La vremea relaţiilor dintre Matia Corvin şi hanul turkmen Uzun Hasan, de la începutul anilor 1470 (unele legături sunt mai vechi decât s-ar crede), harnici misionari din Regatul Ungariei au recăutat Hungaria Magna, adică Etelköz/ Atelkuz, leagănul întemeietorilor Pannoniei medievale (ultima căutare majoră poruncită de Buda a Ungariei Mari nu fusese de bun augur pentru Regatul Sfântului Ştefan, mongolii, care pustiiseră Ungaria Mare, venind asupra „Ungariei Mici” de pe Dunărea de Mijloc). Mai ciudat din perpectiva naţionalismului modern, mai natural din cauza distanţei semnificativ mai mici dintre fiul lui Iancu de Hunedoara şi această ţintă, un alt interes „exotic” al regelui Matia a fost reprezentat de vlahii de la sudul Dunării, intraţi deja în bună măsură sub autoritatea Înaltei Porţi. Ideile romane ale lui Matia (manifestate până şi prin asocierea băiatului lui Iancu şi al Elisabetei Szilágyi cu bătrânul împărat roman Traian pe arcul triumfal al cuceritorului Daciei antice de la Ancona) şi calitatea acestuia de rege al Ungariei, al Daciei etc (afirmată încă de la anul 1462 de către papa Pius al II-lea, supranumit noul Traian, şi aliatul său, Francesco Sforza, ducele Milanului, prieten şi coleg de mercenariat italian cu Iancu) ne permit – în completare la demersul (huniad) maghiar din Asia şi pe linia aceleaşi căutări a începuturilor legitimatoare – să reprivim demersurile vlahe ale lui Matia.
Vlahii din Balcanii de Vest (din Bosnia şi Herţegovina/ Ducatul de Sfântul Sava pe atunci), adică, în limbaj antichizant, din Dacia Ripensia şi Dacia Mediterranea, provinciile imperiale romane create după „retragerea aureliană”, au fost incluşi şi în „transferuri de populaţie” din Imperiul Otoman în Regatul Ungariei (în special în ultimul deceniu al domniei lui Matia). Vlahii par să fi constituit un interes huniad constant, răspunzând necesităţi pragmatice clasice, pe termen scurt, precum şi mediu. Aceste nevoi şi totodată obiective politice de la sine înţeles (istoriografic inclusiv) erau: (1) pe de o parte, rolul anti-otoman pe care aceşti vlahi îl puteau juca şi îl jucaseră (pentru Iancu încă din timpul campaniei celei lungi de la sfârşitul lui 1443) şi (2), pe de altă parte, funcţia pro-otomană îndeplinită de foarte diverşii vlahi; în replică la atacurile de la 1475 ale lui Matia şi Ştefan al III-lea cel Mare al Moldovei (despre care se zvonea în martie 1475 la Roma că fusese numit rege al Bosniei de către regele Ungariei şi că urma să fie încoronat la Vatican de către însuşi papa Sixt al IV-lea), sultanul Mehmed al II a decis colonizarea a mii de vlahi pentru apărarea Smederevoului, perechea otomană a Belgradului ungar (pe atunci).
Neîntâmplător, aflat la un pas de un nou şi nedorit conflict deschis cu Matia, Baiazid al II-lea a manifestat la 1487 cea mai mare bunăvoinţă posibilă pentru vlahii protejaţi de Matia. Vladislav al II-lea Jagiello, contestatul urmaş al lui Matia, chiar a încercat să-i in-cludă pe anumiţi vlahi din Imperiul Otoman între protejaţii săi, cu ocazia tratativelor un-garo-otomane de la 1492. Mare miză vlahă era însă cu cel puţin două decenii mai veche.
