Lângă Ianina grecească, în masivul Suli trăiau în zona albaneză o comunitate de aromâni care se numeau cu mândrie sulioți în perioada de decădere a Imperiului Otoman. Despre caracterul acestor vlahi de la începutul secolului XIX, poetul Dimitrie Bolintineanu ne-a lăsat o frumoasă evocare în ”Călătoriile” sale. “La schitul Veterniste se curmă cantonul Aspropotamos, lângă podul făcut de romani, Coracos, si unde sulioții fuseseră uciși de albanezii musulmani, în luna lui ghenarie 1813. Femeile lor, în număr de 200, văzând pe soții lor uciși, se aruncară cu pruncii în brațe în râul Ahelonus, unde se înecară. Această faptă fuse drama cea mai tristă și mai mare a acestui secol”. Acest neam de români sud-dunăreni nu piere, așa cum vor popoarele vecine. Ei dăinuie, de aproape 2000 de ani. Iată ce scria Francezul Michel de Vantelière, în ”Du Marché Commun à l’Europe, 1969”, în plin regim comunist instaurat în România: “O minoritate româneasca în Grecia este supusă încă unui regim de lichidare spirituală, tot atât de sistematic ca în secolele trecute – și românii din Grecia nu au dreptul să asculte slujba în propria lor limba, în bisericile lor.” Mentorul meu întru poezie, poetul aromân Teohar Mihadaș, scria în anii `90, cu adâncă tristețe: “Astăzi îi învăluie pe aromâni, tot mai stăruitor, amurgul, spre întunecarea totală, iar sufletul lor mărinimos îngână abia, ca un cântec de lebădă”. (Adrian Botez, Documentele uitării, Vatra Veche nr. 4, p. 46, aprilie 2010 și https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/02/25/spinoasa-problema-a-romanitatii-balcanice-si-soarta-aromanilor). Dacă în epoca medievală valahii din sudul Dunării sunt pomeniți cu frecvență de cronicile și documentele epocii, precum și de cancelariile occidentale, acest popor cu o vechime străveche, din era imperiului roman și apoi a celui bizantin, intră relativ într-un con de umbră. Desigur arhiva Sultanului otoman sau documentele puterilor creștine din Mediterana amintesc de valahi sau vlahi, dar numele acestui popor, încă nu era intrat în conștiința europeană. Iluminismul și romantismul au fost nu numai curente literare, ci și social-culturale în care s-au readus în spațiul public istorii uitate ale unor popoare, dar și gustul pentru exotic. La sfârșitul secolului XVIII, lupta grecilor pentru libertate împotriva imperiului otoman a exaltat imaginația elitelor culturale și politice din Occident, mai ales din Regatul Unit. Filosofii, scriitorii și istoricii englezi exultă la ideea renașterii vechii Elade. Simpatia elitelor culturale engleze față de lupta de eliberare grecească este comparată cu luptele epopeice descrise în ”Iliada” și ”Odiseea” și au înflăcărat și clasa politică și guvernul britanic, care începe să sprijine mișcarea de eliberare a grecilor de sub dominația turcilor. Sprijinul este și unul pragmatic, englezilor, fiindu-le teamă ca Rusia să nu monopolizeze mișcarea de eliberare și să-și crească influența în Balcani. Cu aprobarea, sprijinul sau pur și simplu din spirit de aventură numeroși scriitori englezi, savanți și istorici vizitează Grecia continentală, în plină mișcare de eliberare. Dar, aici, în Grecia continentală, englezii au o mare surpriză. În loc să întâlnească o masă compactă de greci se izbesc de un popor de păstori, mândru și demn, care vorbea o altă limbă decât greaca. Acest popor era numit de celelalte popoare valahi sau vlahi, iar ei se auto-numeau pur și simplu români, rumâni sau r(ă)mâni. Unii dinte acești români sud-dunăreni ca să se deosebească de românii nord-dunăreni se mai intitulau și aromâni. Englezii au fost uimiți să descopere un popor străvechi care se identificau cu autohtonii traco-iliri, dar și cu romanii, considerându-se urmașii acestora.
