Figură exemplară şi charismatică totodată, Onisifor Ghibu rămâne peste timp un model de onestitate şi verticalitate morală. Intraţi în jocul duplicitar iniţiat de comunişti, prietenii din cadrul Universităţii din Cluj l-au trădat la un moment dat, iar o parte dintre studenţii săi pe care i-a susţinut şi încurajat l-au uitat. Unii definitiv, alţii însă – după ce ei înşişi au traversat experienţe nefericite – şi-au readus aminte de bătrânul profesor Ghibu retras într-un modest orăşel de provincie. Un asemenea caz a fost şi cel al mureşeanului Romeo Dăscălescu.
Originar din Sălişte – Sibiu, Onisifor Ghibu (31 mai 1883 – 31 octombrie 1972) a fost cel de-al optulea copil al unei familii de agricultori. Învăţământul primar şi gimnazial l-a urmat în satul natal, apoi la Sibiu (liceul romano-catolic, cu limba de predare maghiară) şi la Braşov (liceul românesc). Ulterior, a urmat cursurile Seminarului teologic din Sibiu, perioadă în care a debutat în "Telegraful Român". În 1905 a publicat "Limba nouălor cărţi bisericeşti", lucrare care s-a bucurat şi de atenţia lui Nicola Iorga care i-a obţinut o bursă la Universitatea din Bucureşti. În anul 1906 a devenit bursier al Universităţii din Budapesta, ocazie cu care Ghibu şi-a făcut debutul în gazetărie după ce a fost numit redactor la publicaţia "Lupta", organul Partidului Naţional Român. Tot Iorga a fost cel care l-a sprijinit pe Ghibu să obţină o nouă bursă la Strasbourg, unde pe lângă studiile de istorie universală, filosofie şi pedagogie s-a documentat şi pe tema bilingvismului în şcoală. În 1908 s-a mutat la Universitatea din Jena unde şi-a susţinut în mod strălucit teza de doctorat, sub conducerea profesorului W. Rein. Doi ani mai târziu a fost numit inspector al şcolilor arhiepiscopiei Ortodoxe a Transilvaniei (Sibiu), iar în 1912 secretar al secţiei şcolare "Astra"şi membru în comitetele redacţionale ale revistelor "Luceafărul", Românul" şi "Transilvania". Nevoit să se refugieze la Bucureşti împreună cu soţia sa în 1914, doi ani mai târziu, autorităţile austro-ungare l-au condamnat la moarte, în contumacie, pentru dezertare. Evenimentele din România precipitându-se, s-a retras ulterior cu armata română în Moldova, apoi în Basarabia unde alături de Pan Halippa a întemeiat Partidul Naţional Moldovenesc.
Calvarul lui Ghibu a început la Cluj
În 1917, a editat "{coala Moldovenească" şi "Ardealul", ultimul preschimbându-se în cotidianul "România Nouă" (la 24 ianuarie 1918) – organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor. De altfel, Onisifor Ghibu a fost printre primii militanţi pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat. După Unire a devenit secretar general al Resortului învăţământului în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, iar în această calitate a înfiinţat Universitatea românească de la Cluj desfăşurând concomitent cu activitatea didactică din cadrul Universităţii şi o intensă activitate publicistică (până în 1945 a publicat în jur de o sută lucrări în volum şi broşuri şi o mie cinci sute de articole şi studii în periodice). Imediat după 1945, în timpul în care arheologul Constantin Daicoviciu era decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj – ulterior chiar rector al Universităţii – Onisifor Ghibu a fost epurat din Universitate, apoi arestat, fiind închis în lagărul de la Caracal. Se pare că de această epurare nu a fost străin nici istoricul Silviu Dragomir care l-ar fi susţinut pe Daicoviciu în demersul său împotriva lui Ghibu. După eliberarea din lagăr a continuat să scrie, dar fără a mai putea publica câştigându-şi existenţa foarte modest. În anul 1956, a fost din nou arestat şi condamnat de Tribunalul militar Sibiu pentru un memoriu adresat conducerii de stat a U.R.S.S. în vederea retrocedării Basarabiei şi Bucovinei, teritorii cedate sovieticilor în vara anului 1940. La intervenţia personală a lui Petru Groza, în ianuarie 1958, Octavian Ghibu a fost pus în libertate.
Mărirea lui Dăscălescu
Unul dintre studenţii preferaţi ai lui Ghibu, a fost mureşeanul Romeo Dăscălescu, fost profesor al Colegiului Naţional "Al. Papiu Ilarian". Om cu vederi de stânga, Dăscălescu a fost angajat cu toate forţele în "lupta de clasă". A făcut-o temeinic şi cu convingere chiar dacă, la un moment dat, a ajuns în mod indirect să–şi renege mentorul, iar el, Dăscălescu, în numele aceleiaşi "lupte de clasă" pe care o servise cu devotament, să fie sacrificat. Trăia unul dintre momentele fireşti ale oricărei revoluţii: etapa în care, în mod inevitabil, aceasta îşi devorează fiii. Dăscălescu a avut o evoluţie fulminantă în primii ani ai deceniului al cincilea când Târgu Mureşul – intrat ca dealtfel întreaga Românie pe orbita comunistă – cunoştea prefaceri importante, dar nefaste impuse şi dirijate de marele vecin de la Răsărit. Referindu-se la profesorul Romeo Dăscălescu, săptămânalul mureşean "Ardealul Nou", din 12 noiembrie 1946, menţiona: "Cel mai tânăr candidat al Blocului (Blocul Partidelor Democratice, dirijat de comunişti – n.a.) şi cel mai tânăr din întreaga ţară, este fiu al oraşului nostru şi a crescut printre noi". Acelaşi ziar, într-un alt număr îi făcea o elogioasă prezentare biografică: "La 22 de ani este director al {colii Tehnice Medii, din Reşiţa…Muncitorii îl iubesc şi în februarie 1946 când direcţiunea reacţionară, sub manevrele lui Titel Petrescu, încearcă să-l concedieze, muncitorii protestează energic, prin manifestaţii uriaşe, în faţa cărora duşmanii şi trădătorii pălesc". Într-un alt context mai era menţionat şi faptul că Romeo Dăscălescu, fostul elev al Colegiului Naţional "Alexandru Papiu Ilarian", devenit acum profesor la aceeaşi instituţie şcolară, era şi "conferenţiar al Partidului şi lector la {coala de cadre din oraş" angajat total în munca de lămurire dusă de comunişti pentru câştigarea alegerilor din noiembrie 1946. Mai mult chiar, la alegerile din 1946, apărea pe una din poziţiile eligibile ale listei de candidaţi ai BPD din Mureş.
…şi decăderea sa
Romeo Dăscălescu, "tânăra speranţă" a comuniştilor mureşeni, nu a avut însă destinul pe care i-l preziceau cei din jur. În mod inexplicabil, în 1950 – dealtfel nici Romeo Dăscălescu nu a ţinut după 1989 să explice cauza – a fost exclus din partid şi abia în anul 1964 a fost reabilitat şi reprimit în PCR. În "destinul roşu" al lui Dăscălescu a intervenit însă o nouă şi definitivă "sincopă". În 1982 a fost implicat în afacerea "meditaţiei transcedentale" şi trimis la munca de jos ca "muncitor necalificat". După 1989, Romeo Dăscălescu, având în urmă o experienţă de viaţă bogată şi tumultoasă s-a reîntors cu gândul la anii tinereţii sale zbuciumate, dar
