Despre Marius Balo am aflat prima data din presa clujeană, prin 2019. Mai ales din ziarul ”Monitorul de Cluj”, atunci când se publicau articole despre un tânăr român – profesor de limba engleză – ajuns în pușcăriile chineze. I-am citit cu emoție scrisorile din detenție, ajunse cu greu în țară, după circa un an de la scriere. Pe unele le-am publicat și eu pe site-ul NapocaNews.ro. La eliberarea sa din închisoarea comunistă chineză am primit și eu o scrisoare de mulțumire de la Marius Balo pentru sprijinul acordat, lucru care m-a emoționat. Cuvintele de atunci m-au sensibilizat la fel ca și întâlnirea cu Marius Balo, total întâmplătoare pe străzile Clujului, când cu o încântare tainică mi-a dăruit cartea sa cu autograf: ”Păturica roz. Întemnițat în China comunistă” (Ed. Litera, București). Recunosc că i-am citit cartea pe nerăsuflate. Nu o lași din mână. E scrisă cu nerv. E mai interesantă decât Papillon, pentru că oferă o viziune teologică și spirituală asupra suferinței. Cartea pendulează între roman auto-biografic și o mărturisire sinceră, revelatoare. E o parusia intelectuală. Poate fi inclusă în seria memorialistică. Nu doresc să fac o recenzie clasică a cărții lui Marius Balo, ci doar să creionez câteva idei care să vă facă interesați ca să o citiți. Romanul auto-biografic se bucură de o prefață semnată de Doina Ruști, dar și de postfețe consistente scrise de PF Benedict și de Părintele Profesor Ioan Chirilă, care surprind esența mesajului lui Marius Balo după opt ani de închisoare comunistă. Ierarhul clujean chiar compară cartea cu un ”jurnal al fericirii”, făcând referire la monahul de la Rohia. Vă sfătuiesc să citiți cartea și vă asigur că vă captează cu emoție și adrenalină. E un adevăr expus cu sinceritate zguduitoare. Marius Balo a trăit o metanoia în reeducarea închisorii comuniste, prin ”întoarcerea” la Hristos, în maniera lui Ianolide. Din scrisorile sale trimise din China comunistă am bănuit stilul unui teolog. Așa și este. Marius Balo a fost elev la Liceul ”Emil Racoviță”, dar frecventa biserica ortodoxă ca un seminarist la Cluj-Napoca, deși era după tată maghiar. Crescut de mama româncă s-a apropiat de facultatea de teologie și de slujbele de la catedrala ortodoxă, fapt ce la dus, prin anumite împrejurări la studii în SUA, la celebrul Institut Sf. Vladimir din New York, unde a devenit un apropiat al episcopului Kallistos și unde a lucrat ca să-și completeze veniturile la un cămin grec de bătrâni. Marius Balo alternează planurile narative între momentele biografice de ”copil singur la părinți” și de ”prințișor” răsfățat ce petrecea verile la bunicii de la Sălicea de lângă Cluj (peisaj bucolic originar), cu cele din primele zile apocaliptice ale arestului din Shanghai. Ceea ce mi-a plăcut la Marius Balo este faptul că nu se plânge și nu dă vina pe nimeni pentru ceea ce i s-a întâmplat, ci doar pe păcatele sale și pe egoismul său de tânăr care nu a înțeles pe mama sa bolnavă de cancer. Marius Balo, ca profesor de limba engleză la Beijing, era un tânăr ce se bucura de toate plăcerile viciului și păcatului, fumând chiar două pachete de țigări pe zi, iubindu-se cu chinezoaice tinere și încercând să facă bani ușor lucrând la o firmă de escroci chinezi, fără să se întrebe și să realizeze că aceștia îl inclusese în intreprindere ca paravan într-o delapidare bancaro-imobiliară. Marius Balo în primele zile din cușca închisorii din Schangai realizează că-și plătește propriile păcate. Semnează tot ce-i pun în față milițienii pentru că nu înțelege chineza. De fapt pentru chinezi, odată intrat în malaxorul justiției comuniste, nici nu mai contează adevărul. Legat de mâini și de picioare aștepta să fie torturat fizic. Dar nu a fost bătut în închisoarea comunistă, nici…violat. Balo plătea păcatul de a fi egoist și de fi furat pe la spatele episcopului Kallistos, suma de 20 de dolari din cutia milei, deși ierarhul l-a văzut, acesta văzându-i lacrimile de rușine i-a spus că l-a chemat doar să-i ofere o prescură, deci nu să-l certe. Marius Balo a realizat că a mușcat mâna care l-a hrănit și a plătit pentru asta. Nu o data, ci de mai multe ori, iar calvarul închsorii comuniste el îl percepe ca un catharsis, ca o formă de izbăvire a propriului egoism, o recluziune necesară pentru îndreptare și mântuire.