Călătorii englezi au luat contact cu valahii și au scris despre aceștia, astfel acest popor ancestral reintră în conștiința europeană. Un exilat român din Occident datorită regimului comunist din România, Vasile Tega publica în 1983 un excelent studiu: “Aromânii văzuți de călători englezi (până la 1900)“, în Buletinul Bibliotecii române, vol. X (XIV), serie noua, la Freiburg. El reușește o radiografie exhaustive, bine documentată, a călătorilor britanici care au vizitat Epirul, Tesalia și Munții Pindului, la începutul secolului XIX. Acești englezi au fost primiți cu empatie și cu tradiționala ospeție românească. Călătorii observă că aromânii se ocupau cu păstoritul, industria lânii și artizanatul. Aromânii erau considerați cei mai buni artizani din Grecia. În ciuda peisajului aspru aromânii aveau casele și hainele curate, fiind foarte harnici. Excepție făcea un britanic Rober Curzon care vizitează mănăstirile ortodoxe de la Meteora, lăcașuri în care viețuiau călugări aromâni. El îi jignește pe vlahi: ”Toată această regiune este locuită de o rasă deosebită de aceea a adevăraților albanezi, ei vorbesc limba valahă și se spune că sunt foarte barbari și ignoranți”. Alți doi englezi Smart Hughes și Robert Townley Parker ajung în munții Pindului în anul 1814 și intră în contact cu păstorii valahi, iarna își duc turmele în câmpiile Tesprotiei, pentru ca iarna să revină în ținuturile stâncoase ale Zagorului și Pindului pentru a închiria ciflicuri – un fel de saivane pentru oi – de la Ali Pașa stăpânul acestei regiuni a Turciei europene. Secretarii pașei erau doi aromâni din Sireacu și Samarina, oameni influenți în zonă, Cei doi englezi publică în 1820 o carte de călătorii despre Turcia europeană în care vlahii sunt amintiți elogios. Aromânii erau priviți cu admirație de către britanici și datorită calităților lor intelectuale. Argintarul Pahomie, originar din Călaru, a ridicat în vara anului 1803 un balon cu aer cald, dar acesta s-a prăbușit din ascensiune. Încercarea i-a încântat pe călătorii englezi. Îndrăzneala argintarului Pahomie de a ridica un balon cu aer cald lângă Ianina i-a dus vestea în toată Europa. Deși balonul a luat foc, Pahomie devine un erou al vlahilor din Balcanii de sud. Acest eșec prometeic al lui Pahomie l-a inspirit pe poetul Ion Vilaras să compună un pamflet pentru a-i discredita pe ”meșterii” valahi, care se bucurau de încrederea lui Ali Pașa. Poetul grec Vilaras nu se abține și în versurile sale după repetiția numelui vlah folosește termenul peiorativ ”vlaharos”, ceva ce înseamnă în limba populară ”primitiv” spre revolta localnicilor din Ianina. Un alt călător britanic un anume medic Henry Hollan era fascinat la 1812 de a întâlni sute de păstori valahi călare pe catâri care veneau din munții Albaniei cu imense turme de oi spre câmpiile Tesaliei. Copilașii erau încărcați în samare pe catâri, iar ”bărbații și femeile mergeau pe jos”. În iernile grele din Pind, valahii mergeau cu sute de cai prin zăpada mare de peste un metru, făcând cărări pentru călătorii englezi. Erau curajoși și puternici. El ne-a lăsat o descriere frumoasă a orașului aromânesc Metzovo, care l-a găsit bine organizat și cu oameni înstărâți și harnici și cu ”pământuri bine cultivate”.
