Mircea Spătăceanu: ”Jurnalul unui fost deţinut politic”

Continuare CAP. IX. Pregătiri pentru nuntă

Scoase din buzunar punga de bomboane, pe care le împărţi la fiecare copil. Îşi umplu plămânii  de aerul curat, înmiresmat de primăvară care răzbătea prin toţi porii, cu fiecare rază de soare, cu fiecare zgomot de talangă de la vaci, cu pomii înfloriţi şi cu bâzăitul albinelor care zburau din floare în floare. Toată această revenire la viaţă, după o iarnă aşa de grea, îi crea o stare de bine şi de optimism, iar gândurile frumoase îl însoţiră înapoi către casă. Trecuse de amiază, când poposi la uşa celui mai bun prieten din copilărie, după ce-a parcurs livezile cumpărate de către localnici din fosta moşie  a baronului Douzsi. Gicu voia să-l întâlnească, să-l anunţe că se va căsători în luna iunie şi să-l roage să-i vină de naş, sau măcar să-i fie unul dintre martori la nuntă. Îi deschise chiar Petrică, fostul lui coleg de şcoală .

• – Bine că te-ai hotărât să-mi faci o vizită. Ştiam de mult timp că ai venit. Oraşul e prea mic pentru ca să poţi ascunde un asemenea eveniment .
• – Te rog scuză-mă, dar am venit după atâta vreme să-mi văd neamurile. Nu mi-am uitat nici prietenii; m-am întâlnit până acuma cu câţiva, dar vezi că nici pe tine nu te-am uitat.
• – Hai înăuntru, nu sta afară, să te văd cum mai arăţi, că nu te-am văzut de atâţia ani; pari mai în vârstă, pentru că ţi-ai lăsat mustaţă.
• – Ce vrei şi tu, de parcă tu ai fi întinerit! Avem amândoi aproape treizeci de ani. Tu te-ai însurat, ai şi copii, pe când eu încă-s holtei. De asta am venit la tine: să te rog să-mi fii naş de cununie din partea mirelui, că vreau să mă însor.
• Petrică nu îşi ascunse surprinderea .
• – Ei, bravo, m-ai dat gata! Cu cine omule ?
• –  Asta, da, surpriză! Şi eu care credeam că te-ai însurat în regat cu cineva de pe-acolo. Acuma aflu că ai venit în Zalău ca să te însori; asta-i bună!
• – Aurica, una din fetele lui Pop  Simion .
• – Ei nu mă înnebuni! Aurica, croitoreasa? Eşti nebun; dar nu cumva voi sunteţi neamuri ?
• -S untem, dar de-a patra spiţă, numai prin alianţă, aşă că popa ne cunună, n-ai nici o frică.
• –  În cazul ăsta, n-am nimic împotrivă să vă fiu de naş, chiar mă bucur. Am să-i spun şi lui Marika, diseară când vine acasă. Acuma e plecată la părinţii ei la Crasna, aşa că putem sta de vorbă în linişte .
• –  Stai să te servesc cu o pălincă bună, şi-o să pun pe masă şi nişte cârnaţi, slănină cu brânză şi-o ceapă roşie de la Crasna.
• – Chiar faci foarte bine, că am fost luat cu treburi prin oraş, şi n-am apucat încă să bag ceva în gură.
• – Mă bucur că-ţi place la noi, zise Petrică.
• Apoi se puseră să-şi depene amintirile, din adolescenţă, de când erau elevi la liceul Weseleny din Zalău . Nici nu simţiră cum trecu timpul, şi se treziră că se făcu seară, şi auzind poarta Petrică spuse :
• -A venit Marika de la Crasna! Să vezi ce-o să se bucure când o să te vadă!
• Când o văzu pe Marika, Gicu o sălută cu respect, ”Kezit csokolom”, iar Marika se îmbujoră la faţă, când acesta îi luă mâna şi i-o sărută. Iar Petrică spuse :
• -Cred că îl cunoşti pe Gicu din şcoală, tu erai mai mică cu doi ani faţă de noi. El venea des pe la noi, pentru că mă ajuta să rezolv problemele la matematică şi fizică.
• -Ştiu !  este nepotul lui Pop Simion, morarul, şi verişor  cu Lena Pop, cu care am fost într-o clasă.
• -Iată a venit la noi, să ne invite la nuntă. El s-a mutat acum câţiva ani la Braşov, împreună cu sora lui, iar acum a venit la Zalău să se însoare , şi pe noi ne roagă să-i venim de naşi din partea mirelui. Dacă-ţi spun pe cine a ales o să te bucuri pe deoparte, iar pe alta te vei întrista .
• -Pe cine ? întrebă Marika curioasă.
• -Pe  Aurica, croitoreasa,  sora lui Lena, colega ta de clasă. La ea îţi coşi şi tu. Este fata mai mare a morarului, şi culmea că după nuntă vor pleca la Braşov unde locuieşte  Gicu.
• -Înseamnă că îmi voi pierde croitoreasa, spuse Marika necăjită.
• -Nu am nici rochie de nănaşă.
• -Când am venit la Zalău, am adus cu mine mai multe materiale pentru familie aşa că putem merge acasă la  unchiul Simion, şi acolo în atelier la Aurica o să alegi material pentru rochie de nănaşă, şi să rogi pe Aurica  să ţi-o coase.  Ar trebui să fie gata  până la 25  Iunie, când e programată cununia  şi nunta. Mai sunt două luni şi ceva până atunci, şi tu, Marika, ai putea să te bagi  la Aurica să-i ajuţi să termine comenzile începute.  Ea s-ar bucura să aibă un ajutor în plus. Nu stau  departe de casă,  de aici până la mine nu facem mai mult de zece minute.

