Pionierii neurologiei romaneşti, modele pentru tinerii medici
Volumul „Academicieni ai neurologiei romaneşti”, sub semnatura prof. dr. Ştefania Kory Calomfirescu la Editura Dacia XXI (2011, 260 de pagini), in colecţia Literatura medicilor, aduce un elogiu savanţilor romani care au dezvoltat acest domeniu al medicinii in ţara noastra şi au avut o contribuţie semnificativa in aceasta arie şi in ştiinţa mondiala. Aşa cum arata autoarea in introducere, aceasta carte nu este doar o apologie adusa neurologilor romani, dar şi o incercare de a oferi „adevarate modele” pentru tinerii din ziua de astazi care işi propun sa urmeze o cariera ştiinţifica.
„Cinstind viaţa şi opera lor ne putem da seama ca nicicand nu a fost uşor, oricare drum fiind impovarat de multe vicisitudini, dar crezul ce l-au avut in ştiinţa, lupta continua, entuziasmul, voinţa, talentul, pasiunea, perseverenţa şi tenacitatea i-au facut sa razbata şi sa lase in urma lor o opera ştiinţifica nemuritoare” (p. 7-8), scrie doamna dr. Kory Calomfirescu in introducerea carţii.
Primul şi unul din cele mai extinse capitole este dedicat savantului Gheorghe Marinescu, al carui exemplu de dedicare activitaţii ştiinţifice a ridicat ştacheta foarte sus pentru generaţiile de neurologi care i-au urmat. Gheorghe Marinescu a infiinţat prima Catedra de Neurologie din ţara, in 1897, fiind apreciat de-a lungul carierei sale de notabili oameni de ştiinţa are i-au fost profesori, colegi sau prieteni.
Marinescu s-a nascut intr-o familie modesta din Bucureşti, fiind crescut doar de mama vaduva, care şi-a dorit din tot sufletul sa-şi vada fiul preot. Astfel, viitorul om de ştiinţa şi-a inceput educaţia la Seminarul Teologic, unde s-a angajat formal ca va imbraţişa cariera preoţeasca. Insa Gheorghe Marinescu nu s-a mulţumit cu raspunsurile simple primite la şcoala şi a inceput sa studieze minunile lumii naturale pe cont propriu, citind toate publicaţiile care ii cadeau in mana. La finalizarea celor opt clase la seminar, Marinescu şi-a platit taxele pentru şcoala din banii stranşi din meditaţii, fiind astfel liber sa urmeze Facultatea de Medicina.
Aici i-a avut profesori pe C.I. Istrati, la Chimie, Petrini-Galaţi, la Histologie, şi mai tarziu, dupa ce au revenit in ţara, pe G. Asachi, N. Kalinderu şi Victor Babeş. Dupa terminarea studiilor, a fost preparator la Catedra de Microbiologie condusa de cel din urma. Aici, tanarul Gheorghe Marinescu este cel care face autopsia creierului lui Mihai Eminescu, primit in stare de descompunere de la Institutul Şuţu, despre care observa totuşi ca „era, intr-adevar, voluminos, circumvoluţiunile bogate şi bine dezvoltate (…) Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic care, fie zis in treacat, nu ştiu daca s-a facut in bune condiţiuni unor literaţi distinşi, care, ca şi dansul, au murit de paralizie generala (Nietzsche, Lenau, de Maupassant etc.)” (p. 23-24).
In 1890, Gheorghe Marinescu pleaca la Paris, pentru a lucra, la Spitalul Salpêtriere, alaturi de maestrul Charcot, celebru profesor, considerat a fi unul din cei mai vestiţi medici şi savanţi ai timpului. Charcot a fost impresionat de abilitaţile de cercetator ale lui Marinescu, laudand piesele microscopice la care acesta a lucrat de unul singur. Tot la Paris il cunoaşte şi pe Jean Neylis, pictorul care a semnat ilustraţiile lucrarilor sale ştiinţifice, un frumos exemplu de interdisciplinaritate. De altfel, Marinescu a fost mereu interesat de cele mai noi progrese din domeniul ştiinţei, fiind cel care a adus microfotografia in laboratorul lui Charcot şi, apoi, in Romania. Ulterior, a implementat şi utilizarea razelor X, recent descoperite, in activitatea sa ştiinţifica.
In 1906, Gheorghe Marinescu a devenit membru al Academiei Romane, deşi sprijinul primit din ţara nu a fost nici de departe pe masura valorii sale ştiinţifice. In discursul sau de recepţie la Academie, Marinescu a demonstrat inca o data ca este un savant preocupat nu doar de munca in laborator, ci şi de binele ţarii sale. Raportul sau „Progresele şi tendinţele medicinei moderne” a surprins prin mesajul sau social: savantul a aratat ca ţelul cel mai inalt al medicinii ar trebui sa fie prevenirea bolilor, a caror cauza este cel mai frecvent mediul social. „Tuberculoza, pelagra, sifilisul, alcoolismul etc. sunt adevarate boli sociale”, a aratat Marinescu, subliniind ca de pelagra se fac vinovaţi cei care le dau ţaranilor porumb stricat, astfel ca aceasta boala ar trebui sa fie considerata accident de munca, de care sa raspunda arendaşii, care le-au dat cu buna ştiinţa sa manance cereale de calitate indoielnica (p. 44).