Dar cel mai important personaj din istoria literaturii engleze care a vizitat Grecia ca să se întâlnească de fapt cu vlahii a fost marele poet romantic Lord Byron. Printre cele mai cunoscute opere ale lui Byron sunt poemele narative: ”Pelerinajul lui Childe Harol” și ”Don Juan”. El era animat de lupta de eliberare a grecilor de sub stăpânirea Turciei. Fascinat de poezia greacă din antichitate, Lord Byron dorea să retrăiască poemul epic ”Iliada”. Și el are o surpriză în Grecia. El se întâlnește în munții Pindului și Olimpului la 1809 nu cu grecii, ci cu românii sud-dunăreni, numiți vlahi sau aromâni. În acest an, poetul Byron însoțit de prietenul său J.C. Hobhouse ajung la Ianina, capitala lui Ali Pașa, un puternic și influent potentat local turc. Byron știa de la alt englez Leake, călător în ținuturile vlahilor, că aceste teritorii aparțineau aromânilor, o populație autohtonă romanizată. Byron citise și pe celebru istoric al imperiului roman Gibbon, astfel s-a integrat bine între aromâni, compunând un poem dedicat se pare păstorilor valahi: …pensive o`er his scattered flock,/The litle shepherd in has white capote/Doth lean his boyish form along the rock…” Byron știa de la tovarășul de drum Hobhouse despre lucrările francezului Pouqueville, care elogia poporul valah, De la el cunoștea drumurile din zonă, care ”duc în Wallachia, fiind mai sigur decât cel care traversează câmpia Tesaliei până la Larisa”. Toți călătorii englezi au observat superioritatea valahilor față de celelalte popoare balcanice prin ”case frumoase, pământuri bine cultivate și mai ales oameni harnic”. (Vasile Tega, op. cit, pp, 20-45). Poetul romantic Lord Byron a fost repede tradus în limba română în ”Curierul românesc” la 1830 de către C. Filipescu. Dar înainte de a fi tradus în limba română și a morții sale premature în lupta de eliberare a Balcanilor de sub stăpânirea turcă, la 19 aprilie 1824 la Missolonghi, trebuie să amintim că George Gordon Byron a fost poetul care a iubit, am putea spune, la propriu pe vlahii din Pind, Macedonia și Tesalia. Despre epopeea lui Byron în Epir a scris o excelentă carte Tănase Bujduveanu ”Aromânii și Lordul Byron” la Editura Cartea Românească din Constanța (2009).
Printre cele mai cunoscute opere ale lui Byron sunt poemele narative ”Pelerinajul lui Childe Harold” și ”Don Juan”. El se identifica cu personajele sale. Lord Byron era la Genova și scria poezii atunci când un comitet englez de întrajutorare de la Londra îi cere să se implice în lupta de eliberare a grecilor din Balcani. Byron avea deja 35 de ani și era considerat cel mai mare poet al timpului său. Byron răspunde entuziast apelului societăților de întrajutorare pentru Grecia, mai ales că mai fusese în sudul Greciei în 1809. Atunci Byron când a ajuns în Epir se întâlnește cu aromânii sulioți, nume provenit de la muntele Sulia, care erau cei mai viteji dintre vlahi și implicați în lupta de eliberare a grecilor de sub turci. Mergând spre Moreea, Byron poposea la Vostița în casa lui Andreas Londos, și în care i se vorbește de poetul revoluționar și erou Rigas Fereos, originar din Munții Pindului și luptător ce a preluat dârzenia armatolilor valahi. Rigas, poet aromân și luptător pentru libertate l-a inspirat pe Byron. Acest poet aromân a adus de la București, unde a fost profesor, renumitul cântec: ”Aideți copii ai Elenilor”, care a devenit Marseilleza poporului grec. Auzind cântecul Byron îl traduce pe loc în engleză. Pe 3 august 1823 Byron ajunge cu bricul ”Hercules” în insulele ionice, la Argostolon apoi la Missolonghi. El sprijină financiar luptătorii din regiune și colaborează cu căpitanii Colocotronis și M. Boceari. Byron finanțează răscoalele vlahilor și mai ales ale vlahilor sulioți care-i cunoscuse din muntele Suli din Epir încă din 1809. De aceea, Byron organizează o brigadă de 3000 de luptători, majoritatea vlahi sulioți, la Misolonghi. Putem spune că Lord Byron a devenit primul comandant a unei armate de aromâni la începutul secolului XIX care a luptat împotriva imperiului otoman. Deși căpeteniile aromâne intrau deseori în conflict privind tactica de luptă anti-otomană, Byron reușea să-i țină însă uniți pe valahi, în ciuda firii sale de poet capricios. Alți doi străluciți luptători aromâni Petru Vraca și Gheorghe Caraiscachi cu o armată de vlahi s-au alăturat lui Byron în lupta contra turcilor. Petru Vraca s-a născut în Munții Pindului și a format în Creta o armată de