Monumentul rugbistului clujean, inaugurat vineri la Cluj – un omagiu adus unei întregi generaţii anticomuniste!

Clipe mărețe vineri 22 iulie, în Parcul „Iuliu Hațieganiu” din Cluj-Napoca: în anul aniversării a 66 de ani de continuă activitate de rugby clujean a fost inaugurat un monument demult așteptat de suflarea sportivă – și nu numai – Monumentul rugbistului clujean. Opera  sculptorului Liviu Mocan, a fost dezvelită în fața unui număr mare de iubitori ai rugby-ului, foști și actuali jucători, antrenori, președinți de secții și reprezentanți ai presei. Donatorul principal este cunoscutul  crâșmar și Mecena al artiștilor clujeni, Remus Pop-Mongolu, un mare iubitor al artei și sportului, rugbyst în tinerețe, la rândul său. Astfel, Clujul se aliniază stadioanelor și terenurilor de rugby care omagiază personalități  ale rugbyului: Wembley, Ipswich, Edinburgh, Warrington (Anglia), Tokyo, Liverpool.

Legendele rugbyului clujean

Pășesc după o groază de ani – și mărturisesc lucrul acesta spre marea mea rușine – pe aleile Parcului Sportiv Universitar „dr. Iuliu Hațieganu” , cunoscut printre clujeni ca  Parcul „Babeș” și la fiecare metru rămân uimit de clădirile răsărite între timp. Până și părculețul de joacă – odinioară „posesor” al unui tobogan uriaș, înspăimânător, pe care n-am îndrăznit, odinioară să mă aventurez – e schimbat, deține aparate mai mici, pe care îl folosesc încă de la primele ore ale dimineții, din plin, cete de copii. Aflu că Monumentul rugbystului clujean a fost ridicat exact unde trebuie, în proximitatea arenei de ateltism și a trenurilor de fotbal. Observ, uimit, și biserica din lemn, maramureșeană, ridicată odinioară de către profesorul Iuliu Hațieganu și incendiatî de niște mâini criminale, în 1983 – reconstruită în totalitate în 2015 de către meșterii maramureșeni Vasile Hotico sr. și Vasile Hotico jr., la comanda conducerii Universității „Babeș Bolyai”. Ajuns la locul desfășurării ceremoniei de dezvelire a imensului monument întîlnesc zeci de oameni din vechea generație a Clujului, oameni din sport și cultură dar și echipa televiziunii de stat care transmite în direct evenimentul. Slalomez, cu dificultate, prin  mulțime – şi dau faţă în faţă cu numeroase figuri familiare – dar încerc să mă îndrept, pentru început, la componenții vechii echipe de rugby a Clujului, în jurul cărora s-au țesut adevărate legende, mulți dintre ei fiind adevărați opzoanți ai regimului comunist ce tocmai se instaura. Primul de care dau e însuși Remus Pop-Mongolu, rugbyst și el, în tinerețe, cel care a finanțat cu o groază de bani construcția monumentului. Despre el nu se poate afirma că a fost un opozant al regimului comunist – în schimb a fost un extraordinar „tampon” în anii grei – între artiști și Securitate, în perioada când era șef al renumitului local „Metropol”, restaurantul unde a luat naștere și istorica mișcare literară și de idei din jurul revistei studențești „Echinox”. Emoționat la culme, aflat cu câteva minute înainte de debutul evenimentului, îmi mărturisește doar atât: „De 25 de ani tânjesc să-l ridicăm – și uite că, în sfârșit, am reușit”! Dau de primul veteran al rugbyului clujean pe care mi l-am propus, avocatul Bobo Lucaciu, un personaj desprins, parcă, dintr-un film de aventuri. Se află într-un grup de foști coechipieri, aflați toți la 84 „plus”: Chiti Ivan, Dinu Spirea, ing. Nae Penciu, Paul Mateiaș și Sandu Oprea și încă puțini alții, restul fiind decedați între timp.