Mizeria din închisorile comuniste și a sistemului concentraționar al Republicii Populare Chineze se aseamănă cu cea din penitenciarul Aiud din perioada reeducării. Sistemul judiciar comunist funcționează ca un tocător de carne umană, ucigând vieți și destine implacabil. Marius Balo a stat într-o cușcă doi ani de zile acoperit cu o păturică roz, lângă gura unui WC turcesc doi ani de zile, fără să vadă cerul și lumina soarelui până i s-a dat sentința judecătorească de opt ani de închisoare ca participare a sa la fraudă, deși când a fost arestat polițiștii și gardienii îl considerau nevinovat, inclusiv procurorul, dar așa funcționa sistemul. Englezul Matt din firmă, pentru că făcea parte dintr-un imperiu colonial a fost eliberat. Marius Balo a trebuit să suporte iadul reeducării comuniste opt ani de zile pentru că era doar român. Este interesant cum îl descrie pe consului român la Schanghai, un fost milițian gras cu trăsături și caracter tipic securiștilor, care nu a mișcat niciun deget la început, nimic pentru ca să fie eliberat. Marius Balo îl compară pe consulul român, cu reprezentantul sistemului comunist românesc, similar cu cel comunist chinezesc. Nicio empatie pentru oameni, ci doar niște sinecuriști. Sistemul de reeducare în primii doi ani, până la pronunțarea sentineței este developat crud de Marius Balo. Acesta se aseamănă perfect cu fenomenul reeducării de la Aiud. Se lucrează la psihic, să devi o legumă umană ce proslăvești partidul comunist. În camera îngustă, sute de oameni stau înghesuiți și privesc la televizor pe canalul oficial de stat veșnicele filme de propagandă și mesaje oficiale ale partidului, în timp ce printr-un difuzor urla ca o isterică un Gobbles feminin care critica pe cei care nu erau atenți la propaganda și la aranjarea prosoapaelor pe lavoare. Să trăiești doi ani locuind lângă o gaură unde defecau sau se masturbau deținuții care nu aveau loc să se întoarcă pe o parte când dormeau e o imagine mai grea decât din ”Infernul” lui Dante. Singurul lucru dulce la masă era un sâmbure de lubeniță primită ca desert de la un activist închis, care avea relații și bani să-și cumpere mâncare suplimentară. Balo nu a avut cont și bani și a făcut foamea. Visa că mănâncă. Ceea ce mi-a plăcut la descrierile lui Marius Balo a fost sinceritatea developării unui sistem comunist chinez, care nu diferă de loc cu regimul bolșevic din anii `50 din România lui Dej, dincolo de sclipiciul unui regim economic de semi-piață. Marius Balo a rezistat doar prin rugăciune și credința în Dumnezeu, altfel ar fi înnebunit. A fost crucea sa, necesară purificării de egoism și pentru ispășirea păcatelor. Pentru cauze de fraudă în China comunistă se execută deținuții pe stadioane în fața mulțimilor frenetice. Marius Balo se aștepta și la această sentință, dar și la o eliberare imediată în urma intervenției consului militian de la Shanghai, care nu a mai venit. Sistemul e solidar, fie că e în RP Chineză fie în România regimului pensiilor speciale al lui Iohannis și compania. Mecanismul e același, doar reeducarea și închisorile diferă totuși, ca să fim corecți. Sistemul penitenciar în China comunistă este un iad și o formă brutală de reeducare, iar pentru toate trebuie să mulțumești partidului comunist, chiar și condamnații la moarte sunt bucuroși că au onoarea să fie împușcați la ordinul Biroului Politic, pentru că ”partidul nu greșește niciodată”. Un condamnat la moarte ca să nu se sinucidă până la execuție stă un an de zile legat de cătușe la picioare și mâni de alți doi deținuți. Mărturiile zguduitoare ale lui Marius Balo par că vin din ”subterana” lui Dostoievski. Diferența între un european și un chinez este că asiaticul comunizat nu crede în nimic poate doar în partidul comunist și în marxism, care este o religie, iar în buzunar au cartea roșie a lui Mao, pe care nu o deschid însă niciodată. Chinezul comunist se uită doar jos înspre stomac. Pe când europeanul creștin privește în sus spre transcendență și dacă prinde la ”bibliotecă” o Biblie în limba engleză, atunci lecturarea pericopelor și rugăciunilor îl liniștesc și-l salvează. Creștinul vede scăparea privind în sus spre divin și cerul înstelat de îngeri.
