Un O.Z.N. şi-a făcut apariţia pe cerul comunei Bobâlna!

“Am crezut că arde o pajişte, dar era un O.Z.N. de 15-20 de metri!”

Aurel Cristea este un bărbat în vârstă de 53 de ani, patronul, prosper, al unei firme de construit garduri din fier forjat din comuna Bobâlna. Actualmente bărbatul – originar din sat, unde locuiesc mama şi fratele său – are domiciliul în municipiul Dej, însă atelierul lui se află chiar în localitatea natală, astfel că face zilnic naveta la Bobâlna. Este un om tăcut şi cumpătat, cum s-ar zice “cu capul pe umeri şi picioarele pe pământ”, care face un lucru doar după ce-l suceşte şi răsuceşte de câteva ori.  Acesta ne mărturiseşte, sec, imediat după ce coboară dintr-un jeep elegant, că a descoperit  în urmă cu câteva zile urmele unui O.Z.N., pe o păşune aflată la circa o jumătate de kilometru de grădina casei părinteşti. Apoi ne priveşte direct în ochi, să ne observe reacţiile. Distingem o oarecare reţinere la el, ca un fel de teamă ca nu cumva să-l credem “sărit”. La rândul nostru, îl încurajăm să-şi continue istorisirea. Pare că ar vrea să dea înapoi, dar îşi dă seama că nu mai poate face acest lucru deoarece l-a „trădat” în ajun fratele său, poetul şi scriitorul Alexandru Cristea, cel care deţine şi funcţia de preşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Bovine din Bobâlna, un personaj cu un destin aparte, despre care autorul acestor rânduri a mai scris, de multe ori.  Acesta ne-a anunţat, telefonic, entuziasmat, de la faţa locului, ce găsise fratele lui, dar numai după ce s-a convins  cu propriii săi ochi de veridicitatea spuselor lui Aurel. Îşi începe Aurel relatarea întregii tărăşenii: “Apariţia O.Z.N.-ului a fost la sfârşitul lui iunie a acestui an, însă urmele le-am descoperit abia sâmbătă, 24 ocombrie, fiindcă în vară iarba era înaltă de aproape un metru şi ascundea arsurile de pe păşune, în formă de cerc.” După care continuă: “În acea noapte de vară, mă aflam în grădina casei, pe la ora 23.30, când am văzut pe dealul din apropiere o lumină mare, de formă cilindrică, de culoare cenuşie, înaltă de aproximativ 15-20 de metri. M-am uitat cu atenţie fiindcă am crezut că a pus cineva foc pe deal, dar am văzut că după vreo 4-5 minute, cilindrul uriaş – cât un bloc de vreo 3-4 etaje – s-a ridicat în aer, la o înălţime de vreo 200 de metri, după care a dispărut cu viteza fulgerului. A doua zi, dis de dimineaţă, m-am dus la locul cu pricina, însă iarba era atât de mare, încât n-am văzut nicio urmă, pe sol, a aterizării obiectului, doar un miros persistent, ca de zinc ars. În continuare am neglijat problema, furat fiind de problemele zilnice.  După un timp iarba a fost cosită, apoi a urmat o secetă şi abia într-un târziu au venit ploile. De pe urma acestora, iarba iarba a crescut din nou – însă nu foarte tare – şi acum, odată cu venirea anotimpului rece s-a uscat şi ea, făcând perfect vizibilă amprenta şederii acelui O.Z.N. văzut de mine, în vară. Aşa cum vă ziceam, doar sâmbătă am realizat că în acea noapte de iunie n-am visat şi totul a fost aievea. Iar fratele meu – ieri, când a venit şi el la păşune a văzut urma şi apoi v-a sunat. Sincer să fiu, eu n-aş fi anunţat pe nimeni, de teama ridicolului, fiindcă în vară –  când am deschis subiectul, pe departe, într-o convorbire avută cu nişte consăteni – aceştia s-au uitat ciudat la mine, aşa că m-am oprit.”

