Mircea Spătăceanu: „Din memoriile unui deţinut politic”. („Legionarul”)

Plăcute revederi

CAP:IV

Se făcuse aproape şapte seara când veni Mihai de la moară. Acesta se bucură nespus de mult când îl vazu pe Gicu de la Braşov. Se spălă îndelung pentru că era plin de făină, apoi se aşezară la masă să cineze şi să mai depene noutăţi.  Gicu era nerabdător să afle cât mai multe din zonă. Apoi Gicu deschise unul din cele patru geamantane, scoase  de acolo câteva cupoane de stofă considerată foarte scumpă pe vremea aceea, întâi pentru femei. Le oferi lui Mărioara să-şi facă o rochie şi un costumaş, şi ceva material pentru cele două fetiţe. Apoi luă un cupon de stofă englezească şi spuse:

-Mihai, fă-ţi şi ţie un costum să poţi merge la oraş sau la nuntă. Astea le-am adus pentru voi, că aţi avut grijă de casă şi grădină. Mărioara se bucură şi spuse:

-O să mă duc la Aurica, fata lui lelea Mărie şi a lui Simion  să-mi coase, că e cea mai bună croitoreasă de lux din Zalău. O învăţat meserie de la bătrănul Oşvath baci, care i-o dat carnet de meşter. Lucrează la toate doamnele de la primărie, la doctoriţe şi ofiţerese. Nu şi-a deschis prăvălie pănă acum că a fost război, dar acum cred că şi-a deschide numai de nu s-a duce la Cluj, la sora ei Florica, ce s-a întors de la Bucureşti şi are o casă mare, şi am auzit că vrea s-o ducă şi pe Aurica acolo. Iată că se confirmă ce-i spusese lui Gicu Florica. Mihai, vădit stănjenit spuse:

-Măi Gicule, eu nu pot să-ţi plătesc astea, că de-abia unchiul Simon mă făcu calfă şi am ajuns pe salar. Banii sunt puţini, primim mai mult bucate, cu care ţinem casă şi ne luăm de-ale gurii.

-Stai liniştit Mihai, toate astea vi le-am adus cadou, să fiţi şi voi în rândul oamenilor aici la oraş, mai ales că ungurii or crăpa de ciudă, când vă vor vedea frumos îmbrăcaţi duminica, atunci când mergeţi la biserică.

-Spune-mi, o fost greu cu administraţia ungurească?

-Cum dracu să nu ne fie greu? Doar, când or venit în `40, or omorât o grămadă de români. La Treznea i-o puşcat în curtea bisericii, la fel la IP, la Nuşfalău şi în multe alte sate. Nu aveai ce căuta la primărie ori la tribunal sau notar, dacă nu ştiai ungureşte. În toate prăvăliile trebuia să vorbeşti ungureşte. Dacă mergeai pe stradă şi vorbeai romăneşte, honvezii unguri dacă te auzeau te luau la bataie, fară să fi făcut nimic. Toate şcolile erau ungureşti, toţi învăţătorii şi profesorii români trebuiau să predea în ungureşte. Poliţia şi primăria ne-or făcut acte unde toate numele ni le-o stâlcit în ungureşte. Eu nu mai sunt Mihai ci Mikloş, Mărioara e Marika, unchiul Simion îi Papp Simon, şi aşa mai departe.

La toamnă merge asta mare la şcoală, şi ca norocul că s-o deschis şcoala românească să nu-i mai batjocorească pe copii cu nume ungureşti.

-No, vezi de ce vi le fac cadou? să arataţi şi voi mai bine să nu ne lăsăm la ei. Am adus cadouri să-mi îmbrac toate neamurile, să arate bine, că lumea te judecă după cum eşti îmbrăcat, şi dacă mă găndesc bine, decât să cadă în mâna ruşilor, mai bine le-am adus să-i îmbrac pe ai mei.

-Apropo, pe aici sunt mulţi soldaţi şi ofiţeri ruşi?

-Or fost,  dar or plecat în Ungaria cei mai mulţi. În Zalău nu ştiu să fie. Poate la Cluj sau la Oradea. Poate or fi rămas vreun ofiţer sau doi la cazarmă, dar în oraş nu ştiu să fie. Şi astfel stătură până târziu de poveşti, băură câte un pahar de pălincă, cinară, apoi Mărioara îi făcu lui Gicu patul în camera din faţă (de oaspeţi) şi se culcară. Dimineaţă Mihai se duse la lucru la moară, Gicu dormi până mai tărziu când se sculă şi luă micul dejun, o ratută bună cu brânză, şi o cană de lapte de vacă proaspăt muls. Îi era dor de viaţa de la ţară; aer curat, mâncare sănătoasă şi proaspătă. Apoi se bărbieri, îşi puse o cămaşă curată albă, şi o cravată, apoi îşi lua balonzaiderul englezesc şi pălăria, spunându-i lui Mărioara:

– Vezi că mă duc la piaţă să iau o birjă, şi voi veni să iau geamantanul ăsta, că mă duc la unchiul Mândruţ de la poştă. Apoi după-amiază vă iau şi pe voi să vă duc la lelea Mărie a lui Simion, să vorbeşti cu Aurica să-i facă la asta care merge la şcoală, uniformă şi să-ţi coşi şi tu ceva, iar lui Mihai să-i ia măsură pentru un costum.

