Ziua de 9 martie a fost declarată oficial, în anul 2011, drept zi închinată supraviețuitorilor regimului comunist și pune în lumină martirii acelor timpuri. La Cluj-Napoca, această zi a fost marcată cu 2 evenimente, dintre care unul a presupus întâlnirea cu o fostă deținută politic, Galina Răduleanu, care a povestit clujenilor despre cei 4 ani petrecuți în temniță. Întâlnirea cu doamna Galina a fost organizată de către grupul Camarazii România, Fundația Profesor George Manu și Grupul de Acțiune Rădăcina.

Aceasta trebuia să aibă loc luni, de la ora 18:30, în cadrul Bibliotecii Centrale Lucian Blaga, însă la nivel organizatoric au avut loc câteva schimbări de ultim moment „din cauza politicii neomarxiste a deputaților USR și nu numai”, după cum susține unul dintre organizatorii evenimentului. Conform acestuia, deputatul USR Adrian Dohotaru a cerut și obținut anularea evenimentului în cauză pe motiv că organizatorii acestuia sunt extremiști și fasciști. Deputatul USR a afirmat, conform unuia dintre organizatori, că el respectă pe cei deținuți politic din timpul comunismului doar dacă aceștia au suferit pentru o cauză justă- justă din punctul său de vedere. „Noi nu ne lăsăm și vom continua pe același drum de al cărui adevăr ne-a convins chiar jertfa martirilor noștri”, a continuat organizatorul evenimentului, introducând astfel audiența în spiritul omagiului adus adevăraților eroi și mucenici ai pământului românesc, care au trecut prin suferințe greu de imaginat în timpul unui regim „anti-uman și satanic” și cărora le datorăm existența poporului român și creștin.  

Memoriile și mărturisirile celor care au suferit acestui iad al temnițelor au puterea de a salva vieți, de a întoarce la biserică pe cei care s-au îndepărtat, de a oferi un scop și un crez tânărului dezorientat, de a ne reda demnitatea de oameni și, mai ales, de români. Într-o lume ca cea în care trăim, avem nevoie ca de aer de astfel de modele.

Anul acesta, cu ocazia lunii martie, organizatorii au decis să se axeze pe deținuții comunismului feminin, un subiect pe nedrept mai puțin discutat de literatura de specialitate, cu toate că temnițele au înghițit un număr mare de fete și femei, iar condițiile de detenție nu au ținut cont de fragilitatea și de delicatețea lor.

„Din păcate, avem puține memorii carcerale feminine și din acest motiv, activitatea din seara aceasta este specială pentru noi”, afirmă cu lacrimi în ochi una prezentatoarea evenimentului. “Avem onoarea de a o avea alături pe doamna Galina Răduleanu, chiar de ziua ei de naștere. Dumneaei s-a născut pe 9 martie 1933, în Basarabia.” 

Mă așez comod în scaun și aștept cu nerăbdare ca doamna Galina să înceapă să povestească despre această lecție de viață, din care sunt sigură că voi avea multe de învățat. Mă bucur că am ocazia extraordinară de a asculta o astfel de mărturie, direct de la un supraviețuitor al temnițelor comuniste, care în ciuda vârstei înaintate, a făcut efortul de a veni înaintea audienței și de a ne povesti despre ce a însemnat comunismul în România, în speranța că jertfa sa va da rod.

„Sper să nu mă priviți ca pe o piesă dintr-un muzeu (…), arhaică, și să fiți uimiți de faptul că piesa încă trăiește, se mișcă și vorbește”, a început doamna Răduleanu într-o notă umoristică. „Există o vorbă aici, în Ardeal- zice „în loc să stăm de vorbă, hai să povestim”. Ei bine, eu am venit să povestim”, adaugă aceasta, dărâmând barierele dintre noi.

Deși s-a născut în Basarabia, destinul vieții sale a determinat-o să umble prin toate zonele țării. S-a refugiat în 1940 în Craiova, după care s-a reîntors în Basarabia, a plecat în Banat, unde a locuit timp de 4 ani. Din Banat a plecat la București, a studiat la Cluj, a fost închisă tot în Ardeal, iar astfel, doamna Galina nu simte că aparține unei anumite zone. “Sunt un fel de reprezentant al României Mari”, continuă dumneaei, “dar asta nu înseamnă că atunci când am mers în Moldova și am văzut dealurile care se continuă cu dealurile Basarabiei, nu am trăit o emoție deosebită, non-europeană, pe care am resimțit-o ca făcând parte din acel loc, iar acel loc fiind parte din mine. Mă simt bine în întreaga țară, dar acel loc este locul meu, pământul acela a intrat în mine”.

