Părinte de statuie şi salvator al Clujului: Iancu de Hunedoara

În Bucureştiul miticilor, fără ghilimele adesea pe Someş, există o vorbă: „nepot de statuie”. Este folosită de la urmaşii lui C. A. Rosetti la cei al lui Nicolae Iorga. Din acest punct de vedere, la Cluj, Iancu de Hunedoara este „tată de statuie”. Urmaşul, Matia Corvin, priveşte de deasupra părintelui.

Cavalerul fără prihană şi oraşul–model

Ciudăţenia, să-i spunem, vine poate chiar din istoria familiei. Iancu este (sic) clopotele de la prânz trase de cinci veacuri încoace în amintirea victoriei de la Belgrad asupra lui Mehmed al II-lea (1456). Iancu este cavalerul alb din Estul Europei, român, maghiar şi sârb deopotrivă (şi nu numai…). Pe de altă parte, Iancu este cel săgetat în spate de turci pe când fugea de pe câmpul de luptă de la Belgrad (după tradiţia otomană). Iancu este un bun turc (la fel, ca mai apoi, fiul său) deoarece îi permisese aceluiaşi Mehmed să cucerească Constantinopolul la 1453 (spuneau contemporanii săi de limbă germană). 

Contează însă „ultima impresie”. La două săptămâni după bătălia de la Belgrad, Iancu a fost salvat în gloria eternă de molimă (este varianta creştină oficială). Nu a mai trăit să vadă criza care i-a dus un băiat (Ladislau) pe eşafod (1457), iar pe celălalt (Matia) în carceră, de unde s-a rostologit pe tron (aşa zicea viitorul papă Pius al II-lea la 1458). Au rămas, aşadar, clopotele.

Nu degeaba, aceiaşi italieni, care l-au cunoscut ca Iancho (transformând acest dimunitiv în eroicul Biancho), l-au numit pe tatăl – ne întoarcem la statuie – lui Matia şi Ianus. S-au folosit de forma maghiară a numelui său de sfânt (Ioan): János. Ianus era zeul războiului la romani. Avea două feţe. 

Se potrivea urmaşului romanilor, lui Iancu, „descălecat” din vechea gens Corvina (o idee atât de dragă regelui Matia). Venea în întâmpinarea celora de mai târziu, a celor care l-au întors „pe toate feţele” pe Iancu,… mai puţin pe cea clujeană. Cu o excepţie notabilă: istoricul maghiar András Kiss.

I. Ridicarea unui „arivist” şi renaşterea Clujului

În 1437, a izbucnit aşa-numita Răscoală de la Bobâlna. La acea vreme, Iancu era un „bătăuş” (şcolit în Italia) şi un „cămătar” dornic de afirmare în slujba Budei. La temelia revoltei, a stat uniunea ungurilor (maghiarilor) şi a valahilor (românilor). Ei îşi vedeau ameninţate vechile drepturi de „viniturile” intrate – pe atunci – dinspre vest în Transilvania. Răscoala s-a extins cu repeziciune. Au intervenit „elementele radicale”, adică husiţii sau adepţii lor (adică, un fel de „progresiştii catolici” din Cehia de astăzi). Clujul s-a raliat răscoalei.

Reacţia autorităţilor regale ungare a fost dură (între timp, turcii prădau sudul Transilvaniei). Clujului i-a fost revocat statutul de oraş liber regesc (1438). Nu doar câţiva orăşeni se alăturaseră rebelilor. Rănile au fost adânci.

În replică la nucleul răscoalei (la universitas hungarorum et valachorum), la conventul benedictin din Cluj-Mănăştur se pecetluise celebra uniune a celor trei naţiuni din Transilvania (ungurii/maghiarii, germanii/saşii şi secuii). După înăbuşirea Răscoalei de la Bobâlna, destinul Clujului (şi –se uită prea adesea – al românilor) părea hotârât definitiv. A intervenit soarta (oarbă).

