Chipul bărbatul în vârstă de 85 de ani emană o cumsecădenie ieşită din comun, dar şi o anume anxiozitate – pe care am mai remarcat-o, de-a lungul anilor, în privirile foştilor deţinuţi politici – de parcă un duşman nevăzut l-ar forţa să fie tot timpul cu ochii în patru. În realitate, necazurile lui Eugen Prjeslavschi au început în iunie 1940, când Basarabia a fost invadată de către U.R.S.S. şi s-au încheiat abia în 1989, când acesta se apropia de şaizeci de ani de viaţă. Din păcate, o parte a rudelor sale – răspândite în şapte ţări ale lumii – nu au avut parte de acelaşi noroc să se salveze precum a avut Eugen: multe au murit în timpul războiului, sau au sfârşit în condiţii tragice, în Gulagul sovietic.

 

Rudele mele sunt răspândite în şapte ţări”!

Domnul Eugen – şi o să-l numim astfel pe tot parcursul relatării noastre, din pricina numelui său polonez dificil de scris şi pronunţat –  este pensionar civil de armată şi, în ciuda vârstei sale înaintate, munceşte pe post de contabil al Asociaţiei Cadrelor Militare de Rezervă şi în Retragere din Cluj. Mă invită să stăm de vorbă chiar în sediul Asociaţiei, situat în incinta Comandamentului Armatei şi după ce suntem lăsaţi să trecem de către santinelă intrăm în încăperea de la etajul I. Bărbatul, meticulos, şi-a pregătit „temele” încă de acasă: a adus cu el două albume masive, cu sute de fotografii pe care le-a adunat pe parcursul vieţii sale atât de agitate. Începe acesta direct, conştient că are multe lucruri de povestit: „Sunt născut la 20 octombrie 1930 în comuna Rosoşani, judeţul Hotin din Basarabia. Din partea tatălui sunt polonez, bunica mi-a fost austriacă, iar din partea mamei, bunicul era basarabean şi bunica ucraineancă. Am fost nevoit, multe decenii la rând sub comunism să ascund o parte din viaţa mea, să nu pomenesc de rudele mele din şapte ţări, ca să nu ajung în Siberia – sau, cine ştie, poate şi mai rău. A fost un adevărat blestem acest lucru – pentru mine şi familia mea, blestem care nu s-a destrămat decât după decembrie 1989”. Mărturiseşte în continuare că numele său polonez provine de la bunicul său din partea tatălui, Ioan Prjeslavschi, din Lviv (capitala chezaro-crăiască aparţinând pe atunci Poloniei, astăzi Ucrainei). Acesta a venit să lucreze pe timpul ţarismului în judeţul Hotin, la un moşier, pe post de mecanic la tractoarele şi batozele acestuia. El a şi cumpărat, în 1890, casa moşierului, locul unde mai târziu a copilărit şi domnul Eugen, până în anul 1944, când familia lui a fost nevoită să fugă din sat, în România, ca să nu fie deportată în Siberia.  Continuă acesta: “L-am cunoscut numai pe bunicul din partea mamei, iar din partea tatei numai o soră, cu toate că tata avea zece fraţi şi surori, iar această situaţie se explică prin faptul că el era al unsprezecelea copil din familie. Diferenţa de vârstă între tata şi cel mai mare frate era de douăzeci de ani, iar acest frate pe timpul ţarismului a ajuns colonel şi a luat parte la luptele dintre bolşevici şi armata ţaristă. Când bolşevicii au învins, fratele tatei a fugit cu familia în Turcia şi după un an s-a stabilit în Polonia. Până în 1900, o soră şi un frate al tatălui au murit, fiind muşcaţi de un câine turbat, iar în timpul Primului Război Mondial trei fraţi i-au murit pe front. Despre ceilalţi fraţi ai tatălui nu ştiu nimic, însă ştiu că avem rude în Rusia, Ucraina, Republica Moldova, România, Polonia, Germania şi în America de Nord. Pe rudele din Rusia, Ucraina şi Polonia însă, din păcate, nu le-am cunoscut”.

