Nota redacţiei: În urmă cu două numere aţi citit în Gazeta de Cluj povestea – cu totul ieşită din comun – a lui Mircea Spătăcean (născut Blaga) fost deţinut politic, nerecunoscut însă pe deplin în această calitate, deoarece după 1980 a fost întemniţat de către regimul comunist pentru delicte aşa-zis economice. Începând cu acest număr vom publica în foileton romanul vieţii sale, pornind din „preistoria” familiei, de la tatăl său natural, fost deţinut politic la rândul său, şi de la viaţa României de atunci, mutilată – cu oameni cu tot – ulterior, de „ciuma roşie”.
Capitolul I. Incursiune între pâmânturi şi civilizaţie – 20 Martie 1945
Birja trăsese la scara pavilionului cu intrare laterală, aproape de uşa magaziei principale, unde se păstrau produsele finite cu stofele de cea mai bună calitate. Dinspre birourile direcţiunii venea grăbit directorul comercial, şi unul dintre acţionarii fabricii domnul Blaga Gheroghe. Birjarul care îl cunoştea, întrebă: -Am tras bine trăsura nea Gicule? Întoarce caii şi trage cu spatele aproape de rampă, la uşa aia! Directorul urcă pe rampa de la magaziile centrale, şi deschise prima uşă: export . Intră şi scoase din încăpere patru geamantane din piele galbenă, pe care i le dădu pe rând birjarului , care le puse în birjă. Birja era un cupeu închis care făcea curse de lux , obişnuite cu clienţii de la restaurantele centrale ale Braşovului . Era o dimineaţă de primăvară, copacii înmuguriseră, oraşul se trezise la viaţă. Era ora cinci treizeci, se crăpase de ziuă. Domnul director îl rugase seara, când plecase de la cazinoul de la Aro, pe la unsprezece jumătate, când îl ducea acasă în Scheii Braşovului, să fie dimineaţă la ora cinci la fabrică. Birjarul cunoştea fabrica de stofe ”Goldstein”, stătuse închisă în timpul războiului, nu mai lucrau decăt câţiva funcţionari care învârteau toată ziua nişte hârtii la birou, şi se ocupau de livrările de stofă pentru armată. Patronul, ca să nu fie deportat de nemţi, fiind evreu, fugise şi se ascunsese la ţară, pe toată perioada războiului. Domnul Blaga Gheorghe, directorul comercial conducea livrările către armată, din stocurile create înainte de începerea războiului, iar în perioada aceasta veniseră ruşii în ţară. După venirea acestora, s-a declarat oficial falimentul fabricii, au fost concediaţi muncitorii, şi închise halele de producţie, lăsându-se numai magaziile de stofă pentru armată. Magaziile cu stofele de lux pentru protipendadă, pentru civili şi pentru export, fuseseră golite şi duse într-o direcţie necunoscută, să nu le afle ruşii care se uitau peste tot şi orice găseau confiscau, iar dacă te împotriveai, te împuşcau pe loc. De aceea cursa trebuia să se facă cât mai neobservată, să nu se atragă atenţia asupra ei. La ora şase şi un sfert, era programat trenul care venea de la Bucureşti, şi mergea la Cluj. După ce încărcă geamantanele în birjă, şi urcă directorul înăuntru, porni spre gară. Ajungând acolo trase la peron, unde se repeziră doi hamali, ducând cele patru geamantane la vagonul de clasa întâi şi le urcară în vagon. Domnul Gicu plăti generos birjarul şi hamalii, şi se instală confortabil în compatiment, aşteptând nerăbdător să pornească trenul. Se auzi la un moment dat fluieratul locomotivei, şi trenul se puse în mişcare. Soarele ce răsărea, la orizont, lumina plăcut casele cartierului Bartolomeu, apoi se pierdu în zare. Domnul Blaga răsuflă uşurat, pentru că scăpase de ochii vigilenţi ai soldaţilor ruşi, ce se îmbarcaseră