Într-un lung inteviu pentru ziarul Adevarul, preotul Constantin Necula povestește despre copilărie, primele experiențe religioase și chemarea lui Dumnezeu. Redăm mai jos această mărturisire a celui considerat a fi unul dintre cei mai nonconformiști teologi și preoți din România.

Reporter: Care a fost prima dumneavoastră întâlnire cu Dumnezeu? Când v-aţi dat seama că aceasta vă este menirea? 

Constantin Necula: În niciun caz de la prima întâlnire. Pe Dumnezeu nu îl întâlneşti la un fast-food  duhovnicesc. Hrana duhovnicească e ca floarea din care izvodeşte rodul. Trec anotimpuri prin ele până să dea în rod. La mine au fost o serie de momente legate de prezenţa la Biserică – seri de Prohod, praznice de Paşti şi liniştea Şcheilor Braşovului – care au pozitivat creşterea aceasta duhovnicească. Inclusiv ateismul meu copilăresc a fost sămânţă creştinismului din care acum îmi cresc bucuria.

  Spuneaţi, la un moment dat, că v-aţi fi dorit o carieră militară. Cum aţi ajuns la Teologie?

Am schimbat visurile datorită unui extrem de atent examen medical care mi-a găsit o discromatopie – azi nici nu se mai pune problema unui astfel de defect de vedere ca fiind fundament excluderii pregătirii pentru  armată – şi asta m-a trimis spre chimie-fizică, într-un liceu de Ştiinţe ale Naturii. Profesorilor de acolo i-L datorez pe Dumnezeu cunoscut în lectură, în matematică, fizică şi chimie…Teologia a venit ca un corolar de suflet pentru raţiunea antrenată să gândească.   

V-aţi născut la Braşov. Care este amintirea din copilărie care v-a rămas cel mai aproape de suflet? 

Aşa este, sunt născut în Braşov. Sunt fiul mai mic al unei familii care a pierdut un fiu, Florin. Am o soră mai mare, Mihaela, care este învăţătoare şi, de ceva vreme, inspector la ISJ Braşov. Toate amintirile cu ea, tata şi mama sunt fundamentale copilăriei, ce încă mă locuiesc luminos. Apoi, vacanţele de vară  sau iarnă din Maramureş, de la Vişeu de Jos ori cele de adolescent, mai ales cele de Paşti, de la Căţet, din Oltenia subcarpatică… aur pe suflet.    Cum îl cunoşteau bunicile pe Dumnezeu   În vremea comunismului, nu exista religie în şcoli, iar mersul la Biserică de Sfintele Paşti era interzis.

Părinţii dumneavoastră erau oameni religioşi? 

Nu era religie, dar erau oameni. Religia se preda strecurată în tot ce te făcea elev bun. Româna ca limbă de comunicare, perfecţiunea matematică a lumii, mecanismele de fizică şi chimie, biologia din structura umană – totul era ora de religie. Părinţii purtau cu ei bunul simţ al unui suflet credincios, ne creşteau în valorile creştine fără să facă din asta un exerciţiu de orgoliu. Cu simplitate şi iubire. Niciodată altfel decât în favoarea noastră, a libertăţii noastre. Când făceam pe deşteptul, aşteptau să-mi revin. Iar bunicile erau nişte exemple formidabile de creştine destinse, luminoase. Fără nicio forţare, fără tras de noi la slujbe. Cu ele ştiai că Dumnezeu există. Şi, tot aşa, când făceam pe deşteptul, râdeau pe sub mustăţi. Erau femei încercate. Una a crescut patru copii orfani de tată, iar cealaltă, trei, după ce supravieţuise unei deportări nenorocite la Budapesta, la vreme de război. Femei straşnice. Îl cunoaşteau pe Dumnezeu din condiţiile concrete ale vieţii – cum ar spune Părintele Stăniloae.  

Cum aţi resimţit perioada comunistă? Ce amintiri aveţi de pe vremea când eraţi pionier?

Ar fi de scris o carte. Ca pionier am trăit emoţiile colegialităţii cu sute de copii din România. Până am descoperit toţi că trăim o minciună. Ne-au ajutat foarte mult întâlnirile să ne cunoaştem, să ne apreciem şi să trecem minciuna din ideologii prin sita isteţimii. Presiunea comunistă au simţit-o părinţii noştri. Le sunt dator în veac oamenilor maturi că m-au apărat de nebunia gurii mele mari, evitând astfel să fiu „pierdut“ prin vreo puşcărie. La cum reacţionam… Dintre amintirile la care ţin una este importantă: ridicarea drapelului pe catargul din curtea şcolii. Îmi doresc să mai văd cum flutură Drapelul de Stat al României în curtea şcolii româneşti.   