Bobo Lucaciu, rugbist, avocat și furnizor de arme pentru anticomuniști

Îmi povestea Bobo, cu ceva ani în urmă, pe îndelete, cum s-a născut fascinanta mișcare a rugbyului clujean: „Fac parte dintr-o generație strălucită de sportivi, fiind – împreună cu medicul Radu Ion – zis Radu „Mamă”, cel care a pornit aventura rugbyului clujean în 1949. Totul, cu un balon oval (mare raritate în epocă!) furat de Radu „Mamă” din vestiarele clubului Dinamo București. Iar în echipa de rugby „Știința” s-au strâns toți copiii de „reacționari” din zonă – și nu numai, unii chiar de pe la București, care încercau să se ascundă de Securitate. Printre coechipieri se aflau Radu Șteflea (fiul fostului șef al Marelui Stat Major al lui Ion Antonescu), Monseniorul Ghika ( provenind dintr-un neam de prinți, cu studii în Marea Britanie și care, ulterior va face 17 ani ani de pușcărie politică), Dan Beju (ai cărui părinți deținuseră, înainte de naționalizare „jumătate” din Câmpia Bărăganului) sau Ion Iuga – zis „Durere” (al cărui tată fusese directorul minelor de aur de la Brad)”. Cu acel prilej, Bobo mi-a evocat și figura aparte a lui Radu Haller, saș din Sibiu, ai cărui strămoși băteau monede de aur încă din secolul al XIV-lea, a doctorului Cornel Igna, zis „Șeriful” – fiul unui fabricant bogat de cherestea din Călățele care a ridicat Piteștiul și după ce a ieșit din pușcărie a ajuns medic primar la Câmpia Turzii dar și a lui Hans Torner – sas din din Băgaciu, student la Teologie, a cărui familie fusese deportată de ruși în Siberia, el reușind să scape doar pentru că era minor. Despre acest Torner, Bobo mi-a povestit următoarele: „Omul ăsta avea o forță incredibilă și, uneori, înainte de meciuri, se încălzea ridicându-mă  de mai multe ori într-o mână. Când a ajuns în anul trei la Teologie s-au desfințat facultățile de teologie, altele decât cele ortodoxe, așa că a ajuns funcționar și, doar târziu, prin 1965-1966 a fost reabilitat, reușind să devină preot. A emigrat în Germania, unde a murit prin 2010″. Un episod remarcabil din viața lui a fost cel în care a intrat în complotul anticomunist, organizat de Raul Volcinschi, decedat prin 2010, care intenționa să răstoarne comunismul prin luptă armată.Tot el a fost și cel care, peste ani, a vrut să-l dea jos și pe Nicolae Ceaușescu, lucru care nu i-a ieșit, însă. Referitor la acest episod, Bobo mi-a povestit printre multe altele: ” Chiar de la început Ion Iuga – „Durere” –  mi-a povestit cine sunt ceilalți membri ai conspirației, iar eu nefiind mulțumit de componența grupului, am refuzat să intru în legătură directă cu ei. I-am promis însă lui Iuga că voi colabora cu ei, cu condiţia ca nici măcar Volcinschi să nu știe acest lucru. Acesta a acceptat, iar eu m-am ținut de cuvânt. Iată una din acțiunile la care am contribuit: ascunsesem, pe vremea războiului, când locuiam la Petroșani, într-o firidă aflată sub Biserica Catolică din localitate, câteva zeci de mitraliere și pistoale automate, rămase după retragerea rușilor din zonă. Așa că nu mi-a fost greu deloc să-i indic lui Iuga locul unde se aflau ele”… A mai confecționat pentru grupul Volcinschi și grenade artizanale, pe care le stoca sub podul japonez din Grădina Botanică, unde erau ridicate de Iuga sau de oamenii săi. Totodată, făcea pe călăuza și trecea diverse persoane Dunărea, înot, pe la Porțile de Fier până-n Serbia, reușind acest lucru cu o mulțime de oameni. Bobo Lucaciu a renunțat până la urmă la colaborarea cu Iuga, în momentul când a aflat că o sută de agenți americani, parașutați în România ca să ajute lupta comunistă armată au fost capturați de către Securitate, fiind trădați chiar de către oamenii lor de legătură. A fost salvat, la procesul de condamnare al lui Volcinschi, prins între timp, care la întrebarea judecătorilor dacă a fost și Boob parte din grupul său, acesta, neștiind că el se află în spatele multor acțiuni ale grupului său, a tunat: „Cum să cooptăm un asemenea ins neserios în grupul nostru”?  Vineri, emoționat la culme și vizibil îmbătrânit la cei 84 de ani ai săi, Bobo era „gardat” de vechii coechipieri și prieteni dar și de câțiva membri ai familiei. „Este o împlinire deosebit de binevenită și plăcută pentru generația noastră, a primilor rugbyști din Cluj, care se cam termină pe căi naturale. Aici, cu mine sunt toți care au mai rămas din generația mea”, a mai declarat acesta.