Galina Răduleanu a avut parte de o educație aleasă

Emoționată și modestă, doamna Răduleanu subliniază că o mare parte din ceea ce este i se datorează tatălui său. După relatările acesteia, tatăl său provenea dintr-o familie de preoți și a urmat aceeași cale. Al 11-lea din 12 copii, a studiat Teologie și Filozofie la Cernăuți, îmbrățisând ulterior teologia drept o chemare sau un apostolat pentru care trebuia să dea tot ce avea mai bun, urmând acest drum indiferent de costurile sale. A fost hotărât să își păstreze credința, chiar și cu prețul vieții sale.  

“Așa m-a crescut și așa m-a învățat- că viața are un rost, trebuie să-l găsești și să-l urmezi, indiferent de care ar fi costul urmării acestui rost. E cel mai important lucru, iar pentru el merită să dai orice”, relatează doamna Galina.

Începuturile anchetelor, perchezițiilor și ale închiderilor

Crescută în spirit naționalism și creștin, tânăra Galina respinge ideile noului regim comunist încă de pe băncile școlii. În timpul liceului, își notează părerile negative despre acest regim, într-un carnețel. Pârâtă de o colegă de clasă, aceasta ajunge în fața directoarei, a inspectoarei de la Minister, iar fiindcă la istorie și geografie studia despre Stalin, a fost întrebată ce părere avea despre acesta- era geniu sau nu? “Pusă în fața întrebării, care era de conștiință fiindcă eu nu puteam sa mint, dar în același timp existența mea ca elevă era în primejdie, nu știam ce să răspund. Dar am găsit un răspuns- Nu l-am cunoscut personal”. Atunci, tânăra elevă a fost eliminate din liceu, la vârsta de 17 ani, din cauza posesiei jurnalului său.

Mai tarziu, aceasta a obținut un certificat de la Gorj, muncind într-o tipografie, după care a fost acceptată în cadrul unui seral și, în mod conspirativ, a absolvit liceul, continuând-și studiile la Cluj.

“Am venit la Cluj ca să mi se piardă urma”, recunoaște doamna din fața mea. „Românul are o vorbă- ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Destinul meu era închisoarea”. Resemnându-se situației, tânăra Galina păstrează în suflet ceea ce tatăl său a învățat-o: închisoarea poate să te facă om, e o școala din care ieși om sau ne-om. „Atitudinea mea era anti-comunistă si pentru folosul tarii, nici nu știam cât va conta, dar știam că trebuie să fiu așa pentru că nu pot fi altfel. Știam că o să mă coste, așa că într-o seară, când lucram ca medic pe tura de noapte, în Poiana Mărului din Brașov, mașina neagră a Securității a venit să mă ia, să mă ridice. Așa a început o altă existență”.

Înainte și după percheziție

Autoarea stă puțin pe gânduri, sunt convinsă că amintirile i se derulează sub propria ochi și îmi dau seamă, după cum a susținut chiar dumneaei, că datele unor astfel de evenimente rămân stocate în memoria oamenilor, indiferent de locul în care s-ar afla sau de cât timp a trecut de la experiențele respective. A fost arestată la vârsta de 27 de ani, pe 23 septembrie 1960, din Poiana Mărului, unde profesa ca medic și este dusă inițial la Brașov, apoi la Securitate în București. Părintele Răduleanu, tatăl ei, fusese și el arestat în martie 1960.

“De la momentul percheziției ce a determinat inclusiv arestarea tatălui meu, întrucât caietele mele cu însemnări au reprezentat material probatoriu, viața mea a fost împărțită în două- înainte și după, niciodată nu am putut să suprapun aceste perioade”, continuă povestirea doamna Galina.

Despre momentele în care a fost închisă și ce a trait ulterior, autoarea ar putea să vorbească infinit și tot nu ar epuiza analiza tuturor aspectelor și a ceea ce a trait după gratii.