calare cu sotia si cei doi copiii Eugen Prjeslavschi

“Familia mea a trăit sub zodia paradoxurilor”

Ţine să menţioneze că întâmplarea, minunea sau, mai simplu, paradoxul a fost elementul l-a urmărit – personal şi pe membrii familiei sale – de-a lungul anilor. Primul paradox: dacă nu izbucneau cele două războaie mondiale şi revoluţia bolşevică în Rusia Ţaristă, el şi cele două surori ale sale nu se năşteau. Asta pentru că bunicul din partea mamei, basarabean, a avut şi el o istorie ieşită din comun, demnă de un film de aventuri. Acesta a fost picher la Căile Ferate în timpul revoluţiei bolşevice, lângă Kiev şi avea şapte copii – două fete din prima căsătorie, fiindcă bunica d-lui Eugen murise la naşterea mamei sale şi alţi cinci din a doua. La un moment dat a deraiat un tren plin cu “tovarăşi”, accident- sau poate sabotaj – soldat cu multe victime.  După acest incident toţi cei implicaţi în această tărăşenie au fost condamnaţi la moarte şi executaţi…în afară de bunicul domnului Eugen. Împrejurările prin care acesta a scăpat cu viaţă sunt, cu adevărat extraordinare şi merită povestite. “Dactilografa care a întocmit lista celor ce urmau să fie împuşcaţi l-a omis, în mod intenţionat, pe bunicul – fiindcă-l cunoştea dinainte. Acesta era închis într-un hambar întunecos, împreună cu cei patruzeci de condamnaţi la moarte şi bolşevicii îi scoteau de acolo, pe rând şi-i împuşcau fără vreo altă discuţie sau posibilitate de împotrivire a cuiva. La un moment dat când nu mai rămăsese decât bunicul, a venit un bolşevic, înarmat cu o lampă fadă şi a întebat dacă mai e cineva de executat, însă  bunicul a tăcut mâlc. Şi fiindcă nici pe listă nu figura, bolşevicii au considerat că şi-au făcut treaba şi au părăsit locul. După aceea, bunicul a plecat spre Nistru, călătorind pe jos vreo două săptămâni. Acolo le-a promis unor contrabandişti de frontieră că îşi va vinde o moşie de acasă şi-i va răsplăti dacă-l vor salva – pe el şi pe cele două fiice ale lui, din prima căsătorie, cea din Ucraina. Şi, într-adevăr, după ce contrabandiştii l-au salvat, şi a ajuns cu bine acasă, în judeţul Soroca, aflat atunci în România, i-a răsplătit cu vârf şi îndesat. Iar printre cele două fete ale sale aduse în România se afla şi mama, pe când cea de-a doua soţie şi cele cinci fiice au rămas în Rusia, fiind despărţite de el pentru totdeauna”, povesteşte mai departe domnul Eugen. Apoi, un alt paradox: viitorul tată al domnului Eugen se căsătorise cu fata unui preot ortodox şi urma să i se nască un copil, însă la naştere soţia lui a murit, lăsându-l văduv… “Iar după un an s-a căsătorit cu mama — fiindcă dacă nu se întâmpla tragedia mai sus amintită, eu, fratele meu şi surorile nu ne mai năşteam”, conchide dl. Eugen. Un alt paradox a fost în opinia acestuia – sau poate minune, dar se fereşte să utilizeze acest cuvânt – s-a petrecut la data 28 martie 1944 când tatăl lui Eugen a luat o decizie rapidă, care i-a salvat de deportarea în Siberia, aceea de a părăsi satul natal, într-o căruţă, cu destinaţia România.  “Eram pe lista de deportări, aşa că am lăsat totul şi am trecut Prutul pe la Rădăuţi-Prut, astfel că după vreo trei zile am ajuns la gara Leorda în apropiere de Botoşani. Dinspre Basarabia se auzeau deja explozii de proiectile, semn că se apropia de noi frontul. Pentru a nu fi prinşi de ruşi, tata a luat hotărârea să ne îmbarcăm în ultimul tren de marfă care urma să plece spre Ploieşti. Căruţa noastră cu doi cai a rămas în gară, fără stăpân, iar înainte de a porni trenul am văzut cum s-au urcat în căruţă doi militari, foşti puşcăriaşi, dezertori, având pe braţ banderola specifică şi au dat bice cailor. Aşa am scăpat de ruşi, ajungând după vreo zece zile în gara Ploieşti, unde ne-a aşteptat un alt pocinog: pe 5 aprilie, câteva zeci de minute ne-au bombardat americanii, iar noi – aflaţi chiar acolo – am supravieţuit printr-o adevărată minune”, adaugă bărbatul.