În închisorile comuniste dacă ești bonav nu te bagă nimeni în seamă. Marius Balo a fost martor neputincios cum erau pur și simplu lăsați să moară cei bolnavi în cuști fără să vină medicul. Eventual, în ultimul moment, acesta venea doar ca să constate decesul. După ce sistemul juridic comunist, după doi ani de cercetări, care pot dura până la cinci ani, dă sentința situația se schimbă și deținutul este dus la o pușcărie unde sunt închiși șase persoane într-o celulă și sunt paturi suprapuse, iar o data pe zi ești scos la aer. În perioada cercetărilor de la doi la cinci ani, nu ieși din cușca de unde nu vezi soarele niciodată și unde partidul comunist aduce studenți, muncitori, elevi să privească la deținuții legați de picioare și mâini, ca pe niște animale, ca un avetisment ce vor păți dacă nu vor asculta de indicațiile prețioase ale liderilor comuniști și Biroului Politic. Pentru Marius balo închisoarea comunistă este o grădină zoologică. La aceasta a dus ”socialismul” marxist. China este fără lumină și fără scăpare. Este un stat eșuat în imanent. Ateismul a reeducat omul, transformându-l într-un animal dresat și fără orizont, preocupat doar de propriile nevoi elementare. Această lipsă de orizont spiritual este trăsătura comunismului chinez. Marius Balo printr-un exercițiu de rugăciune și credință absolută, considerându-se vinovat pentru egoismul său trece peste cei opt ani și iese din pușcărie un om iluminat de energiile dumnezeiești. Rugăciunea ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Diumnezeu, miluiește-mă” l-a însoțit mereu ca și amintirile despre greșelile și păcatele sale. A realizat că pentru păcatele sale a intrat în pușcărie și trebuie prin sufgerință să se îndrepte ca să se mântuiască, Sistemul penitenciar chinez este și o uriașă fabrică, care lucrează cu mână de lucru foarte ieftină, pe un bol de orez și legume, pentru marile coorporații occidentale, iar managerii de top se fac că nu observă, fiind orbiți de câștig din munca de sclavi a deținuților. China în viziunea lui Marius Balo este o imensă închisoare, cum ar spune poetul Vîsoțki. Este rezultatul reeducării comuniste, a societății chineze după modelul lui Mao. Scrisă într-un stil accesibil romanul auto-biografic a lui Marius Balo ne evidențiază o societate în care pentru viol primești un an de pușcărie, dar dacă ai furat un tricou încasezi cinci ani de pușcărie, iar dacă fără să vrei ai știut de o fraudă financiară ești pasibil de condmanarea la moarte prin împușcare pe un stadion în fața publicului, pentru care trebuie să mulțumești partidului comunist pentru înțelepciunea de a ordona să te împuște. În China comunistă sentimentul de milă nu există. China este un contra-model de societate. Este un acvariu ideologic marxist uriaș, un abator de muncă forțată. Credința și conștientizarea ispășirii păcatului, precum și refuzul de a găsi vinovați, pentru ceea i se întâmplă, l-a salvat pe Marius Balo. Eliberat în sfârșit se întoarce acasă și savurează fiecare clipă de libertate în cel mai frumos mod posibil: a mirosi o floare, a vedea o femeie frumoasă, a citi o carte, a bea un suc sau a mânca un fruct de mango în timp ce merge la biserică. Pentru toate aceste daruri simple ale libertății trebuie să-I mulțumești Domnului. Marius Balo a învățat în închisoarea chineză că există două feluri de libertate: acea de a avea libertatea și acea de a fi liber. Poți avea libertatea, dar să fi prizonierul viciilor și patimilor, dar poți să fi liber, dezbărat de patimi, în cea mai întunecată celulă-cușcă din închisoarea chineză comunistă. Marius Balo a învățat în cușca în care nu a văzut cerul doi ani de zile, înghesuit lângă sute de deținuți și dormind acoperit de păturica roz ce mirosea a fecale, că poate fi un om liber, că a fi liber este o chestiune de alegere interioară și o mărturisire de credință.
Ionuț Țene