La 1439, regele Albert de Habsburg, a murit fără urmaşi în viaţă (un fiu i s-a născut după moarte). Noua criză ungară a fost marea şansă a lui Iancu. Îşi făcuse un nume în luptele cu turcii, dar viitorul său nu trecea de limitele bănăţene ale Severinului (şi ale Belgradului). A ales tabăra câştigătoare a lui Vladislav I (al III-lea) Jagiello, regele Poloniei, ales rege al Ungariei (1440). Iancu a fost numit voievod al Transilvaniei, alături de Nicolae Iločki (Újlaki).

Pe 8 aprilie 1441, tot în faţa conventului din Cluj-Mănăştur, Iancu s-a angajat să obţină de la noul rege restaurarea drepturilor Clujului. Care a fost preţul susţinerii lui Iancu este greu de spus (nu a fost însă un sprijin pro bono, cu siguranţă). Raportat şi la actele sale pentru alte oraşe, s-au păstrat foarte puţine documente emise de el pentru Cluj (dar nici arhiva medievală, cunoscută, a Clujului nu este bogată). În orice caz, Iancu s-a ţinut de cuvânt. 

Devenit noua speranţă a Crucii în lupta cu Imperiul Otoman în urma victoriilor lui Iancu, Vladislav a redat Clujului statutul de oraş liber regesc la Orşova pe când se pregătea să treacă Dunărea (21 septembrie 1444). Cu o zi mai devreme, tot din Orşova, Iancu întărise, în nume propriu, privilegiile regelui Sigismund de Luxemburg pentru Mănăstirile Tismana şi Vodiţa.

Au fost singurele câştiguri ale lui Iancu din acea toamnă. Cruciada a fost un dezastru. Vladislav şi-a pierdut viaţa la Varna. Iancu a fost acuzat că îl condusese la moarte. Nu a scăpat vreodată de această pată. În vara aceluiaşi an 1444, jurase strâmb pacea otomano-ungară de la Oradea-Szeged. Sperase să obţină şi domeniile ungare ale despotului sârb Gheorghe Branković, socrul sultanului Murad al II-lea, şi coroana Bulgariei. Fusese prea lacom.

II. De la 21 septembrie 1444 la 19 august 1316 şi înapoi

Toate acestea nu au prea contat pentru Clujul în care lui Iancu i se născuse deja al doilea băiat, Matia. Istoriografia veche socotea că el venise pe lume nu la 1443, ci în 1440, adică înainte ca Iancu să-şi ia angajamentul faţă de Cluj. Cine ştie? Propria sa familie i-a dat lui Matia un alt an de naştere (1442) când a voit să-l divorţeze de prima lui soţie, Elisabeta de Celje (Cilly) (1455).

Pe atunci însă, Clujul avea alte griji.După redobândirea statutului de oraş liber regesc, trebuia stabilit un echilibru al puterii între germani şi unguri. Cei din urmă se simţeau discriminaţi. Scăpat cu bine, chiar prea bine, de la Varna, Iancu, ajuns regent (guvernator) al Ungariei (1446-1452), a trebuit să găsească un compromis între taberele clujene. La vremea căderii Bizanţului (1453), ele îşi numărau oamenii. Partajul puterii clujene a fost consfinţit la o săptămână după alegerea lui Matia ca rege al Ungariei (24 ianuarie 1458). Ca la Buda, 50 de germani şi 50 de unguri au format consiliul oraşului Cluj.

În comparaţie, cu românii Clujului (cei din Feleac) Iancu nu pare să fi avut bătăi de cap. Nici nu s-au găsit acte „româneşti clujene” de la Iancu. Explicaţia a oferit-o tot András Kiss în raport cu ungurii şi germanii urbei. 

Iancu avea puterile unui locum tenens („locţiitor”), nu ale unui rege şi nu i se putea substitui acestuia. Românii Clujului trăiau pe un domeniu regal încredinţat oraşului regesc. Ei se bucurau deopotrivă de libertăţile lor şi de cele ale oraşului. Destule ar fi fost mai uşor de înţeles dacă documente din vremuri de criză, nu de linişte, nu ar fi fost omise atât de către Elek Jakab, în 1870, cât şi de către László Makkai, în 1947, din diplomatariile lor clujene.

