În toamna anului 1920, România dodoloaţă se certa – singură – cum să împartă vastele pământuri, parcelate de sicriele Primului Război Mondial şi ale Gripei spaniole (bonus: se valsa unirea României cu Ungariei, cu Ferdinand I drept rege <şi viitorul Carol al II-lea ca unificator>) . În toamna anului 1930, România Mare, jenată deja de Marea Depresiune, se împleticea în speranţa aterizată la Someşeni şi numită Carol al II-lea (apropos de venirea lui Carol al II-lea: ar trebui văzut dacă Mineriadele anilor 1990 nu au fost copiate după grevele minereşti ce l-au făcut şi impus pe noul monarh). În toamna anului 1940, România uzurpatorilor speranţei (adică, Ion Antonescu, regele Mihai I, Horia Sima etc.) îşi număra bobocii pierduţi: Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord-Vest şi Cadrilaterul (care – btw – nu ar fi trebuit să intre vreodată în componenţa României Mari/ Mici). În douăzeci de ani, totul se schimbase: la Bucureşti, la Cluj, la Timişoara, la Iaşi şi la Silistra.

Privind în urmă, nu de astăzi sau de ieri, se poate afirma că România primise între 1920 şi 1940 mai mult decât un avertisment cu privire la ce putea şi avea să se întâmple. Optzeci de ani mai târziu, nu acelaşi lucru se poate spune despre COVID (cu variantele sale), oricât de mult (ne-) am dori să credem în teorii ale conspiraţiei sau şi în incompetenţa autorităţilor. Anul acesta, rând pe rând, urmau să se împlinească: 75 de ani de la reîntoarcerea universităţii româneşti la Cluj (în mai), 100 de ani de la Pacea/ „Diktatul” de la Trianon (în iunie) şi 80 de ani de la Arbitrajul (Diktatul) de la Viena (în august). Fiecare dintre aceste aniversări, comemorări sau şi sărbători (în funcţie de partea aleasă) au primit o mască, o veritabilă „botniţă” de această dată, din cauza pandemiei. Acum un an, nimeni nu se aştepta la aceasta.

Transilvania versus Basarabia

În bună tradiţie ninja-patriotică, „antiaeriana” românească a fost ridicată încă din 2019 împotriva „duşmanului cunoscut” din vest, care îşi şi crease prin fondurile UEFISCDI-ului (maghiar, ca să nu mai adâncim „confuziile”) un departament Trianon 100 (a se vedea de pildă articolele LARICS de pe adevărul.ro). Voci sensibil mai avizate au arătat însă că lucrurile erau uşor mai nuanţate din punct din vedere istoric, din punct vedere ştiinţific real, în special în raport cu anul 1940 (ca exemple: https://www.cotidianul.ro/vasile-puscas-in-1920-liderii-unguri-traiau-cu-speranta-ca-la-trianon-le-va-fi-recunoscuta-doctrina-medievala-a-coroanei-sf-stefan/ sau – nu fără rezerve – şi https://adevarul.ro/news/eveniment/arbitrajul-dictat-viena-nu-acceptam-filosofi-ramaneame-1_5f4ecc855163ec4271941fc3/index.html). Destui români (poate la fel de numeroşi ca „recruţii maghiari” ai lui Viktor Orbán, ca să zicem aşa) se „înrolaseră” în mişcarea de contestare a Păcii de la Trianon. Ei deveniseră foarte activi încă din 2018, la Bucureşti, la Cluj, dar şi la Iaşi (http://www.history.asm.md/index.php/ro/activitate/invitatii/833-invitaie-conferin-internaional–sfaritul-unei-lumi-primul-rzboi-mondial-i-geneza-unei-noi-ordini, aici în special la p. 4; precum şi http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2018/03/Great-Union-of-1918-Iasi-final-program-m.pdf, la p. 7 şi 14). România Mare trebuia să fie „dovedită” drept un stat composit postimperial (Oliver-Jens Schmitt), mai ales cu sprijinul moldovenilor răniţi.

Implicarea Moldovei (adică, în special, a diasporei moldave) în subiectul transilvan, realizată în logica (veche) a lui „dacă vreţi Basarabia, lăsaţi Ardealul (şi Banatul şi Maramureşul) măcar drept regiune autonomă”, ne readuce la sfârşitul verii anului 1940. Regatul României cedase pe toată linia şi lăsase România de fapt în graniţele de astăzi. Atunci i s-a cerut – în mod interesant, mai mult de către adulaţii fascişti italieni, decât de către naziştii germani – să dea şi Transilvania, ori batăr parte din ea. Zis şi făcut. Peste nici un an, România a mers la război, dar nu pentru Transilvania (de Nord-Vest).

