Text scris de Alina Mungiu-Pippidi în romaniacurata.ro.
Președintele Klaus Iohannis a numit procurori șefi fără avizul CSM, dar de bună reputație: reputația că fac ce li se cere. Ideea de procedură transparentă de numire, despre care îi scriam scrisori deschise ministrului Toader acum doi ani, a căzut în șanț și acolo a rămas. Pentru că, bineînțeles, cei care se agitau pentru justiție acum un an sau doi se agitau doar pentru controlul ei, cum era evident de pe atunci, iar agitatorii din stradă nu erau ai justiției, ci ai partidelor de opoziție – se vedea, de altfel, nu doar din lipsa biografiilor lor, ci din ignoranța lor constituțională și generală în materie de anticorupție. Site-urile care aduceau lumea în stradă erau menite a aduce la putere pe cine a ajuns și și-au consumat, firesc, rațiunea de a fi: cei care erau pe bune printre ei descoperă uimiți că nu mai au vînt în pînze cînd nu mai suflă influencerii din servicii secrete. Ca atare, nu are loc nicio chemare la protest, ce să mai vorbim de protest să apărăm vreo independență a vreunei justiții, care oricum are grijă de ea însăși: luîndu-și sporuri din urmă sau ieșind la pensie, că nu mai e de trăit.
Secţia de anchetare a magistraţilor, cea atît de contestată, a contestat decizia luată în mai 2019 de instanţa supremă, care a retrimis pentru nulitatea rechizitoriului, la Secţia Militară a Parchetului General, dosarul Mineriadei, în care fostul preşedinte Ion Iliescu şi fostul director al SRI Virgil Măgureanu au fost trimişi în judecată în iunie 2017 pentru infracţiuni contra umanităţii. I-a luat ceva vreme, dar iată la ce e bună o asemenea secție: să pună umărul la acțiunea sistemului, că asta a fost această acțiune fără șanse în instanțe, menită doar a face titluri în favoarea sistemului justițiar-militar, același care a adăpostit vinovații pînă a devenit prea tîrziu să mai facă altceva decît valuri.
În dosarul Revoluției, care va avea aceeași soartă, mor circa treizeci de oameni între termene (stați liniștiți, nici cine supraviețuiește nu va vedea adevărul stabilit în justiție, după ce nici nu s-au ostenit să facă examen balistic la cei nouă sute de oameni uciși din București). Mai adăugăm la asta diverse anecdote tragice: o tînără judecătoare, care are dreptul să interpreteze cum crede ea legea privitor la vinovați, dar nu are dreptul să scrie motivații cretine despre victime, că discreditează justiția, a scris că Gheorghe Ursu nu a fost disident; sau faptul că istoricul oficial al comunismului a ajuns Lucian Boia, care nu numai că avea misiunea de împiedica istoricii din străinătate să ia legătura cu deținuții politici de aici, cum mărturisește Catherine Durandin, dar povestește singur, cu umor, în volumele multe și scurte din propria viață, cum a ajuns un colaborator al regimului comunist: nu îi plăcea să ia lecții de învățămînt politic așa că nu i-a rămas decît să se alăture celor care instruiau pe alții, cu toate avantajele care decurgeau de aici: a putut fi profesor la Universitate și să călătorească în străinătate în anii cei mai negri. Noroc că mulții săi cititori nu îl citesc, doar îl pun pe raft, sau, dacă da, aștept volumul și pagina urgent.
Desigur, e foarte tentant să faci o anecdotă generală din toate, să dai dreptate pe fond procuraturii militare, Revoluția a fost farsă, și tranziția la fel, și tot farsă e și procesul menit a arăta că au fost farse, și istoriile comunismului scrise de colaboratori, și snobii anticomuniști care le editează, dar nu le citesc, și firma de avocați securiști care înscrie partidul antisistem PLUS la tribunal, și tot așa. Anticorupția a fost doar o luptă pentru controlul justiției, iar potolirea ei de azi arată că nu a existat niciodată, a fost doar Sistemul și atît.
Cu imbold occidental, că europenii trebuiau să arate țărilor sceptice că fac ceva în țările astea corupte ca să nu blocheze lărgirea Europei, americanii trebuie să-și ajute firmele, dezavantajate de FCPA etc. Tentant, foarte tentant, destul să îl amintesc pe Horia Georgescu și faptul că niciun raport european, unde era des lăudat, nu spune o vorbă de faptul că nu s-a investigat niciodată cum a ajuns primul șef la ANI (numit de sistem sau a cumpărat postul, cum zicea ruda lui), cum a încercat să-l oprească pe Iohannis, la instigarea SRI, să fie președinte, și cum a fost arestat de-ndată ce Iohannis a ajuns președinte, ca pe urmă să fie achitat pentru inexistența faptei sau așa ceva. Da, e ispititor să spunem că totul a fost o farsă!
