Nasterea „Sfintei Aliante”

Începând cu anul 1814, naţiunile coalizate împotriva lui Napoleon Bonaparte au avut grijă să-şi precizeze atitudinea viitoare pentru a evita repetarea evenimentelor revoluţionare din Franţa. În martie 1814, în timp ce campania antinapoleoniană din Franţa era departe de a fi încheiată, guvernul britanic a propus aliaţilor săi ruşi şi austrieci să încheie o alianţă pentru douazeci de ani indreptată împotriva Franţei. Pactul de la Chaumont a ratificat acest acord ce trebuia, pentru viitor, să plaseze Franţa pe o pozitie de naţiune învinsă şi suspectă. Imediat după Congresul de la Viena, neînţelegerile dintre aliaţi, exploatate cu abilitate de Talleyrand, care a făcut eforturi pentru a crea o imagine liniştitoare Franţei, redevenită sub egida Bourbonilor o putere plină de respect faţă de ordinea stabilită, au făcut ca hotărârile pactului să devină perimate. Sub impulsul ţarului Alexandru I, Austria, Rusia şi Prusia au semnat la Paris tratatul numit al „Sfintei Alianţe”, care, în lipsa unui aranjament clar, avea meritul de a preciza principiile de bază potrivit cărora noii stăpâni ai Europei intenţionau să instaureze noua ordine internaţională. Ţarul a prezentat celorlalţi conducători de stat imaginea unor monarhi europeni aliaţi în spiritul iubirii creştineşti, al păcii şi al dreptăţii. Papa Pius al VII-lea a socotit o astfel de alianţă drept o încercare zadarnică a conducătorilor laici de a-şi păstori semenii, în vreme ce sultanul musulman al Turciei otomane s-a opus constituirii unei alianţe creştine. Textul, pus sub semnul „Preasfintei şi Indivizibilei Treimi”, stipula în primul articol: „Conform cuvintelor din Sfânta Scriptură, care cere tuturor oamenilor să se considere fraţi, cei trei monarhi contractanţi vor rămâne uniţi prin legăturile unei fraternităţi adevărate şi indestructibile şi, considerându-se compatrioţi, işi vor acorda în orice ocazie şi în orice loc asistenţă, ajutor şi sprijin; apărând în faţa supuşilor şi armatelor lor ca nişte părinţi, ei vor conduce sub impulsul aceluiaşi spirit de fraternitate de care sunt animaţi, la protejarea religiei, a păcii, a dreptăţii…”

Este de-a dreptul ciudat acest document, care pretinde că sprijină acţiunea politică pe precepte religioase, şi care reuneşte semnăturile celui mai puternic suveran catolic, a ocrotitorului ortodocşilor si a conducătorilor protestanţilor germani. Documentul neclar, care nu angajează în mod concret pe niciunul dintre semnatari, dar care, prin însăşi neclaritatea sa, pare a fi deosebit de ameninţător pentru liberalii europeni. În sfârşit, documentul care devine lipsit de orice semnificaţie reală de îndată ce Regatul Unit a refuzat să garanteze acest text, pe care Castlereagh l-a calificat drept „monument de misticism şi de prostie”, iar Franţa a aderat la el cu entuziasm pentru a intra în graţiile ţarului Alexandru. Dar, aşa cum se va întâmpla o sută treizeci de ani mai târziu la Yalta, un mit a luat naştere, cel al „Sfintei Alianţe” a despoţilor îndreptată împotriva popoarelor, interpretare simplistă a unei stări de spirit reale, care, de altfel, nu va întârzia să se concretizeze printr-o acţiune dintre cele mai realiste a diplomaţilor europeni Castlereagh şi Metternich. Într-adevăr, mai mult decât proclamaţia zgomotoasă datorată efuziunilor mistice ale ţarului, acţiunile care urmează dezvăluie adevărata faţă a suveranilor autoritari, îndreptată împotriva aspiraţiilor populare apărute în timpul Revoluţiei. Mai întâi a fost realizat tratatul „Cvadruplei Alianţe”, semnat la 20 noiembrie 1815 (în aceeaşi zi cu al doilea tratat de la Paris), îndreptat împotriva Franţei, în momentul în care regimul solid restaurat de Bourboni o face să pară mai mult decât nesigură în ochii foştilor coalizaţi. Reînnoind dispoziţiile pactului de la Chaumont, acest pact a întărit alianţa dintre învingători împotriva unei eventuale reveniri a expansionismului francez. Franţa pierdea teritorii din Ţările de Jos şi din alte zone ale Europei. De asemenea, formaţiuni militare ale aliaţilor urmau să rămână timp de cinci ani pe teritoriul francez. Franţa trebuia să suporte cheltuielile legate de întreţinerea acestor trupe de ocupaţie, precum şi despăgubiri în valoare de 700.000.000 de franci.
În al doilea rând, cu această ocazie s-a stabilit organizarea unor întâlniri periodice a suveranilor semnatari ai Cvadruplei Alianţe pentru a-şi coordona politicile în vederea prevenirii acestui pericol şi a asigurării „pacii şi prosperităţii popoarelor”, altfel spus, un statu-quo favorabil învingătorilor. A luat astfel naştere un „acord european”, fără instituţii organice, dar care, datorită acţiunii conjugate a lui Alexandru I, a lui Castlereagh şi a lui Metternich, a dat politicii europene o aparenţă de unitate.

În sfârşit, trebuie menţionată, în cursul acestor „congrese”, influenţa hotărâtoare pe care a avut-o cancelarul austriac. Acesta din urmă a reuşit să-şi convingă colegii să intervină peste tot acolo unde se manifestă cea mai neinsemnată veleitate liberală, în scopul de a înăbuşi din faşa mişcările care ar putea fi ameninţătoare pentru liniştea Europei. Menţinerea sa în fruntea guvernului de la Viena până în 1848 a dus la concluzia că el aplica Europei, în mod deliberat, acel „sistem Metternich” care apare mai ales ca o succesiune de reacţii de circumstanţă în momente cu caracter identic.