eugen FOTOGRAFIA LUI eUGEN

“În România, ne-a salvat de Gulag numele nostru polonez”

Ajunşi în România, familia d-lui Eugen a fost cazată pentru o noapte şi deparazitată într-o şcoală de la Turnu Măgurele, după care repartizată în comuna Beciu, aproape de Drăgăneşti-Olt. La Beciu li s-apus la dispoziţie un vechi canton, pe un deal, de unde se vedea bine cum şerpuieşte Oltul spre Dunăre. După şase luni tatăl lui Eugen a fost mutat în Dobrogea, comuna Şipote, la trei kilometri de Adamclisi şi la şaizeci de kilometri de Constanţa, pe funcţie de brigadier silvic. Din nou un paradox sau o minune s-a petrecut în viaţa lor: această funcţie a tatălui l-a salvat de la mobilizarea pe front, în ciuda faptului că avea doar 40 de ani şi majoritatea bărbaţilor încorporabili nu au scăpat. Apoi, încă un gest al bunăvoinţei divine: în 1945 familia Prjeslavschi era singura familie basarabeană din zonă iar U.R.S.S. ceruse conducerii României să-i predea toţi refugiaţii din Basarabia şi Bucovina, pretinzând că aceştia au fost cetăţeni ai U.R.S.S. Povesteşte dl. Eugen modul în care tatăl lui  i-a salvat pe toţi ai lui: “Tata a fost chemat la primărie şi întrebat de către notar de unde a venit cu familia.  Acesta înţelegând rapid despre ce e vorba, s-a folosit de numele nostru polonez, zicând că a venit din Polonia. Şi astfel, doar după o declaraţie scrisă pe propria răspundere am scăpat cu toţii de întoarcerea în infernul U.R.S.S.-ului şi în special de o deportare sigură în Siberia”. Viaţa merge mai departe şi în anul 1950, dl. Eugen absolvă la Constanţa Liceul “Mircea cel Bătrân”. Atunci se produce şi “demascarea” tatălui, politrucii aflând că tatăl său fugise de ruşi. Ca urmare, acesta a fost dat afară din slujbă şi din Partidul Muncitoresc Român, unde ajunsese prin unificarea P.M.R. cu P.S.D., al cărui membru fusese. Apare din nou, pentru tată şi fiu, o excepţională oportunitate de-a se salva: într-un ziar constănţean cei doi au găsit un articol în care se anunţa un examen pentru cunoscătorii limbii ruse, în vederea promovării lor pe funcţii de profesori suplinitori la şcolile generale din Dobrogea. Se prezintă amândoi şi trec cu bine examenul, tatăl fiind încadrat în comuna Petroşani, raionul Adamclisi, iar Eugen în comuna Mihai Viteazu, raionul Baia, lângă Tulcea – locuri tocmai potrivite pentru a li se pierde, cumva, urma. După un an de muncă, la vârsta de 20 de ani, dl. Eugen este recrutat în armată. Aici, postul de profesor de limba rusă şi instructor de pionieri îl avantajează, astfel că este selecţionat pentru Şcoala de Ofiţeri de rezervă de la Cluj, comuniştii nereuşind să-i descopere antecedentele. Absolvă în anul 1952 Şcoala Divizionară de Ofiţeri de Rezervă Artilerie Antiaeriană, cu grad de sublocotenent în rezervă şi este repartizat, ca angajat civil, în regiunea III militară. Se încearcă activarea sa pe post, însă, precut, o refuză ştiind că originea sa “nesănătoasă” putea fi demascată oricând, la o studiere mai atentă a dosarului său de către cadrişti. “Pe deasupra mai aveam o bubă-n cap: sora lui tata era refugiată în Germania de Vest, un frate fost colonel în armata ţaristă iar bunicul meu din partea mamei a murit în Siberia. Aşa că am acceptat doar angajarea pe post de salariat civil contabil. Şi încă un paradox – sau minune din viaţa mea: în perioada 1954 – 1989, aproape în fiecare an se desfiinţau multe posturi din armată şi un procent destul de mare din rândul cadrelor militare şi civile, fiind verificate după criterii aspre, erau trimise acasă. Iar mulţi Popescu, Ionescu şi alţi Escu erau daţi afară, însă eu, cu numele ăsta aiurit, scăpam tot timpul, picam numai în picioare. Şi aşa am ajuns să lucrez şapte ani la Comandamentul Armatei, un an la o Unitate de Construcţii Militare, şase ani la Regimentul de Transmisiuni, un an la Baza de Reparaţii a Armatei şi douăzeci şi trei la Depozitul Militar de Intendenţă, de unde m-am pensionat în anul 1991”, mărturiseşte mai departe bărbatul, cu o expresie de uimire întipărită pe figură . Apoi continuă: “Mă mir şi în prezent când mă gândesc la faptul că în aceste unităţi militare erau ofiţeri contrainformatori, care mergeau cu cercetările până-n pânzele albe, dar ei n-au putut face legătura cu tatăl meu, aflat la Constanţa – şi pe deasupra acesta primea câteodată pachete şi scrisori din Germania, de la sora lui”.

