
Răzvan Rotta este unul dintre cei care, cu un aparat foto în mână și mult curaj, a documentat Revoluția din 1989 la Cluj-Napoca. Imaginile sale, emblematice pentru acele zile tulburi, au devenit simboluri ale luptei pentru libertate și au fost publicate în întreaga lume. Fotografiile sale nu doar că spun poveștile momentului, ci au influențat și decizii importante din zilele care au urmat.
R: Domnule Rotta, ce v-a determinat să luați aparatul foto și să documentați Revoluția din 1989? Ați simțit pericolul în acele momente?
Răzvan Rotta: Era decembrie 1989. Eram asistent universitar la Facultatea de Construcții din Cluj și aveam 44 de ani. Pe lângă munca de la facultate, pasiunea mea era fotografia. La vremea respectivă, eram fotograf ambulant, cu acte în regulă. Era o mică industrie care-mi permitea să-mi dedic timpul acestui hobby. Aparatul de fotografiat era indispensabil pentru mine — așa cum oamenii de azi nu ies din casă fără telefon, tot așa eu nu plecam fără camera foto.
În 21 decembrie 1989, a avut loc mitingul celebru de la București. La Cluj, ca și în alte locuri, trăiam într-o bulă, cu visuri mici și aspirații modeste: să găsim pâine, smântână — lucruri elementare, dar greu de obținut.
În acea zi, cumnatul meu, care locuia într-o zonă din apropierea bisericii Sfântul Petru, m-a sunat alarmat. „Au intrat tancurile în Cluj!” mi-a spus el. Mai devreme, fiica mea plecase în oraș cu două prietene, hotărâtă să participe la revoluție. Era o idee care părea absurdă la vremea aceea. Soția mea, uimită, i-a spus: „Numai să nu începi tu prima revoluția!”. Cum adică să mergi să faci revoluție? Era de neimaginat.
Dar vestea despre tancuri și gândul că fiica mea era în centrul orașului m-au tulburat profund. Mi-am luat geanta foto și, alături de soția mea, am plecat spre centru. Am parcat mașina la magazinul Sora. La intrarea în Piața Libertății, actuala Piața a Unirii, am văzut grupuri de câte trei soldați și milițieni, poziționați strategic.
Nu simțeam frică la acel moment, deși situația era clar tensionată. În mintea mea răsunau doar două lucruri: imaginea fiicei mele, pe care trebuia să o găsesc, și nevoia de a surprinde acele momente istorice cu aparatul meu foto. Această combinație de părinte înspăimântat și fotograf dedicat m-a făcut să intru în mijlocul evenimentelor fără să mă gândesc prea mult la riscuri.

R: Care a fost cea mai dificilă situație în care v-ați aflat în timpul fotografierii evenimentelor din decembrie 1989?
Răzvan Rotta: E greu de spus care a fost cea mai dificilă situație. Pe vremea aceea, nu aveai curaj să ieși în stradă și să spui că nu este pâine la magazin. Nu îndrăzneai să faci vreo remarcă sau să tragi o înjurătură. Trăiam sub o dictatură puternică, iar teama era omniprezentă. Totuși, în acel context, mi-am scos aparatul de fotografiat și am vrut să surprind acele momente, chiar dacă riscurile erau mari.
R: Mai aveți aparatul de fotografiat pe care l-ați folosit atunci?
Răzvan Rotta: Îl am și nu-l am. L-am dat unui prieten mai tânăr cu vreo 30 de ani decât mine, un om în care am încredere că va avea grijă de el. Știu că, dacă vreodată istoria va avea nevoie de el, prietenul meu îl va duce mai departe, acolo unde trebuie.

R: Există o fotografie realizată de dumneavoastră care, în opinia dvs., surprinde cel mai bine spiritul Revoluției? Ce poveste ascunde această imagine?
Răzvan Rotta: În acele zile, piața răsuna de strigătele „Libertate!” și „Timișoara!”. Se simțea o frenezie a curajului, dar și o teamă profundă. Unii îmi spun acum că s-ar fi strigat și „Jos Ceaușescu!”, însă eu știu bine: oamenii nu aveau încă îndrăzneala să rostească așa ceva cu voce tare.
Am o fotografie preferată din acea perioadă. E făcută discret, din spatele mulțimii, cu grijă să nu fiu văzut. Știam că un gest greșit putea atrage atenția greșită. Soția mea era lângă mine, strigând din toți plămânii: „Nu trageți! Ați putea fi copilul meu!”. Am surprins acele momente și pentru că m-am mișcat rapid și invizibil. Nu mi-a fost greu să fotografiez, dar fiecare apăsare a declanșatorului era o declarație de curaj.
