«Politica institutiilor europene fata de elita ucraineana trebuie sa fie o «politica dura», inclusiv inghetarea procesului de semnare si ratificare a Acordului de asociere sa UE».
Citatul, destul de categoric, este dintr-o declaratie in vigoare a ex-premierului ucrainean, Iu. Timosenko, facuta in contextul incalcarii drepturilor ei «la legitima aparare». Stim ca a fost condamnata, sta inchisa, ca mai are pe rol cateva dosare, nu putem sti, insa, cu exactitate, daca motivele pentru care a fost condamnata sunt politice (asa dupa cum sustin unii) sau nu numai politice (dupa cum afirma altii) – acest lucru ramane la discretia anchetei si institutiilor de aparare a drepturilor omului.
Personal, in situatia Iu. Timosenko, ma gandesc, insa, la altceva. Incerc sa-mi imaginez ce i se intampla, in conditiile unei Ucraine absolutiste, acelui jumatate de milion de romani/moldoveni din sudul si nordul Ucrainei de azi, ca sa nu mai vorbim de cei din aria transnistreana a reg. Odesa.
Daca un ex-premier, care are in spate o biografie ca cea pe care o are, o relatie pe plan international ca cea pe care si-a facut-o (fiind la guvernare) si un partid politic, reprezentat in Rada Suprema si, cu toate astea, nu poate razbate ca sa-si apere, elementar, niste drepturi personale, ce li se intampla celor «500 de mii de netitulari», condamnati zilnic si on-line doar pentru faptul ca nu s-au nascut ucraineni… Liberii de ei. Si condamnatii de dinsii. Multi si (de data asta din ratiuni exclusiv politice) separati. Si nu doar geografic, ci si identitar: ba ca ar fi moldoveni, ba ca sunt romani, ba ca nu trebuie sa fie nici una nici alta. Si, in plus, sanctionati — ce-i drept la libertate, dar mult mai dur decat in cazul doamnei ex-premier, pentru ca sanctiunea pentru ei e fara termen de prescriptie.
Timosenko, cel putin, nu este discriminata etnic, nu i se imputa si nici nu i se impune apartenenta la o etnie nenaturala, la recensaminte nu i se falsifica provenienta, nu are probleme cu numele de botez, nu i se prigoneste Limba, nu i se fura Istoria, nu i se incalca drepturile religioase, nu este persecutata pentru relatia cu patria-istorica si, cu atat mai mult, nu este suspectata de «spionaj» in favoarea trecututlui sau prezentului ei identitar (in Ucraina a te declara roman este egal cu a fi, in cel mai bun caz spion strain).
Paradoxul e ca parte la tot acest «cosmar la libertate» — cand te gandesti, a fost, nu atat de demult, si ea, doamna ex-premier. Vorba e ca romanii din Ucraina au mers la parlamentarele din 2002 si prezidentialele din 2004 cu partidele nationaliste, fiind asigurati ca puterea noua va fi mai atenta la nevoile lor etno-identitare. Si gresala a fost fatala. Cele mai multe restrictii pentru comunitatile romanesti s-au intamplat tocmai in acesti ani, sub guvernarea nationalista Iuscenko-Timosenko. Insa, ei nu au fost primii. Si nici ultimii.
Tratate multe, efecte putine
Procesul a continuat si dupa ei. La ultimele prezidentiale, Congresul Romanilor din Ucraina si alte cateva ONG-uri comunitare mai numeroase au semnat acord de sprijin electoral cu candidatul pe atunci si presedintele de azi, V. Ianukovici.
Nu i s-a cerut lui Ianukovici nimic, in plus, decat respectarea elementara a legislatiei nationale cu privire la minoritati.
Pentru zonele compact populate de romani/moldoveni, rusi si maghiari Ianukovici se obliga sa puna in aplicare Carta Europeana a Limbilor regionale sau minoritare. Ce-a urmat? Incercarea, cu intarziere, a Radei de a pune saptamana trecuta la vot acordarea statului de limba regionala limbii ruse?! (fara romana si maghiara) s-a terminat cu pumni si sange.