elev

“Maicii noastre România îi datorez totul”!

Cu acelaşi zâmbet luminos, bărbatul mărturiseşte că în decursul a 72 de ani, între anii 1918 şi 1990 România şi românii i-au salvat familia de patru ori, de Siberia şi de comunism: în 1918, prin unirea Basarabiei cu România, când bunicul din partea mamei a fugit în România, în anul 1941 când România a dezrobit Basarabia, în cel de-al Doilea Război Mondial, în anul 1945, când familia sa a scăpat de deportarea în Siberia, printr-o simplă declaraţie a tatălui şi în 1989 când revoluţia din decembrie a eliberat-o de comunism. “De 20 de ani sunt membru al Asociaţiei Cadrelor Militare de Rezervă şi în Retragere şi lucrez în fiecare marţi şi joi pe funcţia de contabil. În fiecare an organizăm excursii de 4-5 zile în toată ţara, cu autocarul şi apreciez că până acum am vizitat circa 80 la sută din obiectivele turistice ale patriei, pe care o consider una dintre cele mai frumoase din lume. Mai activez şi în clubul persoanelor vârstnice, în echipa de dansuri şi în limita timpului disponibil particip la Cenaclul literar. Pentru viaţa mea – care până la urmă nu a fost rea – închei cu un mulţumesc imens celor care m-au sprijinit în viaţă. Nu mă bucur însă pentru că atâtea milioane de oameni au murit fără să aibă norocul meu, dar vă asigur că totul a fost independent de voia mea, pentru că aşa trebuia să se întâmple. Adică, să apară în viaţa mea aceste minuni sau –  hai să le zicem – paradoxuri”, încheie simplu bărbatul, parcă scuzându-se pentru faptul că – simplu trăitor sub vremuri – a supravieţuit atâtor întâmplări.

1 COMENTARIU

  1. Am rămas profund impresionat de povestea de viaţă a unchiului Eugen (fratele regretatei mele soacre), pe care, de când l-am cunoscut ca un om bun, prietenos şi modest, l-am apreciat, l-am stimat şi îl stimez, fără să fi ştiut multe din încercările pe care i le-a oferit viaţa.
    Mulţumesc autorului acestui reportaj şi unchiului Eugen pentru dezvăluirile foarte interesante trăite de el şi o parte din familia lui.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here