Operatiunea Iceberg

Situată la jumătatea distanţei dintre Formosa şi marile insule ale Japoniei, insula Okinawa a fost următorul obiectiv al lui Nimitz. Începând din august 1944, sistemul de apărare al insulei a fost întărit de japonezi şi organizat în amănunt de către generalul Ushijima. Încă înainte de a se termina bătălia pentru Iwo Jima, forţele americane au început atacul împotriva insulei Okinawa. Insula era apărată de trupele conduse de generalul locotenent Mitsuru Ushijima. Japonezii dispuneau aici de 85.000 de militari, la care se adăugau gărzile teritoriale cu un efectiv de 20.000 de oameni. Din insulele apropiate, un număr de 60.000 de soldaţi japonezi puteau veni în ajutor în orice moment. Amiralul Chester Nimitz a fost conştient că Okinawa, principala verigă a arhipelagului metropolitan nipon, va fi apărată cu energie, motiv pentru care a concentrat enorme forţe şi mijloace în vederea atacului. Nimitz a fost însă greşit informat asupra mijloacelor de apărare, pe care le-a evaluat la 55.000 de oameni şi o aviaţie trecută prin grele încercări. Armata a 10-a americană, ale cărei efective se ridicau la 180.000 de oameni, a fost desemnată pentru operaţiunile terestre, în vreme ce marina reunea 1.320 de nave de diferite tipuri. Era cel mai mare efort de război realizat de americani în Pacific de la începutul ostilităţilor. Marea Britanie a participat şi ea la ostilităţi cu o escadră formată din 2 cuirasate, 5 crucişătoare, 10 distrugătoare şi 4 portavioane. La operaţiune au participat şi unităţi de canadieni, australieni şi neozeelandezi. British Pacific Fleet a avut sarcina de a neutraliza aeroporturile japoneze din insulele Sakishima. Debarcarea pe Okinawa a început în dimineaţa zilei de 1 aprilie 1945, în Duminica Paştelui. Debarcarea a fost precedată de un intens bombardament. Forţele americane au reuşit să cucerească terenurile de aviaţie de la Yontan şi Kadera şi să se stabilească ferm în teritoriul ocupat. În prima zi a Operaţiunii Iceberg, armata lui Nimitz a debarcat fără dificultate 50.000 de oameni în partea central-vestică a insulei, în portul Hagushi. Într-o singură zi a fost stabilit un cap de pod de 13 kilometri şi 4 kilometri lăţime. Americanii au folosit în timpul acestei acţiuni mai mulţi soldaţi decât în timpul debarcării din Normandia. Amiralii Spruance şi Turner au condus operaţiunile navale, iar generalul locotenent Bruckner a comandat trupele terestre. În primele trei zile, înaintarea s-a făcut, spre surprinderea americanilor, întâmpinând o rezistenţă relativ slabă. Trebuiau curăţate părţile meridionale şi septentrionale ale insulei. Situaţia s-a schimbat radical pe întreg frontul Okinawei din zorii celei de-a patra zile, atunci când luptele au devenit mai frecvente şi mai violente, iar pierderile americanilor, din ce în ce mai mari. La 6 aprilie, spre prânz, 355 de avioane kamikaze, sub ordinele amiralului Ugachi, s-au apropiat de Okinawa. Ugachi recuperase în acest scop toate avioanele japoneze disponibile. Atacul aerian nipon a cauzat stricăciuni importante doar la zece nave americane; aviaţia de vânătoare americana a ieşit în întâmpinarea aparatelor japonezilor şi, în lupta care a avut loc, 248 de aparate au fost doborâte. Celelalte avioane au ajuns în dreptul unităţilor americane, reuşind să scufunde un distrugător, două transportoare şi să avarieze alte câteva vase. În aceeaşi zi, Flota a 2-a japoneză (cuirasatul Yamoto, un crucişător şi 8 distrugătoare), sub comanda viceamiralului Seichi Ito, a părăsit portul Tokuyama. Amiralul şi alţi şefi ai marinei ar fi dorit să păstreze aceste nave pentru apărarea Japoniei, trimiterea lor în apele Okinawei fiind un sacrificiu inutil. A doua zi, în dimineaţa zilei de 7 aprilie 1945, un avion de recunoaştere american a semnalat prezenţa flotei inamice; 386 de avioane americane au atacat navele nipone în câteva valuri succesive. Numai un singur distrugător japonez a reuşit să scape nevătămat din această ultimă bătălie navală desfăşurată în Pacific. În timpul acestui raid aerian, americanii au pierdut zece avioane. În timp ce pe Okinawa ofensiva americană asalta neîntrerupt poziţiile nipone, la 5 aprilie, primul ministru japonez, generalul Kuniaki Koiso, a demisionat, fiind înlocuit de amiralul în retragere Kantaro Suzuki, în vârstă de 77 de ani, care fusese acuzat în 1936 de către militarişti de „crimă de moderaţie”. Numirea lui nu însemna însă că Japonia se gândea să capituleze. Luptele pentru Okinawa au continuat cu deosebită duritate, fiind susţinute de repetate atacuri kamikaze. La vremea respectivă, Okinawa era considerată încă de militarii japonezi nicovala pe care loviturile de ciocan ale Japoniei invincibile ar putea distruge duşmanii. Trupele americane de asalt şi-au continuat înaintarea, dând lupte grele pentru fiecare metru de pământ câştigat. În larg, raidurile kamikaze au continuat cu regularitate. Se estimează că în cursul întregii campanii 1.900 de avioane sinucigaşe au lovit nave americane, reuşind să scufunde 36 de ambarcaţiuni şi să avarieze 368, dintre care mai multe portavioane. La 4 mai, generalul Ushijima a lansat un puternic contraatac, oprit cu greu de artileria americană. A urmat o ploaie torenţială care a transformat insula într-o adevărată mlaştină, lupta devenind extrem de dificilă. Ushijima şi Ugachi şi-au unit eforturile şi lupta japonezilor a continuat cu înverşunare. Americanii au fost nevoiţi să atace frontal fortificaţiile japoneze. Bateriile de artilerie nipone erau conectate strategic printr-o complexă reţea de tuneluri. La 9 mai 1945, generalul maior Pedro del Valle, comandantul primei divizii de marină, a capturat castelul Shuri, ceea ce a reprezentat atât o puternică lovitură strategica, dar şi psihologică dată forţelor japoneze. Rezistenţa niponă a încetat la 19 iunie 1945, pierderile ambilor beligeranţi fiind enorme. Numai în tehnica de luptă, americanii pierduseră 768 de avioane şşi 36 de nave. Înconjuraţi într-o ultimă linie de apărare, japonezii s-au sinucis în număr mare, femeile din Okinawa făcând şi ele acelaşi lucru. La 21 iunie 1945, într-o grotă a insulei, Ushijima împreună cu adjunctul său, generalul Cho, s-au sinucis, după ritualul seppuku, nu înainte de a transmite un ultim mesaj la Tokyo. Intrarea forţelor anglo-americane în antecamera Japoniei a determinat guvernul nipon să accelereze pregătirile în vederea ducerii operaţiunilor militare în metropola şi pe continentul asiatic. Capitularea Germaniei la 9 mai 1945 şi vădita inferioritate a potenţialului militar japonez nu i-au împiedicat pe generalii niponi să treacă la măsurile disperate prevăzute în planul alcătuit la sfârşitul lui martie 1945 pentru „bătălia hotărâtoare pe teritoriul Japoniei”. Chiar dacă victoria americană a fost crucială, cercurile conducătoare japoneze şi-au propus să atragă în lupta armată întreg poporul japonez, inclusiv femeile, copiii şi bătrânii. Bătălia pentru Okinawa s-a dovedit a fi cea mai sângeroasă bătălie din Pacific. Pierderile grele înregistrate la Okinawa au determinat Congresul american să ceară anchetarea comandanţilor militari. Costurile pe care le-a presupus această luptă au cântărit mult în decizia de a folosi bomba atomică împotriva Japoniei. Preşedintele american Truman, cel care a dat ordinul de lansare a atacurilor cu bombe atomice, a afirmat că „Nu vreau o altă Okinawa de la un capăt la altul al Japoniei.” Americanii au pierdut de două ori mai mulţi soldaţi decât în bătăliile de la Iwo Jima şi Guadalcanal. Winston Churchill a considerat lupta pentru Okinawa ca fiind „printre cele mai intense şi celebre din istoria militară”. Situată la mai puţin de 400 de mile sud de Japonia, Okinawa le-a permis aliaţilor să incomodeze liniile de comunicaţie japoneze şi aprovizionarea arhipelagului nipon. În acelaşi timp, Okinawa a servit drept bază de plecare pentru invadarea Japoniei. Liderii militari ai Japoniei au fost nevoiţi în cele din urmă să recunoască înfrângerea suferită, înfrângere pe care au considerat-o inevitabilă. După încheierea războiului, în insula Okinawa a rămas un numă semnificativ de trupe americane. Învinatorii au introdus o guvernare militară după câţiva a acceptand o conducere civila, democratica. Okinawa a fost folosita ca baza militara importanta de catre americani in lupta impotriva diferitelor regimuri comuniste asiatice. Okinawa a revenit in componenta Japoniei in 1972.