Cum să – nu – faci rezistenţă în Transilvania

Nu toţi au dorit aceasta. Printre ei, chiar în fruntea lor, erau şi un grup de femei, Femeile ortodoxe, pe care astăzi le-am putea numi un fel de Pussy riot românesc (asta doar ca să vedem cât de „departe” am ajuns). Conduse de Alexandrina Cantacuzino (născută Pallady), au aşezat o troiţă, pe Dealul Feleacului, la noul hotar dintre România şi Ungaria (pentru acest subiect: https://gazetadecluj.ro/povestea-crucii-mantuirii-din-dealul-feleacului-vandalizata-de-horthysti-si-lichidata-de-comunisti-1958/). Numit Crucea Mântuirii, simbolul de lemn nu a rezistat nici în memoria localnicilor. Mai vie a rămas amintirea salvării – contra cost – a evreilor pe filieră maghiaro-română în 1944 (care, strict drept curiozitate istorică, nu ar fi fost posibilă dacă Horthy nu le recunoştea felecanilor proprietatea asupra terenurilor intrate în componenţa Ungariei). Explicaţia pentru această uitare a crucii de pe deal este dureros de simplă: satul Feleac era greco-catolic pe atunci şi (tot) ceea ce era ortodox nu era bun. Aceasta era fosta Românie Mare în acei ani.

File:Kolozsvár 1940, magyar katonák a Fő téren. Fortepan 4607.jpg -  Wikimedia Commons

Ofiţeri maghiari la masă în faţa Hotelului Continental, olim New York, din Cluj

(una dintre cele mai populare poze în rândul „fiilor vechilor clujeni”)

Episodul din „istoria mică” a locurilor se adaugă altuia pentru a arătat ce era Transilvania în 1940. Printre cei însărcinaţi să predea noii administraţii maghiare clădirile Universităţi Ferdinand I din Cluj s-a numărat istoricul Francisc Pall. El s-a achitat de sarcină şi a fost bătut de către maghiari pe motiv că era un trădător, „o cioară vopsită”. Cu greu, Pall a ajuns la Sibiu, unde se retrăsese universitatea românească din Cluj (în ciuda protestelor Grupului Etnic German). Aici, Pall a fost bătut de către români (din Garda de Fier), deoarece l-au considerat un „agent dublu”. Singura sa vină era cea de a fi român greco-catolic din Sătmar, iar numele îi fusese maghiarizat.

Este astfel poate de înţeles de ce, venit la Cluj imediat după deciziile de la Viena din 30 august 1940, Iuliu Maniu a ţinut să-i potolească pe românii care vroiau să lupte împotriva Ungariei. Lumea românească (cum prea frumos a fost ea numită) era prea divizată. Mai mult, destui oameni (cu bani) îşi doreau propria lor „jucărie” transilvană. Cel mai mult pare să şi-o fi dorit Emil Haţieganu, fratele lui Iuliu Haţieganu (nici o familie nu este perfectă). Singurul care s-a încăpăţânat să ceară rămânerea pe poziţii la Cluj a fost Onisifor Ghibu (aceasta i-a adus nişte luni de lagăr la Caracal în 1945).

Şi dacă se făcea – totuşi – rezistenţă

La acea vreme, Anglia lupta din răsputeri cu Germania. Îşi salvase trupele de la Dunkerque. Pe deasupra, avusese îndrăzneala de a bombarda Berlinul pe 25 august 1940, cu cinci zile înaintea acordului de la Viena. Lui Iuliu Maniu, Londra i-a cerut să opună rezistenţă armată în Transilvania (şi nu pe gratis). Nu a făcut-o, iar apoi a trebuit – şi a acceptat – să plătească pentru aceasta (aşa cum o făcuse deja pentru întronarea lui Carol al II-lea), chiar mai mult poate decât datora (a se vedea „faptele de vitejie” ale sumanelor negre din 1944-1945). Greşelile au compensat marea greşeală. Aşa s-ar părea.

Subiectul atitudinii româneşti din Transilvania sfârşitului verii anului 1940, altminteri relativ cunoscut, a reapărut în 2016. În mod normal, ar fi trebuit tratat cu calm, mai ales că el era strâns legat de prea „strania relaţie” dintre Maniu şi urmaşii legionari ai lui Corneliu Zelea Codreanu (aici https://www.jstor.org/stable/10.5699/slaveasteurorev2.97.2.0299?seq=1). El a devenit însă altceva, datorită reacţiei isterice a unuia dintre protectorii CNSAS ai deja celebrei liste a lui Hodor, listă „făurită” tocmai din cauza problemei Transilvaniei la sfârşitul epocii lui Nicolae Ceauşescu (din ambele tabere: https://revista22.ro/dosar/lista-celor-200-elitele-colaboraioniste-cu-securitatea; https://evz.ro/hodor-victoria-securitatii-revista.html). Ceva mirosea foarte urât în întreaga poveste a românilor transilvăneni din 1940.

