate prejudecăţi”. Însă, imediat are loc un fapt, incredibil, menit parcă să-i ilustreze ideea: în încăpere intră otânără, mică de înălţime, o bună prietenă a lui Predica. Aflu că se numeşte Lucia Elena Băduţ, are 31 de ani  – şi, pe lângă faptul că este absolventă de Psihologie şi studentă la Academia de Muzică – este şi o minunată interpretă de muzică uşoară, fostă semifinalistă a concursului televizat „Românii au talent”. Şi, fără să se fi sfătuit cu Predica, îmi spune exact acelaşi lucru pe care acesta îl accentuase, înainte de sosirea sa: „Am ieşit din spectacolul televizat, fiind înştiinţată, indirect, că acest lucru s-a produs tocmai datorită deficienţei mele şi prejudecăţii oamenilor. Asta e situaţia, şi nu am cum să mă opun”… Îmi povesteşte apoi că are bucuria să cânte mereu cu Predica – şi chiar să ridice mici săli în picioare, acolo unde ea cântă cu vocea şi el o acompaniază. ”O acompaniez mereu cu clarinetul şi se prezintă întotdeauna foarte bine. De asemenea mai cânt şi cu vocea alături de ea”, o completează Predica. Apoi, simţind că ar fi momentul să ne încheiem deocamdată discuţia îl întreb cum ise înfăţişează,astăzi, lumea, în ochii minţii sale. Îmi răspunde, cu promptitudine, de parcă ar fi aşteptat dintotdeauna această întrebare: „Văd lucrurile depreciate din capul locului. Văd alterarea întregii situaţii – atât pe plan spiritual, mai ales, cât şi material. Şi văd tot mai pregnant răceala dintre oameni. Plus că oamenii şi liderii lor vin cu idei – hai să le zic – adolescentine, fără acoperire spirituală sau academică şi au trecere inşi care numai maimuţăresc realitatea. Asta, când ne confruntăm cu alte probleme, de fapt cele reale: duritatea vieţii şi, totodată, cunoaşterea. Din punctul meu de vedere e imposibil să se acţioneze în univers după o forţă oarbă, când e limpede că  există o inteligenţă superioară care ordonează şi dirijează lucrurile. Aşa că noi trebuie să avem raporturi de calitate superioară cu Divinitatea, atât ca suflete încătuşate în materie cât şi ca suflete în stare de libertate  – cum vom fi atunci când vom muri, aparent”…