“Nu am fost deprimată atunci, eram înfricoșată că auzisem ce se întâmplă în închisoare, dar știam că sufăr pentru o idee și merită, mă simțeam oarecum mândră că am fost aleasă să sufăr pentru așa ceva. Astea sunt niște exagerări pe care le aveam pe vremea aia. Am intrat în acest malaxor care se numește anchetă. Nu era atât de terorizată fizic pe cât era psihic. Atmosfera din închisoare te afecta. Închisoarea Uranus din București era un fel de buncăr imens cu ziduri uriașe, cu celule de 12 metri pătrați, în care erau 3 paturi metalice. Pe vremea aceea nu mai era acea atmosferă și acele condiții profund distrugătoare din ‘48- ’50. Aveai o saltea de paie, o pătură cât de cât acceptabilă, o pernă tot cu paie, dar erau celule în care stăteai toată ziua cu fața spre ușă. Deasupra ușii era un bec, permanent lumina, zi și noapte.

Nu exista lumină de zi, nu exista contact cu exteriorul. Aerul venea printr-o foarte mică sită de grilaj situată tot deasupra ușii. Vara, când căldurile erau mari, ne așezam pe ciment ca să putem respira aerul ce intra pe sub ușă. Întreaga zi dacă voiai să te așezi în pat, nu aveai voie să stai decât ca pe scaun, nu aveai voie să te întinzi. Trebuia să stai în picioare, stăteai fără să faci nimic, dar nu aveai voie sa te întinzi chiar dacă simțeai că pici.

Și în asta consta teroarea- în epuizare. Epuizat fiind, cedai mai ușor la lucrurile neadevărate pe care ți le puneau înainte și îți sugerau să le recunoști. Teroarea consta în atmosferă, auzeai lanțurile celor ce mergeau la moarte, țipete, vaiete, plânsete, uși trântite, zgomote de fiare. Totul avea un aspect și o tendință de a te face să tremuri și să cedezi. Securitatea, după ce din 48 și până în 56-58 reușise să înlăture elita politică, sa o decimeze, și pe cea politică și pe cea intelectuală, trebuia să îți arate puterea și forța, inventând dușmani care nu aveau absolut niciun fel de implicare politică și nu reprezentau o primejdie. Dar totul trebuia făcut ca populația să tremure și societatea să creadă că fără securitate nu se poate realiza nimic în țară.

În perioada aceea, au intrat în închisoare femei care nu aveau niciun fel de implicații sau preocupări politice. Dacă spuneai că mărfurile străine sunt mai bune decât cele românești, intrai în închisoare și erai aliniat juridic- subminarea economiei naționale.

Totul era făcut să sune îngrozitor și dacă discutai despre regim și îți manifestai nemulțumirea, te încadrai într-un articol pentru delict de uneltire- era îngrozitor, primeai între 3 și 10 ani de pedeapsă. Asta era teroarea teribilă. Securitatea avea logica ei de necombătut”.

Despre revederi, procese și colege de închisoare

După spusele autoarei, procesul a fost o “mascaradă”, ca toate celelalte procese ce aveau loc. Avocații tremurau și se temeau să nu fie băgați și ei în oala acuzaților- nu existau avocații apărării. La proces, Galina Răduleanu și-a revăzut tatăl și fratele, iar acest lucru, mărturisește ea, a reprezentat cel mai puternic șoc: “Erau două schelete vii, din cauza torturii. Nu eram convinsă că îi voi mai revedea”.

În urma procesului, Galina Răduleanu este condamnată la 7 ani de închisoare, la fel și fratele, tatăl și o verișoară de-a ei, care se ocupa de manuscrisele tatălui său. Va trece prin închisorile Jilava, Oradea și Arad. După 1 an și jumătate în Capitală, a fost mutată la Jilava, închisoare unde erai îngropat de viu- acolo nu exista decât un singur anotimp, iar din cauza umezelii și a frigului, purtai inclusiv vara tot ce aveai mai gros. După 3 luni, Galina a fost mutată la Arad, unde a fost și pusă să lucreze, după care la Oradea, unde a stat 1 an și un pic, din spusele sale.

Credința și umorul au ajutat-o pe Galina să meargă mai departe

Eu nu eram așa de atinsă, dar am stat cu femei de la Miercurea Ciuc, la Ciuc era cea mai sinistră închisoare. Stăteau acolo femei care nu și-au mai văzut copiii de 10 ani și nu știau nimic de ei. Condițiile acolo erau barbare și brutale, astfel încât puține femei puteau povesti despre ele. Erau femei de o mare calitate sufletească, am fost fericită că am stat alături de ele, acolo am învățat ce înseamnă să fii om. La Ciuc, dacă vorbeai mai tare sau dacă, Doamne ferește, găseau un ac la percheziție, te băgau la izolator unde stăteai în haine subțiri la frig îngrozitor, cu apă pe jos și pereți umezi. Nu aveai de ce să te sprijini, trebuia să stai în picioare toată ziua, iar noaptea îți dădeau o bucată de lemn și o cârpă ca să te-nvelești. Cu toate astea, se rezista, femeile rezistau.”