Îmi amintesc clar imaginea unui pictor care și-a dezgolit pieptul în fața soldaților. A fost un gest de o îndrăzneală incredibilă, iar eu am făcut un pas înainte să-l imortalizez. Erau oameni care se dezbrăcau în fața puștilor, spunându-le soldaților, fără cuvinte, că nu le e frică. Am făcut armata, iar acolo învățasem un lucru clar: soldații nu trag în popor, ei apără țara.
Unii mă întrebau cum de n-am fost împușcat. Alții mă judecau, spunând că aș fi fost omul Securității. Dar eu eram doar acolo, cu aparatul în mână, documentând frica și curajul.
Un alt cadru impresionant surprinde oameni care stăteau pe trotuar, fără să coboare pe carosabil. Frica era prezentă în toate gesturile lor. Frica de gloanțe, frica de autorități, frica de a păși prea departe. Acea teamă avea rădăcini adânci – nu coborai pe stradă, poate din obișnuința că ai putea fi amendat sau că te-ar putea călca o mașină. Dar adevărata teamă era de a fi implicat.
Tot ce am făcut atunci a fost să arăt adevărul, fără să mă gândesc la consecințe. Eram acolo, ca martor, dar și ca unul dintre ei. Frica, speranța și curajul se împleteau în fiecare moment, iar eu doar le-am capturat, pentru ca timpul să nu le uite.

R: Cum a influențat experiența din 1989 cariera și perspectiva dumneavoastră asupra fotojurnalismului?
Răzvan Rotta: Cariera mea nu a fost influențată deloc de fotografia realizată în timpul Revoluției. De fapt, am întrerupt-o ulterior, dar nu din cauza acelor imagini, ci pentru că am decis să intru în afaceri. Nici măcar nu mă consider un fotojurnalist în adevăratul sens al cuvântului. Am fost doar un fotojurnalist de ocazie în acele zile dramatice la Cluj.
După ce am dus fotografiile la Paris, povestea a luat o întorsătură neașteptată. Oamenii de acolo mi-au oferit câteva filme speciale pentru vremea aceea, unelte care mi-au permis să surprind detalii mai clare și mai expresive. Cu toate acestea, spiritul meu de fotograf a fost unul spontan și efemer.
La un moment dat, m-am dus în Piața Lucian Blaga, gândindu-mă că aș putea captura alte momente semnificative. Dar nimic nu mi s-a mai părut suficient de interesant. Atmosfera care mă impresionase și mă motivase înainte părea acum banală, ca și cum revoluția își pierduse din forță în ochii mei.
Am fost acolo, cu aparatul în mână, doar atunci când simțeam că momentul merită imortalizat. Poate că nu am continuat pe drumul fotojurnalismului, dar acele imagini rămân mărturia unui timp în care fiecare cadru surprindea mai mult decât un simplu peisaj – surprindea curajul, frica și dorința de schimbare.
R: Considerați că fotografiile din timpul Revoluției au fost suficiente pentru a transmite realitatea momentului? Există aspecte pe care nu le-ați putut surprinde?
Răzvan Rotta: Nu au fost suficiente, poate, pentru a surprinde întreaga complexitate a momentului, dar pentru realitatea acelui timp, au fost mai mult decât suficiente. În fața justiției, aceste imagini s-au dovedit a fi un sprijin real, un martor vizual al adevărului. Fiecare cadru a contribuit, în felul său, la reconstruirea unui context istoric și la susținerea cauzelor dreptății.
R: Cum au fost primite fotografiile dvs. în anii imediat următori Revoluției? Au existat cenzuri sau controverse în jurul lor?
Răzvan Rotta: Există o chestiune care mă frământă adesea, mai ales când mă gândesc la ce am făcut în acele zile. După ce am terminat de fotografiat în piață, am plecat rapid. Pentru a mă asigura că nu atrag atenția, am întors pe dos geaca mea de fâș cu două fețe, ascunzând geanta dedesubt. Am mers spre mașina parcată în fața magazinului Sora și am plecat spre cartierul Gheorgheni, unde locuiam.
Pe drum, imaginea străzilor era tipică vremurilor: în stații era un puhoi de lume, înghesuiala de pe mijloacele de transport semănând cu sardelele într-o cutie. Noi locuiam într-un bloc, dar mai aveam un apartament în blocul de vizavi, moștenit de la mama mea. Acolo îmi amenajasem un mic laborator de fotografie.
Ajuns în laborator, am început imediat procesul de developare. Filmul trebuia scos cu grijă din aparat și introdus într-o cutie mare, care avea un dispozitiv special pe care îl învârteai, pentru ca pelicula să nu se lipească. Apoi, aplicam un revelator, o substanță chimică menită să scoată imaginea la iveală. După aceea, filmul era trecut printr-o altă soluție, care îl fixa, prevenind deteriorarea. După acest pas, îl lăsam să se usuce.