In 20 de ani de suveranitate a Ucrainei, Kievul nu si-a respectat vizavi de minoritati, in special cea romaneasca, nici un angajament: nici pe plan national, nici pe plan bilateral cu Romania si R. Moldova si nici pe ralatia cu comunitatea europeana.
Pentru a scoate romanii de pe locul 3 in clasamentul etnic, numarul populatiei romanesti a fost redus in 2004, printr-un recensamant camuflat, cu circa 30% (!), cei ramasi sunt denaturalizati zilnic prin ucrainizarea omonimelor, absolventii scolilor din Romania si R. Moldova — discriminati pe criteriu profesional, relatiile cu Romania si R. Moldova – pe prima linie a securitatii, presa de limba romana redusa la tacere, iar in regiunea Odesa exterminata total, librarii si biblioteci publice de carte romaneasca — «0» iar cartea ajunsa din Romania si R. Moldova sechestrata… toata toponimica ucrainizata, coresponenta, emisiunile radio-tv (cu exceptia catorva canale rusesti si mai putine romanesti) doar in ucraineana, netitularii manipulati si siliti sa-si revada identitatea, sa-si declare pruncii icraineni, sa-si dea copiii in scoli ucrainensti si («spre binele copiilor»?!) chiar sa treaca la comunicare in familie la ucraineana…
Nimic din ceea ce spun Tratatele bilaterale romano-ucrainene, moldo-ucrainene sau conventiile internationale la compartimentul minoritati nu se intampla in zonele romanesti. Si nu doar romanesti.
Euroregiunile Dunarea de Jos si Prurtul de Sus (pentru care Bucurestiul a renuntat, in Tratatul de Baza cu Kievul, la implicarea in text a Pactului Ribbentrop-Molotov) au devenit mostre ale unor intelegeri moarte, relatiile transfrontaliere la nivel de populatie — «0», acordurile de cooperare pe domeniul educatiei si culturii cu Bucurestiul si Chisinaul – castrate, scolile de limba romana in scadere cu 80 la suta… Inca 4-5 ani si ajungem la «0».
De la un an la altul, Ucraina se transforma tot mai mult intr-un Cernobal etno-spiritual pentru populatia romaneasca de aici. Constient sau nu, Kievul se ineaca, usor si sigur, intr-o fobie, care mai devreme sau mai tirziu va aduce Ucraina exact acolo de unde a pornit: la conditia de cnezat rusesc.
Stalin a trecut cu «lucrul» la Kiev
Timpul de dupa 1990 a trecut pe alaturi cu Ucraina. Ea a incremenit in epoca sovinismului velicoros si a ideologiei stalinismului dogmatic si agresiv, cu singura diferenta ca Stalin si Beria nu mai stau la Moscova, ci la Kiev.
In loc sa destalinizeze Ucraina, Kievul o stalinizeaza si mai mult, cu singura exceptie, poate, ca nu se impusca in romani, asa cum au facut-o sovieticii la Fantana Alba.
Ucrainenii deplang «golodomorul», condamna crimele regimului sovietic care s-au facut in raport cu ei, cer compasiune si, in acelasi timp, fac aceleasi crime in raport cu altii.
Complicata psihologie. Ma gandesc aici, inclusiv la «cazul Timosenko», care, fiind «sus» a condamnat crimele stalinismului dar a si fost parte la noi nelejiuiri — etnocidul nu e o nelejiuire mai mica, decat genocidul, diferenta e doar in metode. Insa, declaratia Iuliei Timosenko merita a fi retinuta, pentru ca ea stie ce cere: «o politica dura fata de elita ucraineana» ar putea schimba comportamentul acestei «elite» si fata de minoritati. Inclusiv sau, in primul rand, fata de cea mai terorizata dintre ele: cea romaneasca. Si aceasta lectie ar fi una buna nu doar pentru Bruxelles, dar si Bucuresti, si Chisinau, si Strasbourg si chiar pentru Waschington.
Petru Bogatu
Ziarul de Garda