Dacă Clujul nu şi-ar fi recăptat statutul regal, soarta acestor români, care puteau intra înarmaţi în interiorul zidurilor burg-ului (ceea ce aducea câteva „voturi” clujene), ar fi fost cu totul alta. La fel precum ungurii şi germanii de pe malul Someşului, ei s-ar fi cufundat într-o lume de iobagi şi târgoveţi, atât de răspândită altminteri în Transilvania. Clujul era o „invenţie” şi un însemn al coroanei ungare încă de la Carol-Robert de Anjou (1316). Aşezări mai puţin dependente de voinţa monarhului şi chiar promiţătoare (Ighiu, Cricău ori Turda) nu au reuşit să se dezvolte precum Clujul dintre dealuri. 

La numirea lui Iancu de Hunedoara drept (co-) voievod al Transilvaniei, Clujul putea fi socotit un oraş terminat (interesant este că Iancu s-a angajat în nume propriu, fără a-şi aminti partenerul, că va sprijini oraşul Cluj). Prin intervenţia lui Iancu, Clujul şi-a recăptat libertăţile şi, folosindu-se apoi de bunăvoinţa regelui Matia, care s-a socotit un fiu al oraşului, a crescut, peste măsură (deloc întâmplător, cel mai mare caz de corupţie din Transilvania medievală se leagă de Primăria Cluj, el izbucnind după moartea lui Matia).

III. Memoria selectivă şi locurile memoriei clujene

Trăgând linia, Iancu de Hunedoara merita o statuie sau „batăr” un bust la Cluj. Nici maghiarii, nici românii nu au făcut-o, cu toate că şi-au refăcut şi împodobit trecutul de fiecare dată când au avut ocazia (id est puterea). A contat probabil omul. A contat probabil locul. Ca urmare: „mai bine nu”.

Oraşul Cluj are cu statuile sale o relaţie „contorsionată” şi poate chiar „toxică”. Ea precedă zilele în care urbea era numită, stigmatizant, deşi nu fără umor, Funariotenburg (zile în care îţi era ruşine să spui că eşti român). Relaţia s-a constituit prin însăşi înălţarea statuii ecvestre a lui Matia (1902). 

Nu este (atât) vorba despre noii domni români care au dorit să o arunce în aer în 1919, ci (/cât) despre „ţarcul” în care fiul lui Iancu de Hunedoara a fost aşezat de creatorii săi maghiari. În faţa lui Matia au fost înălţaţi patru căpitani de seamă: Balázs (Blasiu) Magyari, Paul Kinizsi (Pavel Chinezul), Ştefan Szapolyai (Zapolya) şi Ştefan Báthory. Toţi cei patru l-au abandonat pe Matia, după cum bine se ştia în Ungaria la începutul secolului al XX-lea. Aceasta spune multe despre ce şi cum se cunoştea şi se ştie „pe româneşte”.

Recentul „circ statuaro-pietonal clujean” s-a născut din astfel de „şopârle în piatră” şi de frânturi de informaţii. Circul este o versiunea „digitalizată” a scandalului plăcuţelor trilingve, în română, maghiară şi germană, de la Universitatea Babeş-Bolyai (2005/2006-2007). Scandalul a fost parte din a doua încercare post-1989 de divizare a Universităţii, pusă în scenă mai ales de români cu numele (prea facila memorie online păstrează voit puţine urme de atunci). În 2022, urmaşii lor au căutat să (re)învie vechile ciocniri.

Cum-necum şi între universitate şi Matia şi Iancu (să le spunem Huniazi, să le zicem Hunedoreşti) pare să existe o legătură strânsă. Ea trece dincolo de „botezul” studenţilor români de după 1919, „botez”, de sub literalmente coada calului, descris de David Prodan. Tentativa de rupere a universităţii dintre 1997 şi 1999 a fost asociată unei agresive campanii de „redenumire” a lui Iancu în Ioan (şi în acest caz, pe net domneşte tăcerea). Dusă în numele multiculturalismului personalizat, campania a eşuat din punct de vedere ştiinţific (sursele medievale au primat), dar a izbândit prin ura împrăştiată.