Rudele  de   altădată şi multă  politichie

CAP.V

Când birja opri, un copil ce avea patru ani, sări de pe băncuţa de la poartă, şi fugi în curte anunţând pe maica-sa că a venit un domn cu pălărie la ei. Prichindelul era desculţ şi murdar în jurul gurii de magiun (silvoiţă). Aneta, mama copilului se îndreptă spre poartă şi îl văzu pe Gicu coborând din birjă.

– Ei bată-te să te bată norocul! Tu eşti?

-Bine ai venit!

– Sărut-măna mătuşă Anetă ! nu te-am văzut demult, îs vreo zece ani, văd că mai ai unul mic, pe care nu-l cunosc.

-Doi, Gicule, mi-o dat Dumnezeu, uite-l şi pe ală mic… Şi îi arătă într-un pătuţ de lemn un băieţel de cel mult un an ce dormea. Ăsta-i Ghiţucă al nostru, i-am pus numele Gheorghe şi ne-am gandit la tine şi la tatăl tău, Dumnezeu să-l ierte.

– Doamne, dă-i sănătate şi să crească mare şi voinic! îi ură Gicu.

-Mulţam fain ! hai înăuntru Gicule îi spuse mătuşa Aneta.

-Am venit să vă văd; ce face unchiul Ion? Că am auzit necazul cu piciorul.

-După accident, Gicule, a fost tare greu, am umblat la doctori în Cluj, am vândut aproape tot pământul rămas de la părinţii mei ca să putem să-l facem bine, aşa cum s-o  putut să poată să meargă cu proteza şi să lucre. Acuma cară cu căruţa pachete şi scrisori la poştă. În Cluj, doctorii şi proteza au costat mult  dar l-au făcut bine şi se descurcă cu proteza, Domnul fie lăudat. Pleacă dimineaţa cu căruţa şi vine după-amiază, pe la patru-cinci, când termină de dus toate pachetele, ziarele şi scrisorile. Oare ce ne făceam noi cu nouă copii şi fără nici un ajutor? Vasile, Gusti şi Todor îs mai mari şi mă pot folosi de ei, dar restul îs mici; nu-i pot da pe toţi la şcoală, numai la meserie. Mulţam lui Dumnezeu că n-am numai o fată, pe Jeni, care acum trebuie să vină de la şcoală, şi care mă ajută la treburile casei. Băieţii sunt de bază într-o gospodărie ca a noastră.

-Mătuşă, cheamă-i pe toţi acasă, că v-am adus câte ceva din regat şi vreau să va mulţumesc că aţi avut grijă de pământurile noastre şi de casa bunicilor din Badon şi Moigrad, că nu s-au prăpădit. Eu am venit să lichidez pământurile ce au mai rămas, după ce o fost Lenuţa data trecută, şi vi le-o dat în parte. Iar eu trebuie să văd dacă nu pot vinde casele. Mă tem să le mai ţin, că nu se ştie ce va fi de când au venit ruşii în ţară, şi se aude că vor să facă comunism ca în Rusia.

-Doamne-fereşte! dacă-i aşa trebuie să-i anunţ şi pe ai mei, să vadă ce facem cu ce le-a mai rămas.

-Încă nu se ştie sigur, dar vom afla la anul după alegeri. Până atunci e bine să fim precauţi. Aneta nu mai zise nimic. O  rugă pe Jeni, care venea de la coteţul de păsări, cu un coş plin de ouă, ce le strănsese din cuibare să meargă la vecini, unde Gusti, Vasile şi Todor îi ajutau în clacă la construcţia unui grajd cu şură. Jeni îşi chema fraţii acasă , spunându-le că a venit unchiul Gicu de la Braşov, şi vrea să-i vadă. Jeni era o fetiţă de vreo paisprezece ani, cu codiţele pe spate, frumuşică şi sprintenă. Se uită la Gicu cu ochii mari şi căprui, mirată că nu-l cunoştea; era prea mică atunci când plecase el în regat. Spuse un sărut-mâna, unchiule! şi o zbughi după ceilalţi fraţi mai mari. Între timp Gicu deschise geamantanul pe care îl adusese, şi scoase de acolo cupoane de stofă englezească pentru costume de bărbaţi şi stofe de femei, de care nu văzuseră ei niciodată. În vremea aceea după război nu erau comercianţi cu stofe aşa de scumpe şi fine în Zalău. Abia se mai găsea o pănură pentru pantaloni şi haine de iarnă, nişte aba de in şi cânepă pentru vară, aproape toate în culori închise şi tari, să ţină la purtare. Aneta nu mai văzuse în urbe stofe fine şi de toate culorile de dinainte de război, ci numai la târg la Cluj când mergea din când în când.