“Lucreţia Cristea : În 1977 am văzut şi eu trei astfel de obiecte”

Intervine în discuţie şi fratele său, Alexandru, încântat teribil de subiect: “Prin august am văzut şi eu un astfel de obiect zburător, sub formă de farfurie, care se deplasa având o mulţime de lumini de poziţie. Mult mi-am dorit să ajung şi eu să văd aşa ceva şi uite că am ajuns să prind momentul acesta! Şi părinţii mei au văzut în 1977 trei astfel de obiecte, dar când m-au strigat să le văd şi eu acestea dispăruseră deja, trecuseră peste sat.” Cei doi o strigă pe mama lor, Lucreţia, în vârstă de 90 de ani, să iasă din casă şi să confirme cele relatate de el. Mărturiseşte femeia, fără să clipească, de parcă ar fi aşteptat demult să relateze acest eveniment unic: “Mă aflam în curte, alături de soţul meu – răposat, săracul în urmă cu 20 de ani – când deasupra noastră, la vreo o sută de metri, au apărut trei farfurii zburătoare. Totul se petrecea în plină zi – şi culmea, pe lângă faptul că suntem poziţionaţi la marginea satului, nimeni nu a fost acolo să confirme ce am văzut noi. Zburau încet, în şir indian, legănându-se parcă, luând direcţia spre Cluj, până au dispărut din raza vederii noastre…”

Ne deplasăm spre pe dealul din afara localităţii, păşind prin drumul noroios, de ţară. Ajunşi acolo, ni se confirmă ceea ce văzuseră cei doi fraţi: păşunea arsă în formă de cerc, având un diametru de vreo 8 metri, cu un punct în mijloc. Remarcăm, în proximitate, doi puieţi de nuc uscaţi, în timp ce, la vreo douăzeci-treizeci de metri de locul respectiv, alţi puieţi, plantaţi de ţărani, erau în continuare verzi. Aflăm că terenul respectiv îi aparţine lui Augustin Faur, primarul comunei din perioada imediat de după revoluţie, aşa că după ce facem fotografiile de rigoare pornim spre gospodăria fostului primar, doar-doar ne-o lămuri acesta asupra provenienţei cercului straniu de pe terenul său. În momentul când ne prezentăm în faţa sa, suntem uşor dezamăgiţi: Faur ne-a mărturisit, cu sinceritate, că habar n-are despre ce vorbim. Arată că singurul lucru pe care-l ştie despre locul respectiv este acela că doi din cei cinci nuci plantaţi acolo s-au uscat. Aşa-i spusese nepotul său, care fusese recent pe păşune. “Eu n-am fost demult pe terenulacela şi astă-vară mi-a cosit iarba de pe coastă un vecin, care n-a observat însă, nici el,  nimic. Eu am mai auzit de poveşti de-astea cu farfurii zburătoare, dar la noi în sat, până acum, deloc. Dar îl cred pe Aurel Cristea, consăteanul meu, fiindcă e un om absolut respectabil şi de încredere şi, pentru că m-aţi făcut curios, aşa că am să fug eu, imediat, până acolo, să văd  ce se află acolo”, ne-a declarat, la rândul său, Augustin Faur.

Adrian Pătruţ: „Un O.Z.N. identic celor din pădurea Hoia-Baciu”

Ne luăm rămas bun de la fostul primar şi de la membrii familiei Cristea.  Pornim, în trombă, spre Cluj-Napoca după ce în prealabil ne-am fixat o întâlnire, în centrul municipiului, la Universitate, cu profesorul Adrian Pătruţ, preşedintele Societăţii Române de Parapsihologie. Ajunşi la locul convenit îi arătăm profesorului, imaginile imortalizate la Bobâlna, direct de pe aparatul foto. După ce aruncă o scurtă privire asupra lor, profesorul zâmbeşte cu subînţeles, de parcă s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Apoi ne spune următoarele: “Noi avem filmări şi fotografii ale unor urme similare din Poiana Rotundă a Pădurii Hoia-Baciu, făcute în anii 1993 – 1994, doar că diametrele acelora diferă de cel al cercului de pe păşunea de la Bobâlna, sunt duble ca mărime faţă de acesta. Avem de-a face şi aici cu un inel circular, ca şi acolo – şi pot să vă spun că pe amprenta de la Hoia n-a crescut iarba timp de doi ani şi, de asemenea, alţi cinci s-a distins cu precizie urma respectivă, pe sol. Acolo, chiar dacă n-au ars copacii, precum în cazul de la Bobâlna, au fost încovoiaţi, totuşi, câţiva arbori maturi. Fără îndoială, nu avem aici de-a face cu urme de căpiţă sau alte urme ale unor activităţi domestice, ci e vorba de un caz tipic în care apar pe sol amprente ale unei apariţii vizuale de tip O.Z.N. Şi, trebuie să ştiţi, şi în cazul de la Pădurea Hoia-Baciu – care însă au fost şi filmate, de către cetăţeni din oraş – vorbim de acelaşi elemente O.Z.N. De asemenea, trebuie spus că aici iarba de pe sol a fost arsă ca urmare a producerii unor fenomene fizice, probabil radiaţii, care au împiedecat creşterea ei pe aria respectivă…”