Primul dintre aceste „congrese” europene, cel de la Aix-la-Chapelle din 1818, a pus capăt, oficial cel puţin, situaţiei de excepţie a Franţei în contextul unei Europe restaurate. Ducele de Richelieu, ministrul de externe al lui Ludovic al XVIII-lea, a obţinut prietenia ţarului, iar în schimbul unor garanţii de „bună purtare” oferite de Paris, evacuarea teritoriului francez. Tot atunci, Franţa a fost reintegrată în acordul european şi a aderat la Cvadrupla Alianţă. În aparenţă, neîncrederea manifestată de semnatarii acordului din 1815 faţă de leagănul Revoluţiei a dispărut. În realitate, prudenţa i-a împins pe aliaţii de ieri să reînnoiască, printr-un tratat secret, asigurările mutuale pe care şi le-au oferit cu dărnicie împotriva aliatului de astăzi. Pactul european a admis în scurt timp ca atitudinea Franţei sub domnia dinastiei restaurate a Bourbonilor se deosebea radical de aceea pe care o adoptase anterior Napoleon. Până în 1822, reprezentanţii marilor puteri s-au mai întâlnit în congresele de la Troppau, Laibach şi Verona. În anii ’20 ai secolului al XIX-lea, cele patru monarhii represive au reuşit să înăbuşe rebeliunile din Spania, Regatul celor Doua Sicilii şi Piemont-Sardinia. Totuşi, ele nu au putut împiedica şi coloniile americane ale Spaniei să-şi câştige independenţa, întrucât nu au putut acţiona fără sprijinul Angliei, care deţinea supremaţia pe mare. În următoarele decenii, rebelii liberali şi naţionalişti au înfruntat în repetate rânduri guvernările conservatoare de pe tot cuprinsul Europei.

Atâta vreme cât se menţinea acel statu-quo obţinut prin tratatele din 1815, acordul Sfintei Alianţe putea să se hrănească cu iluzia existenţei sale. Putea chiar să supravieţuiască unor mişcări de o amploare limitată, ca acelea care s-au desfăşurat între 1820 şi 1823 în Germania, Italia şi Spania. Dar, în momentul în care repunerea în discuţie a ordinii internaţionale fixate ar fi putut găsi sprijinul unei mari puteri europene, sistemul ar fi fost iremediabil condamnat. Intervenţia franceză în Spania, al cărei principiu a fost condamnat de Anglia lui Canning, avea să fie ultimul ei succes.

O noua ordine internaţională

„Dupa Congresul de la Viena, relaţia dintre echilibrul puterii şi un sentiment comun al legitimităţii a fost exprimată în două documente: Cvadrupla Alianţă – constând din Marea Britanie, Prusia, Austria si Rusia – şi Sfânta Alianţă limitată la trei dintre aşa-zisele Curţi Răsăritene – Prusia, Austria şi Rusia. La începutul secolului al XIX-lea, Franţa era privită cu aceeaşi teamă cu care a fost privită Germania în secolul al XX-lea: ca o putere cronic agresivă, inerent destabilizatoare. De aceea, oamenii de stat întruniţi la Viena au format Cvadrupla Alianţă, menită să stârpească din faşă orice tendinţă agresivă a Franţei, cu o forţă mult mai mare. Dacă învingătorii strânşi la Versailles ar fi făcut o alianţă similară în 1918, lumea poate că nu ar mai fi suferit niciodată un al doilea război mondial.

Sfânta Alianţă a fost cu totul diferită. Europa nu mai văzuse un asemenea instrument de când Ferdinand al II-lea părăsise tronul Sfântului Imperiu roman, cu aproape două secole înainte. A fost propusă de ţarul rus, care nu s-a putut convinge pe sine să-şi abandoneze misiunea autoatribuită de revizuire a sistemului internaţional şi de reformare a participanţilor la acestea (…) Alexandru era înrobit religiei şi valorilor conservatoare şi propunea nimic altceva decât o reformă completă a sistemului internaţional, bazată pe ideea că „cursul anterior adoptat de Puteri în relaţiile lor reciproce trebuia să fie fundamental schimbat şi că era urgentă înlocuirea lui cu o ordine a lucrurilor bazate pe adevărurile înălţătoare ale religiei veşnice a Mântuitorului nostru.” – Henry Kissinger.

„O organizaţie mai oficială”

„În ziua în care au încheiat al doilea Tratat de la Paris cu Franţa, cele patru mari puteri au convenit să menţină Alianţă, ca garanţie suplimentară împotriva unei eventuale agresiuni franceze. Aliaţii au căzut de acord să întreprindă acţiuni militare comune în caz că ar fi fost nevoie să se împotrivească expansiunii Franţei. Ca o măsura complementară menită să asigure liniştea în Europa, Alianţa a convenit să se întrunească periodic în congrese, la care să discute probleme de interes comun. Această iniţiativă fără precedent a unui plan de congrese transformă Pactul european într-o organizaţie mai oficială.
Englezii au susţinut energic sistemul de congrese ca mijloc de menţinere a echilibrului şi pacii în Europa, însă au refuzat să sprijine celelalte trei puteri în efortul lor de reprimare a liberalismului şi naţionalismului. În această privinţă, Anglia s-a detaşat din ce în ce mai mult de Austria, Rusia şi Prusia, parteneri conservatori care au iniţiat o campanie antiprogresistă după încheierea lucrărilor Congresului.” – John R.Barber.

Ioan BOTIŞ