Cu toate ca preocuparile lui Marinescu s-au indreptat intotdeauna şi spre binele social, un alt exemplu fiind comunicarea in care se preocupa de starea muncitorimii de la oraşe, acesta a refuzat de fiecare data sa se implice in viaţa politica, deşi i s-au propus bani pentru un laborator modern şi alte onoruri. La 14 mai 1938, Gheorghe Marinescu, abia intors acasa de la Congresul Internaţional asupra turbarii, s-a adancit intr-un somn din care nu avea sa se mai trezeasca, la capatul unei vieţi de munca neobosita in slujba ştiinţei. Cele relatate mai sus reprezinta doar varful icebergului, activitatea lui Marinescu şi contribuţiile sale la neurologia europeana şi din Romania necesitand mult mai mult spaţiu editorial. Dr. Kory Calomfirescu scrie atat despre acestea, cat şi despre calitaţile personale ale lui Gheorghe Marinescu, aşa cum le descriu cei care l-au cunoscut.
In capitolul urmator este descrisa activitatea ştiinţifica a prof. acad. Arthur Kreindler, studentul lui Gheorghe Marinescu. In 1927, acesta şi-a inceput specializarea la laboratoarele de fiziologie ale lui Marey şi Bourguignon, iar in anii urmatori infiinţeaza un laborator de Neurofiziologie in cadrul clinicii profesorului Marinescu la Spitalul Colentina. Kreindler a avu ocazia sa viziteze Institutul de Medicina Experimentala al lui Pavlov de la Petrograd, folosind ulterior metoda reflexelor condiţionate in mai multe studii, alaturi de Gheorghe Marinescu. Alaturi de profesorul sau şi de dr. Sager, Arthur Kreindler se numara printre pionierii studiului activitaţii electrice a creierului, fiind ales in 1949 membru al Academiei Romane. Primele tratate folosite de invaţamantul neurologic au fost semnat de profesorul Kreindler.
Oscar Sager, academicianul care, alaturi de cei doi savanţi de mai sus, formeaza triumviratul primilor ani ai neurologiei romane, a fost profesor al acestei discipline la Timişoara şi Bucureşti. Originar din Focşani, acesta a trecut prin toate treptele activitaţii medicale şi ştiinţifice, fiind şi bursier al statului pentru cercetari de specialitate, la recomandarea profesorului Marinescu. Alaturi de Vlad Voiculescu, a facut cercetari pe marginea epilepsiei vestibulare, studiind şi problema accidentelor vasculare cerebrale şi a sclerozei multiple. In ultimii sai ani de activitate, Clinica de Neurologie de la Colentina, unde lucra, a fost dotata cu aparatura care sa permita condiţii mai bune de desfaşurare a cercetarii ştiinţifice.
Colaboratorul lui Sager, Vlad Voiculescu, este elogiat de prof. dr. Constantin Popa: „Academicianul Vlad Voiculescu face legatura simbolica dintre generaţiile zilelor noastre şi stralucitoarea pleiada de savanţi-medici ai Romaniei de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial” (p.97). Originar din Targu-Jiu, nascut intr-o familie de medici, Voiculescu devine şef de catedra la Spitalul Clinic „prof. dr. Gheorghe Marinescu” şi lucreaza la Institutul de Neurologie, pe care il conduce timp de cinci ani. A publicat peste 200 de lucrari ştiinţifice şi 11 monografii, lucrari de referinţa in literatura neurologica.
Academicianul Constantin Balaceanu-Stolnici continua aceasta frumoasa tradiţie in neurologie romana. In 1948 primeşte titlul de Doctor in Medicina şi Chirurgie, fiind in prezent profesor de Neuropsihologie şi conducator de doctorat la Academia Romana, unde este membru de onoare. De asemenea, este membru fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţa şi membru de onoare al Societaţii franceze de Neurologie.
Cea mai mare parte a volumului semnat de dr. Kory Calomfirescu este dedicata acad. Prof. dr. Constantin Popa. Nu vom zabovi mult asupra acestui capitol, activitatea dr. Popa fiind descrisa pe larg intr-un volum al aceleiaşi autoare pe care il vom prezenta intr-un numar viitor. Nascut in judeţul Valcea şi absolvent al Facultaţii de Medicina de la Bucureşti, a ocupat diferite funcţii de conducere de-a lungul timpului, printre care cea de şef de clinica la Spitalul Clinic „Dr. Gheorghe Marinescu”. A infiinţat primul laborator de hemodinamica şi metabolism cerebral şi a introdus in Romania examenul Doppler cerebral. Este membru al Societaţii Internaţionale de Neurologie şi al Academiei Americane din New York, printre multe alte distincţii.
Diana Gabor