În ochii autoarei se citește empatia în timp ce povestește experiențele colegelor sale și lecțiile pe care le-a învățat în prejma lor- unitatea și credința, chiar dacă mărturisește că a intrat în închisoare cu un anumit bagaj de informație spiritual pe care l-a primit de la tatăl ei.

“Era o unitate nemaipomenită între noi și o credință foarte mare. Femeile cu care stăteam știau pe de rost file din Noul Testament, învățaseră acatiste și paracliste pe de rost.” Întrebată cum au supraviețuit femeile care erau atee sau care nu erau la fel de credincioase, doamna Galina afirmă că este vorba despre instinct și că, de ești credincios sau nu, tot reziști fiindcă “instinctual de conservare te face să supraviețuiești. Poate că nu cu aceeași liniște sufletească si seninătate, poate că sufletul lor nu era așa de înălțat cum era al celor care credeau, era alt suflet și altă putere, poate ca altfel gândeau”.
Ca să distrugă unitatea dintre cei închiși, securiștii trimiteau în celulele acestora informatori. Doamna Galina mărturisește: „Eu am stat în celulă cu o informatoare, dar eu eram naivă cât încape. Informatoarea trebuia să îți devină prietenă și să ajungă să te manipuleze în așa fel încât la anchetă, tu să spui cam ce îți sugera ea. Că așa e bine, că așa… Pe mine m-au pus cu o evreică foarte inteligentă, foarte cultă și cu simțul umorului și care, la declarați (eu nu știam de ce o chemau atât de des la declarații), mințea despre mine cât cuprinde. Dar era foarte plăcută și într-adevăr, pe mine m-a captat. Cealaltă femeie cu care stăteam era femeie deșteaptă, și-a dat seama că era informatoare, dar nu mi-a spus. De frică. Ei, cele mai multe bancuri despre evrei, evreica le spunea.”

Întrebată cum a rezistat în atmosfera sumbră a închisorilor, doamna Galina Răduleanu afirmă că în închisoare, pe cum se poate plânge, se poate și râde. “Nimeni nu a scris despre umorul închisorilor”, spune aceasta râzând. “În închisoare s-a râs enorm, cine nu avea simțul umorului- și credință, suporta groaznic închisoarea. Erau foarte multe lucruri care puteau să îți descrețească fruntea”, continuă doamna Galina și împărtășește cu noi câteva glume, printre care și următoarea- : “Unul se întâlnește cu un prieten. Acesta îl întreabă- Unde ai fost? Nu te-am mai văzut de mult, ce s-a întâmplat? La care celălalt răspunde- Am fost închis./ Cât?/ 3 ani./ Pentru ce?/ Pentru nimic./ Fii serios, pentru nimic se dau 10.”

Autoarea mărturisește că, pentru ea, închisoarea a reprezentat o primă și importantă lecție de viață. “Ar fi trebuit să mai stau în închisoare, am ieșit prea devreme. Când s-a citit lista cu plecările, nu știam dacă să mă bucur sau nu. De plecat, trebuia să plec”. Surprinzător pentru ascultători, martira afirmă că aproape că a plans când a aflat că trebuia să plece.

Galina Răduleanu va fi eliberată în anul 1964, în urma decretului de grațiere al deținuților politici. După eliberare, va profesa ca medic psihiatru și se va căsători cu Nicolae Puiu G., și dumnealui fiind fost deținut politic. Începe, de asemenea, să își scrie memoriile din închisoare, reușind să trimită manuscrisul în Franța în anul 1966. Îl va recupera în 1990 și îl va finaliza peste câțiva ani. Aceste memorii vor apărea pentru prima dată în anul 2002, sub titlul “Repetiții la moarte din spatele gratiilor”. Reeditată de atunci de două ori, cartea doamnei Galina Răduleanu este una dintre puținele memorii de detenție feminină, un volum care nu ar trebui să lipsească din bibliotecile românilor iubitori de adevăr.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here