-Mătuşă, am adus să îmbrac pe toată lumea din neamurile noastre, să fiţi şi voi în rândurile oamenilor. Uite, ăsta-i pentru costumul lui unchiul Ion ; i-am pus deoparte stofa că am ştiut cum arată unchiul . Stofa asta e pentru dumneata, să-ţi faci haine de oraş pentru nuntă şi pentru biserică. Asta-i pentru Jeni, zvârluga care a fost aici, ca să arate ca o domnişoară. Pentru ăştia mici voi lăsa câte un cupon, să-i îmbraci dumneata cum crezi de cuviinţă când vor creşte mari, or găta şcoala, or vor învăţa o meserie. Ceilalţi să vină să-şi aleagă stofele care le plac, că-s mari şi buni de însurat. Iată că vin băieţii noştri.

-Vezi-i pe Gusti, Vasile, Todor, Ion şi puştiul ăsta de Tibi .

-Măi, ce mare te-ai făcut! mâine-poimâine ne chemi la nuntă. Gusti era un bărbat de douăzeci şi opt de ani, Vasile era cu un an mai mic, Toader cu doi ani mai puţin, toţi scăpaţi de armată. Fuseseră pe front,  dar se întorseseră sănătoşi şi erau demobilizaţi. Ion era la premilitărie o dată pe săptămănă, iar Tibi era un holtei de vreo şaisprezece ani blond cu ochii albaştri, la fel şi Ion. Ceilalţi semănau cu Aneta, şateni cu ochi căprui, o mândreţe de vlăjgani. Vasile şi Gusti  purtau mustaţă ungurească, se vedea că le plăceau unguroaicele. Se bucurară când îl văzură pe Gicu, unchiul lor care le vorbise de legiune,  credinţă şi de onoare. Gicu le vorbise înainte de apleca la Braşov,  despre dragostea de neam şi ţară, să se ferească de trădători, de hoţi şi mincinoşi care plecau urechea la minciunile bolşevicilor. Fuseseră pe front în Basarabia până la Odesa, văzuseră ce fel de oameni sunt acolo, şi îşi făcuseră o părere. Erau mândri de felul în care vedea Gicu lucrurile. Când mai fuseseră pe la ei, înainte de a pleca militari, pentru a merge pe front, îi învăţase multe lucruri bune, să le aplice în viaţă.

-Ce mai faci unchiule? nu ne-am văzut de mult. Mătuşa Lenuţa o mai fost pe la noi , şi ne-o spus că dacă scăpăm de armată să venim la Braşov,  să lucrăm la fabrica aia a dumitale.

-Mă bucur că Lenuţa a avut  gândul să-mi aducă în fabrică nepoţii,  dar deocamdată trebuie să mai aşteptăm până se liniştesc apele. Nu se ştie cum va fi. Fabrica este închisă temporar, vreau să-i dăm drumul cât mai curând, dar nu ştim ce vor face ruşii în ţară.  Mai nou jefuiesc tot ce le pică în cale, împreună cu ţiganii şi toţi netrebnicii şi hoţii, care se dau comunişti sau bolşevici şi cărora nu le-a plăcut să lucre niciodată. Vom vedea după alegeri ce lucruri vor mai fi.  Regele o cerut să facă un guvern  nou, după ce l-a arestat pe Antonescu că s-a aliat cu nemţii. Ruşii sunt de două ori mai răi decât nemţii; neamţul dacă a cerut ceva să-i dai, te-o plătit. Rusul dacă ia fără să ceară şi te împotriveşti, te împuşcă pe loc. Nu ştiu aici la voi cum e, după ce au plecat nemţii şi ungurii.

-Nu nemţii  au fost răi, şi nici ungurii din Ungaria. Lichelele astea de unguri de aici ar fi fost cei mai ai dracului cu românii. Ruşii n-or stat în Ardeal prea mult. Au lăsat câtiva consilieri, restul au plecat cu frontul. În Zalău nu-s mulţi, poate este unul la cazarmă, care conduce armata şi are legături şi la primărie. Oraşul nostru e mic, poate la Cluj sunt mai mulţi . Acolo îi armata de Transilvania  şi comandamentul rusesc. Când am fost noi demobilizaţi, am fost duşi la comandament. Acolo am predat efectele militare şi armamentul ce le-am avut în dotare pe front. Regimentul nostru a venit din Cehia printre primii, că stăteam pe loc de vreo două luni, şi primisem ordin să nu mai înaintăm.

(Va urma)

Mircea Spătăceanu