În asemenea condiţii, este parcă mai uşor să nu vorbeşti de statui şi de feţele lor, cu ori fără ghilimele (poate neîntâmplător acronimul pentru noul şi controversatul muzeu plănuit la „porţile floreştene” ale Clujului este MUTRA: Muzeul Identităţilor şi Conflictelor Transilvănene). Ar fi o greşeală, chiar dacă una destul de frecventă, prin comoditatea implicată şi adusă.

Apartenenţa şi „eligibilitatea” lui Iancu de Hunedoara

După ce s-a dorit aruncarea în aer a statuii sale de la Cluj, Matia Corvin a fost pictat în Sala Unirii de la Alba Iulia (1922) între tatăl său şi Petru Maior, în celălalt şir de portrete figurând Horia, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu (s-ar putea ca vreun român sau un maghiar să fi aflat, de la austrieci, că, la 1462, Pius al II-lea îl numea pe Matia rege al Ungariei, al Daciei etc.). În 1968, toţi au fost şterşi şi înlocuiţi cu alte personalităţi, mai puţin Iancu. Cu atât mai de mirare este că „vajnici urmaşi ai Romei” au socotit în 2022 că inscripţia de pe altminteri provocatoarea statuie al lui Iancu din curtea cetăţii din Târgu Mureş era în maghiară. Textul era în latină simplă: Iohannes de Hunyad 1456. Cumva, paradoxal, Iancu este „prea comun” pentru a fi pe gustul tuturor.

S-a urmărit raportarea lui Iancu numai la Ungaria (de aceea, maghiari i-au zis regent al Ungariei, iar, în replică, românii l-au numit guvernator al Ungariei). S-a dorit mărginirea sa la Transilvania, al cărei co-voievod a fost, el nedeţinând în acte vreodată de unul singur puterea între Carpaţi (această abordare era deopotrivă pe placul „maghiarilor adevăraţi” şi al valahilor de peste munţi, sătui de imixtiunile lui Iancu). S-a căutat extinderea sa asupra teritoriilor viitoarei Românii (ceva ce apare ca forţat, dar este ceea ce Iancu, prin căsătorii şi decapitări, pare să-şi fi dorit, fie şi doar drept un „plan B”).

Totuşi, „dacă astăzi ar avea loc alegeri”, Iancu ar primi votul majorităţii maghiarilor şi românilor. S-ar putea ca lui să nu-i revină „votul” germanilor (pe cei din Apus i-a privat de coroana Ungariei, pe saşii din Transilvania i-a taxat din plin). Cu evreii, atât Iancu, cât şi Matia, mai ales, au avut o relaţie foarte bună (Matia şi-a şi pus corpul de oaste evreiesc să defileze pe străzile Vienei). Adică, Iancu, mai mult decât un tată de statuie, ar câştiga alegerile.

Referinţe şi comentarii

Pentru opera şi personalitatea lui András Kiss (1922-2013), vezi …éltünk mi sokáig két hazában... Tanulmányok a 90 éves Kiss András tiszteletére; editori Veronika Dáné, Teréz Oborni, Gábor Sipos, Debrecen, 2012. Răsposatul arhivist şi profesor a discutat ultima dată relaţia dintre Iancu şi oraşul Cluj în „Johannes Hunyadi und die Freiheiten der Stadt Klausenburg”, în Between Worlds (=Mélanges d’Histoire Générale, NS, I, 1-2), II. Extincta est lucerna orbis: John Hunyadi and his Time, editori Ana Dumitran, Loránd Mádly, Al. Simon, Cluj-Napoca, 2009, pp. 225-230. Argumentaţia lui Kiss ar fi trebuit ascultată fie şi numai pentru că avusese bun simţ şi tărie atunci când Bálint Hóman „jupânea” cultura pe Someş (1940-1944), mai ceva decât Constantin Daicoviciu în deceniile de mai apoi. Pentru aceasta ar fi fost nevoie de niscaiva verticalitate. Ori, doar boul este consecvent, pentru a cita „bustul de arheolog” din Piaţa – clujeană – a Muzeului. Până la urmă, faptele lui Iancu par să fi contat mai puţin decât ceea ce aceia care i-au urmat au dorit să ştie ori nu despre acestea. 