la clasa a treia, şi în vagoanele de marfă pentru a merge şi ocupa teritoriile cucerite din Transilvania, Ungaria şi Cehia. Războiul se terminase, dar în zonele cucerite de soldaţii români, ruşii aduceau trupe de elită frumos echipate. Cei de dinainte fuseseră oameni duri şi fară nici un Dumnezeu, asiatici marea majoritate, mulţi prizonieri deportaţi în Siberia, pe care Stalin îi băgase să fie carne de tun, în prima linie pe front. Acum schimba trupele mai mult de frică ca nu cumva aceşti detinuţi şi cei din Asia, să se spurce la democraţie şi civilizaţie şi să nu mai asculte de tătucul lor din raiul comunist. Norocul că acestea erau trupe de elită cu ceva educaţie şi disciplină şi nu îndrăzneau să se urce în vagoanele de clasa întâi. Acesta era motivul pentru care Gicu răsuflase uşurat când pornise trenul. În compartiment urcase un medic cu soţia şi două fetiţe blonde. După accent erau unguri şi mergeau la Cluj. Fuseseră la rude la Braşov şi se întorceau acasă. Domnul Gicu Blaga rugă familia Pataky să aibă grijă şi de bagajele sale, ieşi din compartiment şi se îndreptă spre vagonul restaurant, alăturat celui de clasa întâi. Vagonul restaurant făcea parte din garnitura Orient-Expresului ce venea de la Istanbul cu ruta Sofia, Bucureşti, Braşov, Cluj, Oradea, Budapesta , Viena, Paris -Vest capăt de linie. Restaurantul era aproape plin deoarece cei de la vagoanele de dormit îşi luau cafeaua şi micul dejun. Ospătarul îl cântări din priviri şi îl invită la o masă liberă, întinzându-i un meniu. Donmul Gicu care dormise puţin noaptea, îl rugă să-i aducă o cafea şi o omletă, împreună cu un coniac franţuzesc. Până la Cluj erau şase ore de mers, timp în care trebuia să-şi adune gândurile şi să îşi facă planuri de viitor. Se întorcea la Zalău în zona natală, de unde plecase cu mai bine de zece ani în urmă. Plecase la Braşov deoarece sora lui Lenuţa se măritase atunci şi îl trăsese şi pe fratele ei în oraşul de sub Tâmpa unde erau mai multe perspective de a-şi face o carieră. Zalăul un orăşel micuţ, cu vreo nouă, zece mii de locuitori majoritatea unguri, nu avea nici o perpectivă pentru un băiat român să evolueze sau să-şi facă o carieră. Lenuţa îl ajutase foarte mult, îl angajase la fabrica de stofe unde lucra şi ea împreună cu bărbatul ei Petrică. La început a fost angajat în fabrică, pe post de muncitor la magazie apoi, fiind un băiat serios, ajunse în ochii patronului omul de încredere care îi dădu pe mână aprovizionare cu lână pentru stofele fine englezeşti precum şi pentru cele de pănură folosite la stofele militare şi paltoanele muncitoreşti ieftine. Ajunsese în câţiva ani să conducă magazinul şi depozitul en- gros al fabricii. Noroc că la Zalău făcuse opt clase de liceu financiar-economic din vremea aceea. În 1940 după dictatul de la Viena, nu se mai întorsese acasă. Tatăl său Vasile şi mama sa Anuţa, muriseră şi lăsaseră lui şi Lenuţei treizeci şi cinci de hectare de pământ în Zalău, Moigrad şi Badon. Înainte de ocupaţia ungurilor, Lenuţa vânduse ceva pământ moştenit de la părinţi şi îi dăduse partea ce i se cuvenea lui Gicu, care îşi cumpară o casă iar cu partea rămasă , deveni un mic acţionar la fabrica Golstein. Când începuse războiul în 1941 evreul a trebuit să se ascundă, mai ales când au venit nemţii în ţară. Atunci cu un notar şi un avocat, au făcut nişte acte fictive de vânzare şi cumpărare pe numele lui, iar când saşii colaboraţionişti l-au dat în vileag pe evreu, avocatul a avut grijă să falsifice actele