CAP. X. Obiceiuri de nuntă

      Venise şi vremea când se coceau cireşele, iar data nunţii se apropia. Mai era o săptămână, şi în atelierul de croitorie se lucra din zori până noaptea târziu, aşa că lucrările erau în mare parte gata. Toate hainele neamurilor care trebuiau să vină la nuntă, cât şi comenzile avansate şi programate înainte de venirea lui Gicu la Zalău, erau pe cale de a se finaliza. Aurica nu putea pleca  fără să termine tot ce era în lucru, şi cu ajutoarele ce le avea spera să termine curând, inclusiv  rochia de mireasă, care ieşea de vis. Gicu îşi adusese de la Braşov un costum de mire tip smoking, foarte obişnuit la casele mari din regat, aşa că nu avea nevoie să stea după Aurica şi maşina ei de cusut.  Aşa că alături de ceilalţi  din familie  se ocupă de celelalte treburi  organizatorice necesare pentru o nuntă mare, aşa cum avea să fie nunta lui.  Ajută la tăierea  unui viţel, a doi batali, precum şi a unui porc şi a  câtorva păsări. Apoi dădu cep la butoaiele cu vin sec, de casă, pe care le puse în sticle, la fel făcu şi cu pălinca, pe care unchiul Simion o păstrase pentru asemenea ocazii. Unchiul ştia că are cinci fete de măritat, aşa că strângea pălinca din fiecare an, cât putea de mult. În fiecare an când i se născuse o fată  pusese la păstrare un butoi de o sută cincizeci de litri de pălincă şi două butoaie de vin, pe care le sigilase şi le păstrase pentru nunta fiecăreia dintre ele.  Protopopul Trufaş, cel care slujea în catedrala catolică, era un om de vreo patruzeci de ani, cu o voce de bariton foarte frumoasă, potivită cântărilor bisericeşti. Prin carisma lui atrăgea enoriaşii în fiecare duminică, aşa că biserica era mereu plină până la refuz. Predicile sale din anvonul bisericii erau întotdeauna pilduitoare, şi nu prea se încadrau cu viziunile noii puteri ce domina administraţia înfiinţată după război. Nu rămăsese numai la a propovădui cuvântul Domnului, predica lui arătând o oarecare aversiune  faţă de fosta dominaţia maghiară, cea care timp de aproape cinci ani stăpânise Ardealul de Nord în urma dictatului de la Viena din 1940. În timpul ocupaţiei maghiare, aici, în Sălaj s-au petrecut cele mai odioase  evenimente, la Ip şi Trăznea, unde ungurii au împuşcat fară nici un fel de judecată români aflaţi în curtea bisericilor. Singura lor vină era că erau români, şi nu opuseseră nici o rezistenţă ocupaţiei maghiare. Înverşunarea nu era atât împotriva armatei  de ocupaţie, cât mai ales la adresa ungurilor localnici, care la vederea armatei ungare au devenit peste noapte colaboraţionişti, de o ferocitate rară la adresa acelor români cărora voiau să le confişte pământurile şi averile, şi faţă de care nutreau o invidie cultivată în timp. Astfel, prin predicile protopopului Trufaş, aversiunea  faţă de colaboraţionişti creştea în rândul enoriaşilor, şi nu era deloc bine  pentru liniştea de după război de care avea nevoie noua putere ce se instalase, şi care venise în ţară odată cu tancurile sovietice. Aceasta era atmosfera în rândul enoriaşilor, deşi în ultimul timp o lăsase mai moale, şi prin predicile lui facea mai mult aluzii la ceea ce se întâmplase, fără să se mai lege de noua putere. Fusese avertizat – sau sfătuit – că ar putea deranja  în primul rând pe reprezentanţii ruşi, iar cu ăştia nu era de glumit fiindcă îştia puteau veni fără nici o discuţie să te împuşte pe loc. Nunta lui Gicu cu Aurica era prima nuntă programată după postul Paştelui, şi printre primele după schimbarea regimului şi retragerea administraţiei