Despre Iancu de Hunedoara s-au scris şi se vor scrie multe, de bine, de rău. O privire de ansamblu poate fi găsită acum în Ioan Drăgan, „Familia Muşina de Densuş/ Morsinai de Răchitova – rudele Hunedorenilor”, în Evul Mediu neterminat. Studii în onoarea profesorului Adrian Andrei Rusu cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, editori Gianina-Diana Iegăr, Péter Levente Szőcs, Gabriela Rusu, Florela Vasilescu, Cluj-Napoca, 2022, pp. 127-142. Cea mai importantă istorie a lui Iancu îi aparţine în continuare lui Lajos Elekes, Hunyadi, Budapest, 1952. Pentru fiul său: András Kubinyi, Matthias Rex, Budapest, 2008. Legat de familia lor: Ioan-Aurel Pop, Hunedoreştii: o familie europeană, Cluj-Napoca, 2020; Ambrus Miskolczy, A Hunyadi-per. A mítoszok valósága és a valóság mítoszai párbeszédben, Budapest, 2022.

Deşi 23 februarie 1443 s-a impus în ultimele decenii drept dată standard a naşterii lui Matia la Cluj (vezi Al. Simon, Al treisprezecelea apostol: valachorum regulus, Cluj-Napoca, 2017, pp. 9, 32), lucrurile sunt departe de a fi simple, începând de la diferite horoscopuri medievale şi moderne timpurii ale regelui (orientativ: Pál Szabó, „Egy királyi évszám nyomában: Hunyadi Mátyás életkoráról”, în Urbs, civitas, universitas: ünnepi tanulmányok Petrovics István 65. születésnapja tiszteletére, editori Sándor Papp, Zoltán Kordé, Sándor László Tóth, Szeged, 2018, pp. 259-270; Márton Veszprémy, „V. László, I. Mátyás és II. Lajos magyar királyok horoszkópjai”, Pontes, IV (2021), pp. 302-322). Cazul merită studiat.

Principalele acte privind istoria medievală a Clujului au fost publicate de Elek Jakab, Oklevéltár Kolozsvár története első kötetéhez, I, Buda, 1870; László Makkai, Kiadatlan oklevelek Kolozsvár középkori történetéhez, Kolozsvár, 1947. Documentele valahe „uitate” (şi în parte păstrate) se găsesc în I.-A. Pop, Al. Simon, „Possessio regie maiestatis Felek vocata: oraşul „de ţară” al românilor şi iobagilor din Regatul Ungariei”, în Poveşti despre Cluj, V, editor Tudor Sălăgean, Cluj-Napoca, 2019), pp. 11-28. O menţiune specială i se cuvine aici răposatului Vasile Lechinţan cu „Mentalităţi ţărăneşti din satul românesc transilvan în secolul al XVI-lea”, în Oameni şi biserici: şapte secole de istorie scrisă pe Dealul Feleacului, editor Al. Simon, Cluj-Napoca, 2022, pp. 75-102. Inutil de spus că veacul Reformei nu trebuie confundat cu secolul Hunedoreştilor (fie că-i numim pe aceştia Huniazi, fie că le spunem Hunedoreni).

Pentru dezvotarea şi „coruperea” Clujului după 1444/ 1458, vezi cel mai recent Lidia Gross, „Biografii intersectate: Ambrosius Sartor și Ambrosius Litteratus, doi patricieni din Clujul secolului al XV-lea”, în Cluj – Kolozsvár – Klausenburg 700. Várostörténeti tanulmányok. Studii de Istorie Urbană. Kolozsvár, editor-general Maria Makó-Lupescu, Cluj-Napoca/ Kolozsvár, 2018, pp. 337-343. Pentru Clujul din Ungaria/ Transilvania, a se vedea (în completarea sintezei lui Konrad G. Gündisch, Das Patriziat siebenbürgischer Städte im Mittelalter, Köln – Weimar – Wien, 1993) şi Enikő Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle aşezărilor urbane din Transilvania voievodală, Cluj-Napoca, 2003, precum şi Ágnes Flora, The Matter of Honour: The Leading Urban Elite in Sixteenth Century Transylvania, Turnhout, 2019.