Când filmul era gata, începea munca de imprimare a fotografiilor. Le introduceam în aparatul de mărit, poziționând negativul și reglând dimensiunea imaginii. Cu fiecare cadru, apăsam un buton care proiecta imaginea pe hârtia fotografică sensibilă la lumină. După expunere, treceam hârtia prin alte soluții pentru a dezvălui și fixa imaginea. Am făcut câte trei exemplare pentru fiecare fotografie, lucrând metodic și atent.Acel proces, deși laborios, era o parte esențială a documentării realității. Fiecare fotografie dezvăluită în laborator era un fragment de adevăr, un martor mut al unui moment care avea să rămână în istorie.
După tot procesul asta m- am dus la vecinii noștri de deasupra, la familia Borcilă, aveau 2 fete Anda și Linda, le am surprins pe fete cum le povesteau părinților ce s-a întâmplat, se si contraziceau in legătură cu cronologia evenimentelor, când am întins pozele numerotate in ordinea in care au fost făcute si atunci si au dat seama ca aveau o ordine distorsionată comparativ cu realitatea
După ce am terminat tot procesul de developare și imprimare, m-am dus la vecinii noștri de deasupra, familia Borcilă. Aveau două fete, Anda și Linda, pe care le-am surprins discutând cu părinții despre evenimentele din piață. Erau pline de de confuzie. În încercarea de a-și reconstitui experiențele, ajunseseră să se contrazică în legătură cu ordinea exactă a momentelor trăite.
Atunci am scos fotografiile, pe care le numerotasem în ordinea în care fuseseră făcute. Le-am întins în fața lor, ca pe niște piese de puzzle. În acel moment, au realizat că memoria lor nu se potrivea cu ceea ce se întâmplase în realitate. Pozele au devenit un fel de martor obiectiv, clarificând o cronologie pe care emoțiile și agitația o distorsionaseră. A fost fascinant să văd cum acele imagini reconstruiau nu doar momentele capturate, ci și percepțiile celor care le-au trăit.
R: Care au fost controversele pe care le-ați trăit după ce ați realizat aceste fotografii?
Răzvan Rotta: Generalul Rusu Stoian, șeful miliției din Cluj la vremea Revoluției, a susținut public că m-aș fi dus la sediul miliției pentru a developa filmul în laboratorul lor. Când am auzit aceste afirmații, am rămas surprins – ca un ardelean autentic, „mi-a picat fisa” mai târziu că ceva nu era deloc în regulă cu această poveste.
Hotărât să clarific situația, l-am provocat pe domnul general la o discuție deschisă, organizată la Institutul de Istorie Orală. Am înregistrat totul, atât audio, cât și video. În timpul acelei întâlniri, ne-am confruntat pe marginea acestui subiect. Generalul a insistat că eu m-aș fi dus la el cu fotografiile pentru a le developa.
Ca să lămuresc lucrurile chiar pe moment, i-am dat telefon soției mele chiar în timpul interviului, fără să-i spun unde mă aflam sau ce făceam. I-am pus câteva întrebări simple despre ce a făcut în acea perioadă, pentru a confirma povestea mea. Însă generalul a rămas ferm pe poziții, susținând: „Nu, ați fost la mine.”
Această confruntare a scos la iveală cât de diferit pot fi percepute evenimentele de către cei implicați, mai ales atunci când sunt privite prin lentilele timpului și ale intereselor personale. Ce a rămas însă clar pentru mine a fost că adevărul, odată documentat, e greu de contestat.
În plus, Miliția și Securitatea erau, fără îndoială, dușmanii noștri numărul unu în acele zile. Cum să mă fi dus eu la ei, tocmai la ei, să-mi developez filmul? Ar fi fost absurd, ba chiar de neconceput.
Răzvan Rotta rămâne unul dintre martorii vizuali ai Revoluției din 1989, ale cărui imagini nu doar că documentează momentele cruciale ale luptei pentru libertate, dar continuă să inspire generații întregi. Deși înconjurat de controverse și întrebări, Rotta nu și-a pierdut niciodată încrederea în puterea fotografiei de a spune adevărul. Prin lentila aparatului său, el a reușit să captureze frica, curajul și speranța unui popor care refuza să mai trăiască în tăcere. Imaginile sale rămân o dovadă vie a sacrificiilor făcute pentru un ideal comun: libertatea.
Citește și: Vameșii ucraineni își bat joc de români la vama Porubne (Tereblecea)
Noroc cu asta ca a facut poze, au mai fost si altii, dar aia care au aparut in poze, au speculat, si au devenit revolutionari, n au avut nici o treaba, pe gurzau cu tatas o ia prins treaba pe trotuar mai sus de cofetaria carpati, pe nicu rusu din poza o freca la la arizona sau pescaru vesnic dupa sponsori sa beie, ceva gratis