Cum era adolescentul Constantin Necula?

Tipic adolescent. Înalt. Aiurit deseori. Fericit că putea citi, juca fotbal şi merge la cinematograf, teatru şi spectacolele Teatrului Muzical din Braşov. I-am iubit pe actorii Braşovului din toată inima mea. Mari dascăli de bucurie! În rest, nimic special.   La ce parte din el ar renunţa   Aţi ajuns un reprezentant al Bisericii Ortodoxe foarte îndrăgit.

Este credinţa un sacrificiu? Aţi avut momente în care v-aţi dorit să renunţaţi la această cale?

Păi cum altfel poate fi credinţa decât o Jertfă? O jertfă care izvorăşte din Jertfa cea Sfântă pe care tocmai o prăznuim zilele acestea. Credinţa este cruce. La pelerinul din mine, da, aş fi renunţat uneori. La cale, nu. Calea aceasta este demult în toate ale mele.   

Care a fost cel mai emoţionant moment, care v-a schimbat cel mai mult, în toţi aceşti ani de preoţie?

Preoţia este un exerciţiu de emoţie continuă. Hirotonia în sine, punerea mâinilor Mitropolitului Antonie Plămădeală peste creştetul meu, a fost emoţie pură. Dumnezeu-Tatăl, prezent în mâini de Arhiereu…   Părintele Constantin Necula FOTO Sandu Floarea    Cum ar trebui să-L iubim pe Dumnezeu fără să ne fie frică de El? Pentru că sunt mulţi oameni  cărora le este mai degrabă teamă. Pe Dumnezeu nu-L iubeşti fără să ştii că El o face dintâi. Şi aici, în incredibilul Său act de iubire, e picătura de înfricoşare care te derutează. Cum se teme iubita de prea mare iubire ce-i dăruieşte cel iubit – cum ar spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Ştii de ce lumea modernă, superficială, este axată pe a scoate frica în ochii noştri din tot ce înseamnă Biserica? Pentru că habar nu are că a iubi înseamnă a te lăsa iubit. Ascunde iubirea în teorii de tot râsul raţiunii şi, apoi, zăngăne drăgălăşenii pe temă. Şi fac vinovată Biserica de imposibilitatea lor de a iubi. Mie nu-mi este frică de Dumnezeu. I-am descoperit marea iubire ce ne-o poartă. Sunt entuziasmat de Dumnezeul Slavei! Nu cer niciodată să mă înţeleagă nimeni. Şi atunci când sunt stingher, în bucuria asta e tot cea mai mare bucurie de pe lume.   

Ce le-aţi spune celor care L-au pierdut sau sunt supăraţi pe Dumnezeu?

Să fie bucuroşi că au înţeles că Dumnezeu există. Nu poţi părăsi ori să te superi pe ceva ce nu există. Şi să fie convinşi că Dumnezeu nu e supărat că-L pierdem ori dispreţuim. E răbdător cu noi cum noi nu vom fi niciodată cu El.    „Biserica se trăieşte personal“  

Cum vi se pare relaţia tinerilor de astăzi cu biserica? Cinstită. Acolo unde Biserica i-a făcut să se simtă Biserică, sunt vii, curajoşi şi în Biserică. Unde bisericaşii i-au lăsat să creadă că sunt mobilă şi durere Bisericii, au plecat. Uneori sunt duri, neiertători şi se iau prea mult după ce le spun unii sau alţii despre ceea ce este Biserica. Dar e firesc. O păţesc unii mai mari ca ei. De unde, zic eu, responsabilitatea celor care dau drumul robinetului de ură, făcând din frustrarea lor personală ştire naţională. Biserica se trăieşte personal în comunitatea în care te simţi creştin. Restul sunt ratări şi lecţii de asumat.   

Mereu spuneţi că sunteţi şi înjurat de oameni şi colegi, din cauza sincerităţii. Cum le răspundeţi? Cu bucurie atunci când au dreptate. Mă ajută enorm.   Aveţi foarte mult umor în prelegeri. Chiar, Dumnezeu are umor? 