eliberare pe care o pune la dispoziția lordului Byron, la Missolonghi. Poetul este fascinat de eroismul lui Vraca căruia îi dăruiește o sabie cu mânerul încrustat cu diamante. Petru Vraca se aruncă vitejește în lupta contra turcilor și moare la Missolonghi la numai 37 de ani. Ca o curiozitate, Petru Vraca a fost străbunicul marelui actor român, George Vraca (1896-1964). Poetul Byron este surprins de o ploaie rece de primăvară și face febră. După o grea agonie moare la șase dimineața pe 19 aprilie 1824. Activitatea lui Byron a inspirat căpitanii aromâni care reușesc să înfrângă trupele turce la al doilea asediu al orașului Missolonghi 29 aprilie 1825 – 22 aprilie 1826),
Lordul Byron nu a dus doar o activitate militară și de propagandă pentru eliberarea Greciei, ci a avut la Missolonghi și viața sa privată, intimă. Sediul activității revoluționare a poetului a fost în casa lui Apostol Capsali. Aici a și murit poetul. Apostol Capsali era unul dintre eforii din oraș. La etaj stătea poetul unde avea o cameră-dormitor și un salon ce avea vedere spre lagună, și încă trei încăperi spre curtea din spate pentru însoțitori. Byron a colaborat cu alt conducător aromân din oraș Hristu Capsali, care peste câțiva ani în 1826 s-a aruncat cu butoaiele de pulbere în aer în pivnița casei, ucigând numeroși turci aflați în preajmă. Poetul Byron când a sosit în Grecia era tânăr, frumos, deștept și faimos cucerind inimile câtorva doamne din lumea bună. La Missolonghi, Byron se îndrăgostește nebunește de o frumoasă aromâncă de 30 de ani care era măritată. Aromânca se nume Ianta, pe care o cunoscuse în călătoria din 1809, când avea 15 ani. Frumoasa aromâncă era căsătorită cu un negustor aromân care era plecat des cu afaceri în Principatele Române. Din focul dragostei cu femeia măritată, dar neglijată, soțul fiind plecat cu afaceri la nordul Dunării, se naște un copil. Acesta primește numele Haralambie, dar soțul lui Ianta refuză să-i dea numele lui, adică Grandea, bănuind că nu este copilul lui, ci al lui Lord Byron. Negustorul divorțează de Ianta și se mută în Țara Românească. Ianta devastată de moartea lui Byron, demoralizată de divorț și de mustrările de conștiință datorită adulterului moare foarte tânăra.
Copilul Haralambie este luat de tatăl vitreg, de Grandea, dar se poartă foarte rece cu acesta. Spre exemplu numele de familie al lui Haralambie este de Georgiu, poate o amintire a prenumelui lui Byron. Băiatul, fără afecțiunea tatălui vitreg, crește și se căsătorește, iar copiii lui iau numele bunicului, de Grandea. Mormântul lui Georgiu, presupusul fiu al lui Byron, se află la Biserica Vergului din București. Unul dintre fiii săi ajunge scriitor și scria despre mormântul tatălui: ”O umilă cruce de piatră lângă altar arată locul unde repauzează cenușa acestui fiu al marelui poet și care are viul său portret prin asemănare fizică”. Toată protipendada Bucureștiului în frunte cu Vasile Alecsandri și Ion Ghica au luat în derâdere originea byroniană a scriitorului Gr. H. Handrea, Deși era foarte probabil ca acesta să fie nepotul poetului englez Byron care s-a iubit cu frumoasa Ianta ce a născut imediat un băiat Georgiu, care dus la divorțul de soțul legitim. (vezi Tănase Bujduveanu, Aromânii și lordul Byron, Editura Cartea Aromână, Constanța, 2009, pp. 7 -19). Astfel se explică și ura tatălui vitreg care a refuzat să-i dea numele său, de Grandea lui Haralambie. Istoricul George Călinescu pe la 1945 nu exclude ca scriitorul Gr, H. Grandea să fie fiul poetului englez Byron. Scriitorul Gr, H. Candrea a fost destul de prolific. El a tipărit revista ”Albina Pindului” și a organizat cercul literar ”Orientul” din care a făcut parte și poetul Mihai Eminescu. A debutat ca poet în 1859, în „foaia politică și literară” – Dâmbovița, pe care a redactat-o. Ca poet, el a fost un romantic tumultos și plin de patos, dar mai mult un versificator, și doar câteva din scrierile sale au rezistat în timp. Dintre volumele de versuri amintim câteva: ”Preludele” (1862), ”Poezii. Miosotis” (1865), ”Poezii nouă” (1873) și ”Nostalgia. Poezii” (1885). Cele două romane, destul de incitante, sunt ”Fulga sau ideal și real” (1872) și ”Vlăsia sau ciocoii noi” (1887). A mai publicat o carte ”Eroii Pindului”, în amintirea aromânilor și poate a lui Byron. Prodigioasa activitate literară a lui Gr. H. Grandea se pare că a fost și o continuare a puternicei gene literare a marelui poet englez, Lord Byron.
Ionuț Țene