Numai că ar fi fals.
Anticomunismul românesc a fost pe bune, deși minoritar în societate, și deși nu avea cum cîștiga lupta pentru putere, că nu putea o fracțiune minimă din societate să blocheze accesul la putere al restului, cei care colaboraseră cu regimul, a realizat lucruri însemnate: democratizarea administrației și a poliției, în mare parte din țară, excepție făcînd doar cele mai sărace sate, poate. O justiție unde deja sub PSD judecătorii erau numiți pe viață și nu puteau fi dați afară, și care era deja independentă sub PSD, sau eu aș fi ajuns la închisoare. Transformarea a milioane de chiriași în proprietari, și cota unică, cu rezultatul upgradării proletariatului în clasă mijlocie.
Anticomunismul nu e caricatura pe care o arată agenții provocatori de gen Ceaușescu (cel defect, nu cel răposat) folosiți fără scrupule de liberali (membri ai Partidului Popular European!), ci o sumă de politici foarte serioase, care s-au împotmolit în corupție. De asta nu avem cadastru nici azi și companii de stat cu rezultate proaste și salarii mari, care nici nu sunt bugetare, nu sunt vizate de nicio reducere: astea sunt rezultatele anticomunismului nostru neterminat, iar acolo trebuie să facem mai mult. Dar nu la tribunal: acolo a ajuns doar instrumentalizarea populistă a anticomunismului și, cum am scris de cînd au demarat procesele astea, nu au șanse. E prea tîrziu și pe fond fără consecințe. Să ne concentrăm pe ce trebuie.
La fel, a se uita că în România poliția sau vama trăiau doar din șpăgi și că azi acest lucru nu mai e norma, ci excepția, că funcționarii la primărie (la mine, la Sinaia) spuneau: „nu pui fisă, nu capeți ton!”, iar azi multe primării funcționează normal în relația cu cetățeanul, ar fi complet greșit. Nu din întîmplare s-a progresat, au fost politici care au adus aceste lucruri. Da, așa cum am mai spus, politicile care previn corupția sunt mult mai eficiente decît tribunalul după ce s-a produs, dar anticorupția e o chestie serioasă, mulți oameni din România, primari, funcționari, miniștri, procurori și judecători au făcut ceva pentru ea. Iar faptul că -din nou- cum s-a ajuns la miză politică mare a început instrumentalizarea și deturnarea DNA, nu trebuie să ne descurajeze. Dimpotrivă: trebuie să deosebim grîul de neghină. Cine a ieșit în stradă voluntar în ultimii trei ani a luat țeapa prezisă de mine: au adus la putere pe unii cu proiect de țară să șteargă datorii sau taxe deja mici la corporații private, care nu mai iau doar șpaga individuală, ci dau tranșe întregi din buget la firme private unde lucrează sau vor lucra. Dar asta nu înseamnă că nu au fost și oameni de bună credință care au ieșit în stradă și că nu există un electorat anticorupție.
Totul e să evolueze de la populismul primitiv cu ”Hoții, hoții”, să înțeleagă că există multe feluri de corupție, să nu mai cadă în cele mai ieftine capcane întinse de profitori politici sau populiști, să depășim mentalitatea asta de de sălbatici care cred că diverși colonizatori au dreptul să fie corupți, numai ei nu, și să continuăm ce am început, altfel. Cu lecțiile învățate din experiență.
Greu de supraviețuit la crize. Dar mai greu de supraviețuit la ridicol. Caricaturile omoară ideile, nu le fac să evolueze. Dar în numele celor cu care nu putea Catherine Durandin să vorbească, anticomuniștii autentici între care am crescut în anii nouăzeci, ca Ticu Dumitrescu, Rădulescu-Zoner, Banu Rădulescu, ca și în numele celor care au încercat cu bună credință să schimbe felul nostru de guvernare (și mulți au plătit cu carierele, nu-i plîngeți doar pe corupți), aș vrea să vă spun azi: râdeți de caricaturi. Scuipați pe ele. Dar nu întoarceți spatele acestor cauze, strîns legate între ele, de fapt o singură cauză: cea e egalității reale de șanse, fără de care nici o democrație nu e întreagă.