Dumnezeu este inteligent, aşa că nu poate să nu aibă umor. Dar nu toată lumea îl gustă. La mine, umorul reiese mai mult din răspunsul dat tinerilor în săli. Oamenii au nevoie să primească învăţătura de credinţă prin zâmbet. Tot ce se predă cu aroganţă şi pumn în masă ţine de ideologie, nu de învăţătura Bisericii.     „Ne vom vindeca de multe când vom învăţa să muncim cinstit“       Pandemia de COVID-19 ne-a dezechilibrat nu numai din punct de vedere fizic, cât şi psihic, poate chiar spiritual. Cum să nu ne pierdem nădejdea în Dumnezeu atunci când suntem greu încercaţi?  Nădejdea e una din construcţiile fragile ale existenţei noastre spirituale. Se menţine prin credinţă şi dragoste. Problema nădejdii perisabile este dată de prea orgolioasa iubire de sine pe care ne-o afişăm şi o trăim – uneori chiar împotriva iubirii autentice. Ori de pierderea sensului credinţei în sincretisme ieftine, un soi de ţăţisme intelectualo-mistice pe care le lipim de sufletul nostru. Nădejdea se menţine cu rugăciunea curată. Cu simplitatea iubirii lui Dumnezeu. Şi fără judecarea aproapelui.   Rezistenţa prin darurile divine Este al doilea Paşte pe care îl sărbătorim cu restricţiile impuse de pandemie. Pierde Biserica credincioşi în această perioadă? Sau, dimpotrivă, îi câştigă?  Biserica nu pierde şi nu câştigă credincioşi. Credincioşii îşi câştigă în Biserică energiile duhovniceşti pentru a trăi tensiunile legate de viaţa cotidiană ori de inevitabila stingere a acesteia. Mi se pare un unghi de pieţar metafizic să gândeşti Biserica pe ratinguri ori balanţă de pierderi/ câştig. Ce ştiu este că oamenii sunt Lumina şi că fac din vieţile lor ecoul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa comunităţii. Dacă îi luăm pe cei din linia întâi a acestei pandemii, veţi vedea că mulţi, foarte mulţi, au rezistat şi rezistă datorită darurilor oferite de Dumnezeu sufletelor lor. Cine nu vede asta riscă să nu înţeleagă nimic.     De COVID ne mai vindecăm. De ură, prejudecăţi şi indiferenţă faţă de aproapele nostru, cum?  Nu ne vindecăm de ideologii pentru că ne este greu să cerem şi să acordăm iertare. Greşiţii par negreşiţi. Iar morţii poartă vina de toate. Citesc uimit cum a devenit cuvântul „comorbiditate“ o stigmă, o scuză la moartea de COVID-19 menită să argumenteze unora teoriile lor SF. De parcă nu tot dramatismul din sistemul medical ar fi fracturat sănătatea oamenilor prin complezenţa la boală – în multe dintre cazuri. Suntem pe un drum greşit când nu construim, ci doar cârpim sisteme pe seama intereselor parşive. Ne vom vindeca de multe când vom învăţa să muncim cinstit. Cu noi înşine mai întâi. Dumnezeu şi Biserica nu pierd nimic.   Orice păcat poate fi iertat? Cum îl vedeţi dumneavoastră pe Dumnezeu din acest punct de vedere? Când îşi pierde răbdarea cu oamenii?  Dumnezeu – ca şi Biserica – nu, nu pierde nimic din ceea ce-i este fiinţial. Poate ierta tot, excepţie făcând, după cuvântul Mântuitorului, păcatele împotriva Duhului Sfânt. Care este Duhul Adevărului. Neatenţia noastră este prea marea atenţie la limitele lui Dumnezeu şi nu la cunoaşterea propriilor  limite prin care L-am putea cunoaşte pe Dumnezeu. Suntem nişte îngâmfaţi. Facilitatorii propriei noastre mediocrităţi. Şi îmi pare foarte ciudat cum luăm măsura mediocrităţii noastre drept limita de sus a societăţii în care vrem să trăim. O lume de abţibilduri.    Cum scăpăm de mediocritate? Dar de autosuficienţă? Ora et labora – Rugăciune şi muncă. Soluţie de Ev Mediu de care au uitat propovăduitorii Evului Mediocru.    Cum influenţează religia dezvoltarea noastră personală? Eu zic că mereu în bine. Dar înţelegând că religia este un sistem de gândire care fără credinţă – care este viaţă – nu facem decât să părem fericiţi fără a fi!   Vremurile în care Dumnezeu era prieten

Există multe persoane care nu susţin orele de educaţie religioasă în şcoli. Cum le răspundeţi? Consideraţi că este necesară, în clasele primare de pildă? 