Să amintim celebrul 90/10 din dreptul României propus de Churchill lui Stalin şi acceptat cu eleganţă gruzină de către cel din urmă. Ar mai fi existat acest funest procentaj dacă români(i) luptau pentru ei şi pentru Anglia în Transilvania în toamna anului 1940? Optzeci de ani mai târziu, întrebarea nu mai poate fi considerată retorică. Nici nu poate însă primi un răspuns pe măsură, de vreme ce cei de atunci nu mai trăiesc. Să spunem doar că, pentru că i-a blocat pe germani în lupte de uzură, Tito a fost salvat şi practic impus drept stăpân al Iugoslaviei de către Churchill, care şi-a trimis şi propriul fiu ca să lupte alături de partizanii bolşevicului Tito (off the record: Randolph, fiul lui Winston Churchill, era altminteri un idiot, dar sigur un idiot util). Decenii mai târziu, românii au trebuit să se mulţumească cu prinţul Charles şi nu neapărat într-o zonă românească sau măcar favorabilă românilor.

Transilvania untold

Sunt străinii de vină pentru tot ce este rău (dar şi pentru ce este bun) pe aici? Sau ar trebui să privim între noi, cei români măcar cu numele (dacă nu şi cu inima, precum bietul Francisc Pall), înainte de a-i ataca fie şi numai pe maghiari? Sunt întrebări la care merită răspuns înainte de a asuma o mare durere: fără Stalin şi Petru Groza, Transilvania de Nord-Vest nu revenea în componenţa României. Însuşi Stalin a blocat proiectul unei Transilvanii independente, proiect susţinut de aripa internaţionalistă a Moscovei, în frunte cu Molotov, şi mai ales Walter Neuländer (Roman) (vezi aici şi https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/razboi-informational-impotriva-romaniei-un-caz-scoala-transilvania-nu-este-pamant-romanesc).

„Ca niciodată”, un început de răspuns îl oferă TVR (Bucureşti) într-o emisiune dedicată Academiei Române (Filiala Cluj) în vara anului 2019 (https://www.youtube.com/watch?v=u-_1X8bYERY). Importante sunt chiar primele două minute. Satisfacţia dementă cu care Transilvania de Nord-Vest independentă este preamărită şochează. Şochează nu atât pentru că este afirmată de neamuri din zona Suciu de Sus şi Târgu Lăpuş, unde zeci de români au fost măcelăriţi în decembrie 1918. Şochează din cauză că proiectul Transilvaniei de Nord-Vest independente a fost promovat după masacrul de la Moisei (14 octombrie 1944), în special în iarna anului 1944-1945, după ce trupele române şi sovietice au trecut Tisa. În mod normal, astăzi nu ar mai fi trebuit să vorbim de toate acestea. Şi totuşi o facem, şi din cauză că susţinătorii Transilvaniei de Nord-Vest independente au fost ulterior urmăriţi de Securitate, fiind suspecţi – termenul folosit este blând, deoarece subiectul era delicat pentru „organele noii orânduiri” şi după 30 decembrie 1947 – de trădare de ţară (un termen cu care ar trebui să ne obişnumim). După 1989, în deja pomenitul CNSAS, astfel de urmăriri au dat naştere unor „mari persecutaţi anti-comunişti” (care erau de fapt cu totul altceva).

Privind în urmă, s-ar părea că se cere în mod constant rescrierea istoriei. Poate acesta este de fapt firescul locurilor. Apropos de fraţii Emil şi Iuliu Haţieganu, Onisifor Ghibu sau Francisc Pall, să ne amintim numai de câte ori şi când s-a încercat destrămarea bazei universitare a Clujului (astăzi Universitatea Babeş-Bolyai): în 1998-1999 (la vremea ultimului război din Iugoslavia), în 2006-2007 (pe fondul scandalului plăcuţelor trilingve), în 2016-2017 (via Bistriţa) (https://gazetadecluj.ro/salvarea-lui-andrei-marga-vine-de-la-ovidiu-cretu-si-radu-moldovan-telenovela-din-spatele-universitatea-liviu-rebreanu/). Rănile din toamna anului 1940 nu par să se fi închis vreodată cu adevărat. Mai ales în „oraşul comoară”, „de cinci stele”.

http://romanhotel.ro/wp-content/uploads/2016/05/Panorama3-Martirii-Moisei-1.jpeg

Stâlpii de la Moisei

(monument realizat de către Gheza Vida, fost combatant în Brigăzile internaţionale din Spania)

Iar acum să închidem ochii şi să ne imaginăm cum ar fi arătat la Cluj anul 2020 fără COVID. Cum ar fi arătat acest an 2020 într-o Românie a pensiilor speciale, într-un Cluj „cinstit”, prins între un Bucureşti „corupt” şi o Budapestă „cretină”. Nu este un simplu exerciţiu de imaginaţie. Este un produs al paradoxurilor şi „ciudăţenilor” de noi înşişi create. Aşa am ajuns să-i datorăm Transilvania (de Nord-Vest) lui Stalin şi nu lui Churchill. Aşa ar trebui să avem forţa în luna octombrie 2020, la peste şapte decenii de la Moisei, să spunem: niciodată anti-maghiar, întotdeauna anti-transilvănean.

Alexandru Simon

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here