Pierderile din Okinawa

Pierderile inregistrate in timpul Bataliei pentru Okinawa au fost uriase pentru ambele tabere: 49.145 de soldati americani (dintre care 12.000 de morti) si 107.000 de soldati japonezi (numai cateva sute au supravietuit si au fost luati prizonieri). In timpul invaziei, peste 150.000 de locuitori ai insulei, in majoritatea lor civili, si-au pierdut viata. Bombardamentele au produs numeroase victime, cu atat mai mult cu cat insula era suprapopulata, densitatea umana atingand in partea de sud a insulei 6.000 de locuitori pe kilometru patrat. Multi dintre acestia au fost masacrati de trupele japoneze. Un numar destul de mare au fost obligati sa se sinucida. Militarii japonezi le-au distribuit civililor grenade pentru a se sinucide. Au existat si cazuri in care propaganda japoneza care ii infatisa pe americani ca pe niste monstri capabili de atrocitati a functionat atat de bine, incat capii familiilor au hotarat sa-si sacrifice familiile aruncandu-se de pe stanci, pentru a nu cadea in captivitate. Un monument ridicat in sud-estul insulei cuprinde numele a peste 240.000 de victime (civile si militare, japoneze si straine). Insula a fost devastata aproape in totalitate, 90% dintre cladirile de pe insula fiind complet distruse. Peisajul luxuriant tropical a fost transformat intr-un domeniu vast al noroiului si plumbului.

Ioan Botiş