evreului, ca şi cum ar fi fost deportat în Germania. Tot atunci avocatul din Braşov care facea parte din Junii Braşovului l-a atras şi pe Gicu în această organizaţie tradiţională, care a stat la baza înfiinţării mişcării legionare în perioada lui Zelea Codreanu. Având actele pe numele Blaga Gheorghe şi fiind director comercial al fabricii, nemţii şi colaboraţioniştii lor (saşii din Braşov), nu au mai pus întrebări asupra proprietăţilor fabricii. Acum când se încheiase războiul, el fiind scutit de armată, datorită faptului că era unul dintre principalii furnizori de stofe pentru croitoriile militare, fusese scutit de armată şi astfel nu făcuse frontul. Acum după victoria ruşilor, nu se ştia ce fel de politică va fi. Evreul era încă în ascunzătoarea din Moldova şi nu se ştia când ar fi putut veni înapoi. După cum se auzea începuse vânătoarea de legionari. În tot timpul cât lipsise evreul, Gicu nu exagerase cu nimic, actele contabile erau în regulă, încă prea în regulă, singura problemă era că vila de la Predeal a evreului, o trecuse pe numele lui, ca să nu fie confiscată de nemţi. Mai existauşi banii de la ultima livrare către armată, şi avusese inspiraţia să nu îi încaseze în Banca comercială a României, ci în banca de scont a Elveţiei, care opera toate tranzacţiile comerciale cu străinătatea, având o sucursală şi în România. Banii îi trasformase în lei-aur, pentru că era o perioadă tulbure de după război. Nu depusese în Banca Română decât necesarul acoperirii furnizorilor, salariile muncitorilor, precum şi impozitele aferente la stat. Aceste gânduri îl frământau în timp ce îşi savura cafeaua şi coniacul Courvoisier. Trebuia să meargă la Zalău, unde voia să vândă casa din Zalău, casa bunicilor din Badon şi Moigrad, şi să vadă ce s-a întamplat cu pământul rămas după vânzările pe care le făcuse Lenuţa înainte de război. Se sfătuise cu Lenuţa şi îşi luase sarcina ca în drumul acesta să lichideze ce mai rămăsese de lichidat, pentru că vremurile erau tulburi, şi nu ştia încă ce va fi. După cum scria presa vremii, regele era presat de ruşi să schimbe o serie de legi care nu erau prea favorabile pentru el; aceştia parcă vroiau să aducă bolşevismul în ţară. Ruşii începuseră să-i pună tot felul de întrebări, printre care: de ce a concediat muncitorii? şi de ce a depus banii într-o bancă elveţiană? Au încercat ruşii să-l atragă în politică, cu tot felul de tatonări. Aproape se terminase războiul, anunţul la radio şi în ziare încă nu apăruse, dar se aştepta ca în câteva săptămâni Germania să capituleze. Aliaţii căutau să pună mâna pe o bucată cât mai mare din Europa. Antonescu fusese arestat şi era dus în Rusia. Regele fusese forţat să semneze armistiţiul şi să formeze un guvern provizoriu, iar în anul următor se anunţau noi alegeri care nu se ştia cum vor fi. Gândurile începuseră să-l frământe, deorece ştia că în vremuri tulburi ”toate gunoaiele ies la suprafaţă”. Îşi punea întrebarea dacă ruşii vor aduce în ţară bolşevismul şi dacă va fi ca în Rusia. Dacă boşeviciiar fi venit la putere, existau zvonuri că toate proprietăţile ar putea fi luate, fabricile naţionalizate şi tot felul de asemenea prostii. Trebuia să fie foarte atent ce va face după vânzarea caselor şi pământului din Zalău, Badon şi Moigrad. Lenuţa era cu doisprezece ani mai mare, şi îi spusese să nu ţină la preţ, şi să transforme banii în cocoşei (monede de aur). Cu aceste gânduri se ridică şi se întoarse în compartiment.
(Va urma)
de MIRCEA SPĂTĂCEAN