„Sportul ăsta nu-i al golanilor, ci al oamenilor cu bun simț„

Mă apropii și de Dinu Spirea, ajuns și el la venerabila vârstă de 85 de ani, un alt vechi „combatant” pe „tranșeele” rugbyului. „Fac parte din vechea generație a rugbyului clujean, și aici, în Parcul Babeș m-am însurat și am jucat în echipă, avându-l antrenor pe Bobo Lucaciu, cu o minge furată de la dinamoviștii bucureșteni. Cât despre monument, îmi pare mai apropiat de baschet, decât de rugby, fiindcă rugby-ul e un joc de pase – și nu aerian, cum ne transmite acest monument. Totuși iau acest monument ca pe o atenție adresată nouă – și mai ales sportului  pe care l-am îmbrățișat cu atâta pasiune”. Reușim, cu un minut-două înainte de încutul festivității să-l abordăm și pe Liviu Mocan, autorul monumentului. „Este o donație a domnului Remus Pop-Mongolu, uluitoare prin generozitatea sa și demnă de urmat într-un oraș cultural cum e Clujul. În privința realizării monumentului , am folosit tehnologia decupării materialului prin laser, astfel că am reușit s-o realizez într-o lună și jumătate, ceea ce în bronz ar fi durat cel puțin un an, cât a durat realizarea „Stâlpilor împușcați”. Prin această lucrare am căutat să exprimăm un ideal, nu neapărat o activitate sportivă, ci ridicarea spre cer”.  Între timp începe festivitatea, deschisă de profesorul univ. dr. Ioan Bolovan, prorectorul U.B.B. care menționează, printre altele că  monumentul lipsea demult din ambianța Parcului „Iuliu Hațieganu”,  și cele 66 de generații de rugbyști clujeni îl meritau cu prisosință, la fel și universitățile clujene – clubul „Știința”, (denumirea vechiului  „Universitatea”) înființat în 1949, la care s-au adăugat apoi și alte universități. „Azi, mai târziu decât ar fi fost firesc, dar mai bine mai târziu decât niciodată am reuțit să dezvelim acest monument” – a concluzionat istoricul. La microfon s-au perindat, cu evocări emoționante și academicianul Ioan Burzo, fostul rector al U.T.C.N., Radu Munteanu și alții. Îl caut în mulțime pe un alt corifeu al vechii echipe, pe Andrei Ghebefugi,  ajuns și el la respectabila vârsta de 85 de ani. Îl „extrag” din public și-i solicit câteva cuvinte referitoare la eveniment. Din fericire, am parte chiar de mai mult decât am visat: îmi relatează povestea echipei, prin propriile sale experiențe și trăiri. Începe acesta: „Ca să mă refer la monument, acesta contează mult pentru noi, practicanți ai sportului  rugby, și-a dat semn că sportul ăsta nu-i al golanilor, ci al oamenilor cu bun simț și educație”. Apoi trece la descrierea împrejurărilor în care a ajuns să practice acest sport:  „La început am făcut polo pe apă, și am ieșit cu „Știința” pe locul II, la Campionatul Național. Pe urmă m-am apucat de rugby pentru că veneam des aici la bazin, dar n-am mai continuat pentru că, din nefericire, atunci când era vorba de plecări în străinătate, nu primeam pașaport niciodată. Munceam ca sticlar la Institutul de Chimie, unde făceam aparate de laborator, fiind un ins foarte conștiincios la locul de muncă.  În rest, veneam mai tot timpul la bazin, până când a venit doctorul Cătăniciu și Pop Horică și mi-au zis: „Lasă apa asta împuțită și hai la noi la antrenament, la rugby”. Și aici era un teren unde se juca miuță, iar pentru că din punct de vedere fizic am corespuns, am intrat la secția de rugby. De la polo știam cum e cu mânuirea balonului, iar de la schi schimbarea de picior și fentele. Apoi, s-a întâmplat  să avem meci de cupă la Timișoara și mi-au zis să merg cu ei la meci”. Însă, Ghebefugi habar n-avea de regulamentul de rugby, dar coechipierii i l-au „predat” acestuia pe tren. „Și de atunci am intrat în echipă am fost legitimat și am jucat în divizia B la Știința, după care am câștigat seria și am intrat în divizia A, unde am întâlnit deja un alt nivel”.  Povestește apoi despre perioada de la CCA (Clubul Central al Armatei – strămoșul clubului „Steaua”), unde i-a șocat pe camarazi și șefi, deopotrivă, prin talentul său la mai multe sporturi: „Acolo am ieșit campion național la polo și la înot – locul II și II, la Campionatul Național, la o sută de metri și două sute brass. Iar când toți au auzit că joc și rugby s-au uitat la mine ca la o minune și nu le venea să creadă acest lucru, până s-au convins” . Apoi, arată mai departe că a continuat cu rugby-ul la „Știința” din 1957 și s-a lăsat doar prin 1964.

 Festivitățile sunt încă în desfășurare când, silit de împrejurări, părăsesc Parcul „Babeș”, „templul” rugby-ului clujean. Fericit că am avut ocazia să retrăiesc, în doar câteva minute – chiar și prin mărturisirile câtorva dintre participanți – decenii de sport și simțire românească. Totodată mi-am bucurat sufletul și retina cu imaginea unor icoane, încă vii, ale personajelor vechiului meu Cluj, inși pentru care minciuna propagată de comunism nu a constituit niciodată o alternativă sau un mod de viață. Şi care au aplicat, prin viețile lor, principiul latin „Mens sana in corpore sano” – „Minte sănătoasă în corp sănătos”.