Eu cred că praznicul Floriilor este răspunsul că, de cele mai multe ori, copiii simt mai bine pe Dumnezeu decât părinţii. Frustrările lor, neputinţa de a crede, insuficienta cultură pe domeniu pare că-i costă pe copii. Măcar noi am avut de partea noastră nişte bunici puternici, care au supravieţuit  Războiului şi răutăţii postbelice. Era Dumnezeu un fel de prieten apropiat.    Dumneavoastră cum le vorbiţi copiilor despre Dumnezeu? Cu simplitate şi fără să mă gândesc dacă, ascultându-mă cei mari, m-ar socoti prea simplu. Dar să ne  înţelegem. Le vorbesc după ce îmi vorbesc ei mie. Întrebările copiilor sunt cele mai ample cateheze la care sunt provocat.    Românii creştini ortodocşi ţin post aproximativ 200 de zile pe an. Ce semnifică el, de fapt?  Ar fi multe de zis. Poate acum, când suntem pe linia de final a postirii, trebuie să înţelegem că a posti înseamnă a accepta să fii la masă cu Hristos. După regula Lui de Dumnezeu. Gustând câte puţin din toate ale lumii-rai în care suntem aşezaţi. Fără excese. Postul e un mod de a fi permanent. Dovedeşte că îţi iei în serios Harul şi menirea.    

Sunt oamenii mai apropiaţi de Dumnezeu în perioada Sărbătorilor? Sau acesta e doar un clişeu religios?

Unii da, alţii ba. Suntem cum suntem. Nu cred că asta ar trebui să ne fie preocuparea, ci mai degrabă: „Cum sunt eu după Postul ăsta? Mai adevărat? Mai cu adevărat al lui Hristos sau doar un «mascat» în creştinism?“      Ce ar trebui să facă BOR pentru ca oamenii să nu-şi piardă încrederea în Biserică şi în preoţi?  Eu ştiu de la oameni că nu există fluctuaţii de încredere în Biserică, ci sisteme de valori care măsoară diferenţiat punctajul acestei încrederi. Era interesant când puneau Biserica în raport cu ISU şi Armata. De parcă în acele instituţii ar fi roboţi, nu oameni cu identitate religioasă în aceeaşi măsură cu ipostasul biologic. Se vede ispita de a măsura fals încrederea din punctele de comparare. De fapt, încrederea oamenilor în Biserică nu poate fi măsurată. Ca şi încrederea în preoţi – deşi pe profesia de preot nu s-au făcut prea multe cercetări. Aş face şi o comparaţie simplă – calculând încrederea între medici şi jurnalişti şi raportul de încredere între sondaje publice plătite politic şi rugăciunea mamei pentru copii ei. Ce zici?   

În conferinţele pe care le susţineaţi înainte de pandemie, nu pierdeţi nicio ocazie să aruncaţi câte un cuvânt şi către politicieni. Dumneavoastră ce aţi face pentru români, dacă aţi deţine o funcţie politică? 

Cheia salvării noastre este în Educaţie. Pe toate segmentele şi etajele sociale. Mai ales pentru cei implicaţi politic.    Formarea profesorilor, deficitară   Şi ce aţi propune pentru reformarea educaţiei din România? Atenţie la selectarea profesorilor. E prea multă maculatură şi prea puţină creativitate şi omenie. Să dai examene pline de teorie unor oameni care predau şase zile pe săptămână fără să ţii cont de forţa pe care o mai au duce la penibilul situaţiei de la examenele de titularizare ori definitivat. Nu venim în ajutorul omului din şcoală, ci părem că vrem să-i dovedim ce deştepţi suntem noi, cei din laboratoarele de cercetare care, aşezaţi la catedră, de cele mai multe ori… Aş susţine colegiile pedagogice şi tot ceea  ce înseamnă combaterea formării soft pentru ramurile hard ale educaţiei.    Sindromul puterii naşte monştri.

De ce se întâmplă asta? Uităm să ne raportăm la Hristos? Da. Şi uităm că puterea este o iluzie. Atât.    Care e diferenţa dintre libertate şi libertinaj? Una majoră. Libertatea este darul lui Dumnezeu care se împlineşte în sfinţenie. Libertinajul este o făcătură umană cu ifose de libertate. Şi naşte caricaturi de valoare.  

CV  Conferenţiar şi autor de studii Numele: Constantin-Valer Necula  Data şi locul naşterii: 

9 iunie 1970, Braşov Stare civilă: Căsătorit Studiile şi cariera:  A absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu şi este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică şi pedagogie creştină. Este autor de volume de predici, de studii şi articole de omiletică şi catehetică, dar şi de cărţi pentru copii şi tineret.  A semnat zeci de studii în limba română, dar şi în franceză, italiană, germană, şi numeroase recenzii. A susţinut sute de conferinţe în ţară şi în străinătate şi a participat la o serie de emisiuni de radio şi de televiziune atât la posturi naţionale, cât şi internaţionale.    

Sursa: adevărul.ro

Citește și: Părinte Constantin Necula: ”S-au închis graniţele dar s-au deschis mai adânc inimile! Siamo con Te, Italia!”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here