Obstinaţia cu care cancelaria ducatului milanez (alături de Papalitate şi de Republica Sfântului Marcu, poate cea mai bine informată structură de informaţii din a doua jumă-tate a secolului al XV-lea) a plasat chiar şi în anii 1470 Dacia între puterile din Iliria şi Slavonia (deşi regele acestei Dacii era evident regele Danemarcei, Christian I), întregeşte importanţa de epocă a mizei vlahe (sau şi dacice) din Peninsula Balcanică. În aceeaşi direcţie ne duce condiţionarea de controlul coroanei Bosniei a supravieţuirii monarhice a lui Ioan, fiul unic şi nelegitim al lui Matia (născut la 1473); era o condiţionare deopotrivă (1) regală ungară (evidentă cu precădere de la 1487-1488 şi legată de împărţirea teritoriilor lui Matia între fiul acestuia şi înainte de toate Casa de Habsburg) şi (2) pontificală (vădită încă de la 1480-1481 şi manifestată prin dubla calitate de rege al Bosniei şi al Valahiei). Pro-blema regală sudică a lui Matia (complement al marii sale dispute cu împăratul Frederic al III-lea de Habsburg pentru stăpânirea de drept a Sfintei Coroane) a fost accentuată, de la 1472-1473 (cel târziu), şi de concentrarea în jurul aceleaşi Bosnii şi a ideaticei Ilirii mari a contestării puterii lui Matia, concomitent cu denunţarea primitivismului urmaşilor Ro-mei, pe care-i stăpânea şi din care se trăgea regele, înrudit (după cum insista şi Frederic) măcar prin alianţă cu un prea-folositor „criminal în serie”, Vlad al III-lea Ţepeş. Pentru episcopul Nicolae de Modruš, principalul arhitect al noului atac la adresa regelui, era de neconceput cum aceşti urmaşi ai Romei (mai barbari decât barbarii, după inclusiv Pius al II-lea) aveau „tupeul” să-i întrebe pe străini dacă ştiu româneşte? (scis romanice în original)
Pentru Raguza, vicleana, dar şi bogata republică adriatică, vasală concomitent Budei şi Istanbulului, lanţul v(a)lah, care lega malurile Dunării şi – mai important – Creştinătatea liberă de cea supusă direct şi indirect Imperiului Otoman, era dincolo de orice îndoială (birocratică inclusivă). Vlahia Inferior, se aşeza „între” Bosnia şi Herţegovina, în timp ce Vlahia Maior era Ţara Românească pe care, după 1462, şi-o redisputau fraţii Vlad al III-lea Ţepeş şi Radu al III-lea cel Frumos în iarna anului 1473-1474. Socotiţi rând pe rând regi ai Daciei de schimbătorii supuşi slavi ai Budei şi Istanbulului, cei doi voievozi (denumire întrebuinţată de vechii bizantini întâia oară pentru conducătorul maghiarilor, pe când ei, numiţi turci de Constantinopol, încă nu trecuseră de nordul Mării Negre) erau favoriţii lui Matia Corvin şi Mehmed al II-lea. Cei doi patroni, strâns legaţi de protejaţii lor, erau, sigur au devenit autodeclarate şi autoasumate rude de sânge (datorită strămoşilor valahi ai sultanului, conform regelui Matia), oficial din iarna anului 1479-1480 şi pe deasupra împotriva împăratului Frederic al III-lea (care tot îl mai batjocorea pe valahul Matia).
Oricâte indoieli mai subzistă, prin însăşi natura lui Matia Corvin, şi oricâte se vor mai adăuga, poate mai degrabă decât se vor lămuri, prin găsirea de noi documente (capitol la care urmaşii regelui nu au excelat), un lucru pare – cel târziu în 2020 – dincolo de orice îndoială. Visele şi planurile maghiare şi româneşti (mai curând „şi” decât „sau”) ale lui fiului micii nobile puternice din Sălaj şi ale ambiţiosului cavaler din Haţeg se adeveresc a fi semnificativ mai complicate şi mai legate de nuanţe, realităţi la vremea lor. Sunt câteva rămăşiţe medievale a căror înţelegere vine din anii, deceniile şi chiar secolele care au pre-mers logicile şi legitimităţile aduse şi impuse – rând pe rând – de Reformă (Reforma protestantă), Contrareforma (Reforma catolică), Iluminism, Revoluţia de la 1848, Austro-Ungaria sau două Războaie Mondiale (pentru a păsta totuşi o minimă distanţă faţă de zilele noastre). Ca şi cum aceasta nu ar fi de ajuns, construcţiile lui Matia se legau intim de cele mai mari temeri ale celora de astăzi: de stepele Asiei şi de munţii din Balcani.
Alexandru Simon
Arcul triumfal al împăratului Traian de la Ancona
(vedere de la bază)
A fost construit, pe la 115-116, de către Apollodor din Damasc în portul Anconei de la Adriatică, unde, pe 14 august 1464, avea să moară noul Traian, papa Pius al II-lea, în ajunul cruciadei care ar fi trebuit să întindă stăpânirea lui Matia Corvin până la Marea Neagră. Din Ancona, plecase şi Traian în marea sa campanie împotriva lui Decebal, cunoscută mai ales prin celebra Columnă de la Roma, terminată cu vreo trei ani înaintea arcului triumfal de la Ancona. În 1487, Matia avea să ia Ancona sub protecţia sa personală atât împotriva Imperiului Otoman, cât şi a Veneţia, şi nu spre bucuria Romei.
Arcul triumfal al împăratului Traian de la Ancona
(perspectivă de ansamblu)
Palazzo degli Anziani din Ancona
(cu faţa spre port)
Începând cu 1484, conducerea oraşului Ancona a început să-şi refacă „sediul”, încercând să-l facă să semene cu Arcul lui Traian. Până în 1933, intrarea era străjuită de busturile lui Matia Corvin şi ale soţiei sale, Beatrice de Aragon, fiica regelui Neapolelui, Ferdinand de Aragon. Aparent, fie că era vorba de Ungaria, de România (sau şi de Albania), Italia lui Mussolini nu a mai avut nevoie de aceste antichităţi huniade (Ancona, în schimb, nu renunţase la imaginea regelui nici după moartea acestuia în 1490, renovarea palatului guvernului fiind finalizată abia în 1493). Tot în anul 1933, în conformitate cu acordurile de la sfârşitul Primului Război Mondial, Austria a restituit Ungariei celebrele basoreliefuri în care erau înfăţişaţi Matia şi Beatrice (în 1572, basoreliefurile, probabil opera lui Giovanni Dalmata/ Ivan Duknović din Trogir, fuseseră aduse la Viena de la Cenad, unde ajunseseră în condiţii cel puţin ciudate).