Pentru numele lui Iancu şi contextele în care ele au fost impuse, acceptate ori respinse a se vedea visceralul A.A. Rusu, Iancu de Hunedoara şi românii din vremea sa, Cluj-Napoca, 1999, cu replica din I.-A. Pop, „Numele din familia regelui Matia Corvin: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană”, Studii şi Materiale de Istorie Medie, XXVI (2008), pp. 111-138. Din perspectivă germană: Julia Dücker, „Konstruktion einer ruhmreichen Vergangenheit: die Abstammung des ungarischen Königs Matthias Corvinus”, în Integration und Desintegration der Kulturen im europäischen Mittelalter, editori Michael Borgolte, J. Dücker, Marcel Müllerburg, Bernd Schneidmüller, Berlin, 2011, pp. 137-151.

Date asupra tentativei de scindare a universităţii din anii 1997/1998-1999 pot fi găsite, în parte, prin căutare după termenii (orientativi) „Max van der Stoel” + „Victor Ciorbea” +  „Bolyai”. Pentru scandalul plăcuţelor trilingve (2005/2006-2007), a se vedea, cu aceleaşi limitări, rezultatele căutării după „Andrei Marga” + „Hantz Peter” + Nicolae Bocsan”. Cât priveşte recentele evoluţii – pietonale, statuare şi muzeale – ale memoriei clujene (şi transilvane), o căutare după cuvintele cheie „Scoala Ardeleana” + „Emil Racovita” este sugestivă. Legat de muzeul transilvan amintit şi de nelegarea sa tocmai de Bobâlna, vezi https://republica.ro/de-ce-nu-avem-nevoie-de-un-muzeu-al-zidentitatii-si-conflictelor-transilvane-o-initiativa-cinica-fara. Nelegarea nu trebuie să surprindă deoarece este un rezultat direct al liniei de studiu numite Turism cultural de la Universitatea Babeş-Bolyai.

Pentru amintirea Hunedoreştilor: Cornel Tatai Baltă, „Cel de al treilea ansamblu mural din Sala Unirii de la Alba Iulia”, Sargetia, NS, IX (2018), pp. 323-328; I.-A. Pop, „Matthias Corvinus, Re de Ungaria, de Dacia etc., in 1462”, Transylvanian Review, XX (2020), suppl. 1, pp. 41-52. Cu accent pe complexul statuar de la Cluj dedicat regelui Matia (1902) şi intrat mai apoi în România Mare „romană”, a se vedea Ioana Both, „La Lupa capitolina e Mathias Rex in Piazza della Libertà. Trasmissione indiretta”, Romània Orientale, XXXI (2018), pp. 337-352.

Politicile transalpine ale lui Iancu sunt ilustrate de Francisc Pall, „Intervenția lui Iancu de Hunedoara în Țara Românească și Moldova în anii 1447-1448”, Studii. Revistă de Istorie, XVI (1963),5, pp. 1049-1072; Levente Nagy, Emőke Rita Szilágyi, „De la Corbii de Piatră la Strigoniu (Esztergom). Câteva date noi despre genealogia familiei lui Ioan de Hunedoara, Nicolaus Olahus și Vlad Țepeș”, Studii şi Materiale de Istorie Medie, XL (2022), pp. 125-164. Demersurile lui Iancu sunt de privit în context larg (Martyn Rady, „Jiskra, Hussitism and Slovakia”, în Confession and Nation in the Era of Reformations: Central Europe in Comparative Perspective, editori Eva Doležalova, Jaroslav Pánek, Prague, 2011, pp. 59-72; Tamás Pálosfalvi, From Nicopolis to Mohács: A History of Ottoman-Hungarian Warfare, 1389-1526 (=The Ottoman Empire and its Heritage,LXIII), Leiden – Boston, 2018, pp. 166-202). Remarca este valabilă şi pentru politica lui Iancu la 1444 (Pál Engel, „János Hunyadi and the Peace of Szeged”, Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hungaricae, XLVII (1994), 3, pp. 241-257).

Autor: Alexandru Simon