maghiare. Noroc de faptul că se anunţase terminarea oficială a războiului şi capitularea nemţilor. Altfel erai nevoit să iei o autorizaţie de la primărie, pentru a strânge mai multe persoane la un loc şi să cutezi să faci o nuntă. Odată cu administraţia asta provizorie ce se instalase la plecarea ungurilor – şi în haosul creat – nu mai era nevoie de nici o autorizaţie, doar încuviinţarea consilierului sovietic de la primărie sau de la poliţie. Pentru toate acestea umblase unchiul Mândruţ de la gară, care lucra la poştă şi cunoştea pe toată lumea din administraţie. Binecuvântarea venită de la consilierul sovietic era foarte importantă, şi se obţinea rapid, cu un plocon de vreo zece-cinsprezece litri de pălincă, care-i plăcea rusului şi tovarăşilor lui la nebunie. Gicu se conformă obiceiului, şi obţinu încuviinţarea pentru data de 25 iunie. Între timp Gicu şi Aurica  fuseseră la spovedanie pentru cununia înfăptuită după toate canoanele bisericeşti. Cu două zile înaintea nunţii, sora lui Gicu, Lenuţa de la Braşov, sosi împreună cu Florica de la Cluj, spre mulţumirea lui Gicu şi a celorlalţi membri ai familiei. Toţi dădură năvală s-o vadă pe Florica despre care se ştia că ajunsese mare doamnă la Cluj, curioşi să întrebe dacă va face şi ea nuntă curând. Rămaseră dezamăgiţi când aflară că nu are nici un gând să se mărite prea curând. Cununia religioasă, oficiată de părintele Trufaş, a fost deosebit de frumoasă mai ales că părintele cunoştea familia, aşa încât toată asistenţa a rămas impresionată şi a avut numai cuvinte de laudă la adresa părintelui. După cununie au mers  împreună cu naşii şi domnişoarele de onoare, la fotograful Peter Ladislau, în centrul oraşului, pentru a face fotografiile de nuntă, care să rămână o amintire frumoasă, pentru prezent cât şi pentru viitorul celor doi miri. Apoi, împreună cu toţi invitaţii s-au îndreptat spre restaurantul evreului, unde au găsit o sală frumos împodobită, cu ornamente alese pentru o nuntă, şi cu muzicienii tocmiţi care tocmai îşi acordau instrumentele. Totul arăta altfel decât în zilele obişnuite, sau faţă de alte evenimente care se făceau în singurul restaurant de la vremea aceea. Mirii intrară în salon şi fură întâmpinaţi de muzica orchestrei angajate pentru eveniment, cu un cântec românesc obişnuit a se cânta la nunţi. Toţi invitaţii se aşezară la locurile stabilite dinainte, iar mirii -împreună cu naşii şi părinţii – la loc de cinste.  Unchiul Mândruţ, în calitate de staroste, rosti cuvintele de bun venit al oaspeţilor iar părintele Trufaş invitat şi el, ţinu o slujbă de binecuvântare a mirilor, a mesenilor şi a bucatelor şi băuturii aflate, din  belşug,  pe mesele invitaţilor. Atmosfera era cât se poate de frumoasă, iar dansurile româneşti destinseră pe cei aproape trei sute de invitaţi, mai mulţi  decît în alte vremuri. Familiile ungureşti şi cele mixte, aflate printre invitaţi, se distrară cât se poate de bine la auzul ceardaşului  unguresc, asta pentru că Gicu împreună cu unchiul Mândruţ avuseseră grijă să fie toată lumea mulţumită şi să se simtă foarte bine. În timpul ocupaţiei, la nunţi răsunau doar imnurile ungureşti, ca să se ştie că zona avea statut de teritoriu ocupat. De data asta, nimeni nu băgă de seamă lipsa acestora, aşa că toţi danţuiră şi pe muzica cîntecelor româneşti, cât şi a celor ungureşti. Gicu şi unchiul Mândruţ fuseseră atenţi ca nu cumva să-i supere pe meseni evitînd discutiile politice sau etnice, care ar fi putut incinge spiritele, mai ales după câteva pahare în plus.

(Va urma)