Ziua de Paști mi-am petrecut-o, la fel ca în ultimii (mulți) ani, invitat la familia unor prieten minunați. De multă vreme n-am mai prins o zi atât de frumoasă. Stăteam afară, fumând, după masă, savurând un espresso. Nu știu prin ce asociere mi-a sunat în urechi ”Rapsodia pe o temă de Paganini”, a lui Rahmaninov
Poate fiindcă știam că lucrarea fusese compusă în 1934 la Villa Senar din Lucerna-Elveția, casa de vacanță a compozitorului. Rapsodia pe o temă de Paganini este apogeul creației lui Rahmaninov, cu care, în abordarea acestei teme, nu poate rivaliza niciunul dintre predecesorii săi. Compozitorul și-a căutat permanent inspirația în surse din afara muzicii, cum ar fi poezia, frumusețea femeii sau dragostea, susținând că filonul artistic trebuie căutat în interiorul fiecăruia dintre noi și că nimic dinafară nu poate ajuta actul creației.
Ajuns acasă, am căutat cd ul și după ce cu greu l-am găsit m-am declarat mulțumit. O zi de Paști, ca pe vremuri…
Stând, așa, și lenevind, m-am gândit că la acea masă se aflau cel puțin trei generații de oameni, printre care și doi băieți extrem de simpatici, bine educați în curs de maturizare, care m-au făcut să mă simt, luîndu-i în calcul și pe ceilalți deja maturi (părinții lor), îngrozitor de plictisitor.
Între ei și noi, ”expirații” nu e doar o diferență de vârstă – e o diferență de gravitație. Tinerii care n-au intrat încă în vâltoarea vieții par să plutească puțin deasupra lumii. Încă nu sunt trași în jos de obligații, de facturi, de compromisuri, de povești terminate prost sau vise resemnate. Și asta îi face speciali.
Au un fel plăcut de curaj nevinovat – nu pentru că ar fi mai bravi, ci pentru că încă nu știu cât de greu poate fi uneori. Nu s-au format complet – și tocmai de-asta sunt deschiși. Sunt ca niște cărți încă nescrise, unde orice poveste poate începe. Lumea nu e încă „așa cum e”, ci „așa cum ar putea fi”.
Sunt mai sinceri, fără mască – pentru că încă nu și-au format toate mecanismele de protecție și adaptare. De multe ori, spun exact ce gândesc. Și e o frumusețe brută în asta. Au o relație vie cu timpul – viitorul e larg deschis, iar trecutul nu îi apasă. Trăiesc clipa cu o intensitate pe care mulți adulți și-ar dori s-o regăsească. Și, mai mult, nu sunt niciodată plictisitori, așa cum suntem noi, cei în vârstă, și nici nu par că s-ar plictisi vreodată…
Plictiseala, în viziunea unuia dintre scriitorii mei preferați, Leszek Kołakowski, nu e doar o lene a simțurilor sau un gol între evenimente (mai) interesante. E mai degrabă o gaură în zidul existenței, prin care pătrunde întrebarea: „Pentru ce?” Nu „ce să fac acum?”, ci „de ce aș face ceva?”. E un gol care nu cere neapărat umplut cu distracții, ci cu sens. Cumva e și ceeace cred eu. Fiindcă, în alt sens n-am experimentat până acum plictiseala.
Numai că lucrurile s-au schimbat vizibil în ultimii zece ani. Omul modern, înarmat cu Netflix, și vacanțe low-cost, e mai expus ca oricând plictiselii – acea plictiseală care pe mine mă sperie. Omul cu internet, facebook, tik-tok are totul, dar pare să nu mai știe exact ce anume înseamnă, pentru el, „totul”. E ca și când ai în față toate ușile deschise, dar nu știi pe care să intri. Plictiseala aceasta mizerabilă te va face să nu intri pe niciuna. Te așezi pe prag și te uiți în gol. Acolo începe plictiseala. Sigur, momentul aceala când ți-ai aprins o țigară, stând pe prag, poate apărea și posibilitatea unei revelații.
Kołakowski, are dreptate: plictiseala nu este astăzi o simplă lipsă de ocupație, ci mai degrabă un simptom al unei crize mai profunde – spirituale, culturale sau chiar existențiale.
Noi suntem norocoși: nu simțim plictiseala ca pe un fruct al modernității. Am sărbătorit Paștile într-un rit străvechi. Spovedanie, Împărtășit, Denii, Înviere.
În lumea modernă tradițiile au fost și vor fi tot mai erodate, iar sensurile metafizice s-au estompat, aproape până la dispatiție, chiar dacă bisericile sunt tot mai pline. Esența Rugăciunii s-a diluat.
Rămâne un om golit de repere. Așa se insinuează plictiseala atunci când nimic nu mai pare suficient de semnificativ pentru a merita atenția.
Omul are o nevoie fundamentală de transcendență – de ceva mai presus decât viața cotidiană, materială. De cele mai multe ori, când această nevoie nu este satisfăcută, apare plictiseala, ca o formă de lipsă a sensului.
Civilizația modernă oferă confort, divertisment și abundență, dar tocmai acest exces poate genera plictiseală, pentru că nu mai rămâne nimic de descoperit sau de dorit cu adevărat profund.
”În esență, – scrie Kołakowski, -, monotonia aceleiași vieți pot părea plictisitoare. Ne plângem frecvent că știrile transmose de mijloacele media sunt cel mai adesea proaste: cataclisme, crime, războate, atrocități, crize. De obicei, răspundem că așa trebuie să fie, fiindcă atunci când Jan e ucis în stradă, aceasta este o noutate, iar când Jan mănâncă micul dejun, se duce la lucru și se întoarce acasă, asta nu mai e o noutate, e plictiseală; dacă Jan divorțează, e o noutate pentru cunoscuți, dar dacă acesta se înțelege bine cu soția, este plictiseală. (…) Noutate este accidentalul și neverosimilul, dar accidentalul acționează cel mai adesea împotriva noastră; ceeace este întâmplător este cu precădere rău, haosul lumii nu acționează în folosul nostru. Istoria umanității reprezintă o luptă împotriva accidentalului, un efort de de reducere a întâmplării în viață. (…) E drept că dacă Jan ar câștiga la loterie, ar fi tot o noutate, dar o noutate bună pentru Jan și proastă pentru toți cei care nu au câștigat, dar au cumpăratbilete la loto, pentru ca Jan să poată câștiga. Adică, până la urmă o veste proastă.”
Plictiseala este cumva pozitivă doar pentru cei care sunt în stare să-și pună întrebări mai ”grele” despre cine suntem, ce căutăm, de ce ne temem. Doar atunci plictiseala nu mai e e ceva de care trebuie să scapi, ci un semn că poate ai pierdut legătura cu ceva esențial. Cum ar fi cu mirarea, sacralitatea, și cu întrebărilepe care ni le puneam în copilărie…
Și atunci, paradoxal, plictiseala devine o șansă: să taci, să mai spui o rugăciune, să citești, să-ți pui întrebări incomode ascultând muzica minunată a lui Rahmaninov. Poate chiar să te rogi lui Dumnezeu, să-ți spună din nou cine ești.
Octavian Hoandră
