Povestea clujeanului care a absolvit Dreptul la 60 de ani, pentru care libertatea reprezintă scopul suprem în viaţă!

La cei 66 de ani ai săi, Iosif Szakacs este cel mai cunoscut luptător din revoluţia din 1989 de la Cluj-Napoca, fiind şi cel care a împiedicat aruncarea lui Ioachim Moga, fostul prim secretar ceauşist, de la etajul „judeţenei” PCR evitând astfel o vărsare inutilă de sânge. Iar după uzurparea puterii de către forţele obscure, ca să nu fie călcat în picioare, clujeanul – liber de când se ştie – a început Facultatea de Drept, cursuri de zi, absolvind-o la 60 de ani şi luându-şi masteratul la 62. A adoptat între timp un stil de viaţă conform principiilor christice şi suferind de „naivitatea” specifică vizionarilor spune că va înfiinţa o mişcare universală, nonviolentă, pentru reconstrucţie şi reconciliere între oameni. Asta, deşi e sigur că gestul său temerar îl va aduce în situaţia de a fi sacrificat rapid de sistemul strâmb, atotstăpânitor.

„Numele unguresc l-a salvat pe tata în lagărul din Siberia”!

Iosif Szakacs, în ciuda numelui său eminamente maghiar se consideră din punct de vedere sufletesc un mare român, dar dincolo de aceste considerente cea mai importantă calitate pe care şi-o cultivă este cea de OM şi de trăitor într-un Cluj multicultural şi interetnic! Iar povestea familiei sale este cu adevărat tulburătoare, dezvăluind portretul clujeanului tipic, ale cărui caracteristici par a se fi pierdut între timp, după „invazia” valurilor de cetăţeni sosiţi în Capitala Ardealului în ultimele decenii. Îşi povesteşte bărbatul viaţa, într-o „chilie” de maxim zece pătraţi – locul unde locuieşte, deşi în calitate de revoluţionar cu rol determinant în cadrul evenimentelor, din 1989, de la Cluj-Napoca, i s-a oferit un apartament cu mult mai spaţios. Îşi explică acesta, la început, originea numelui său: „Bunicul se numea Socaciu Gherasim Mihail , însă horthyştii i l-au schimbat în Szakacs Gergely-Mihaly. Se trăgea din Bahnea – Târnava Mică şi familia lui s-a mutat la Sibiu, unde a crescut tata, care era tot Mihai. Acolo a cunoscut-o pe Dora, viitoarea lui soţie, ajunsă şi ea la Sibiu după ce a fost adoptată de două mătuşi. Apoi, după cedarea Ardelului tata s-a mutat împreună cu ea la Cluj, pe strada Victor Babeş, într-o locuinţă situată în apropierea clinicilor, după ce a făcut schimb cu doctorul Constantin Rădulescu – cel care a dat mumele Stadionului C.F.R. din Cluj. Practic, Rădulescu s-a mutat la Sibiu, unde a fost refugiul Universităţii clujene, preluând casa tatălui meu”. Relatează apoi o întâmplare de-a dreptul extraordinară, al cărei protagonist a fost tatăl său: „În 1940 tata a fost înrolat şi dus pe front, în 1941, ca militar al armatei horthysto-fasciste. Rănit grav după trecerea Prutului, la braţe şi torace, a fost găsit pe câmpul de luptă de către cei ce recuperau cadavrele şi s-a crezut în prima fază că-i mort. Însă pe când tata era cărat spre groapa comună, unul dintre cei doi ruşi care se ocupau de treaba asta şi-a dat seama că mai mişcă, aşa că l-au dus la utilitara de Cruce Roşie aflată în dotarea unităţii ruseşti. Iar tata, având o constituţie puternică, de fost fotbalist la Ferenczvaros Budapesta şi-a revenit relativ rapid – poate şi datorită constituţiei sale sportive”. Ajuns în Siberia, împreună cu compania lui, supusă unui regim de exterminare, Mihai a avut o şansă divină: murind bucătarul lagărului, un colonel rus a venit la ei şi i-a întrebat cine-i „socaci” – adică bucătar, iar camarazii, crezând că întreabă de Mihai Szakacs au arătat cu degetul spre el. Astfel tata a ajuns bucătarul lagărului, reuşind să se salveze când nu mai avea vreo speranţă. Şi, talentat fiind în domeniu, a fost repede promovat pe post de bucătar al popotei ofiţerilor, reuşind apoi să se înroleze în subunitatea „Tudor Vladimirescu”, din cadrul diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan”. Iar sfârşitul războiului l-a găsit în Munţii Tatra, în calitate de ostaş al armatei române!

„Voi face o răscoală mai mare ca Horea, Cloşca şi Crişan”!

Iar Iosif s-a născut printr-o întâmplare excepţională: practic, după un legământ–rămăşag pe care tatăl l-a făcut cu Dora, mama lui. Cei doi soţi îşi doreau atât de tare o fetiţă încât a fost nevoie să li se nască şapte băieţi – el fiind al cincilea în ordinea naşterii – până ce, în sfârşit, a apărut şi fetiţa mult dorită, Suzana, la această oră profesoară de pian şi vioară în S.U.A.!  La grădiniţă Iosif nu merge, fiindcă o consideră sub demnitatea lui. Copil supradotat, era deja favoritul vecinilor şi la cinci ani citea la perfecţie şi era de sprijin tuturor vecinilor – desigur, nu gratis! „Le făceam zilnic cumpărăturile, astfel eu câştigam deja bani frumoşi, în ciuda faptului că mă trezeam la cinci dimineaţa! Eram copii mulţi acasă şi trebuia să fac şi eu ceva”, mărturiseşte Iosif. Şcoala generală o urmează la Liceul nr. 11, după care în 1968 frecventează Grupul Şcolar Comercial, pe care-l absolvă în 1970, cu calificarea de vânzător produse textile şi încălţăminte. Se înscrie apoi la cursurile seral, la „Ady Şincai”, paralel cu munca, însă este nevoit să-şi întrerupă liceul fiind încorporat în armată. Reuşise între timp la şcoala de subofiţeri de intendenţă de la Sibiu dar s-a răzgândit repede şi a abandonat-o, astfel că autorităţile comuniste s-au răzbunat pe el şi l-au trimis la compania de muncă de la Piteşti – Oajdea, unde a avut parte de un regim crunt, de care beneficiau doar puşcăriaşii şi foştii deţinuţi politici. Îşi încheie stagiul militar şi revine la unitatea comercială unde muncea, fiind avansat pe post de gestionar la I.C.S.„Produse Industriale”, devenit ulterior I.C.S.”Metalo-Chimice”. Îşi absolvă liceul seral, în sfârşit, la „Bariţiu”. Între timp cunoaşte sistemul putred din toate zonele de activitate, ale Clujului acelor vremuri, şi reacţionează vehement la proasta hrănire a populaţiei şi la restricţionarea, făcută cu bonuri, pentru alimentele esenţiale. Un şef de birou, un anume Chira Ambrozie, azi decedat, nu-i trece cu vederea afirmaţiile sale în care ameninţa că va face „o răscoală mai mare ca a lui Horea, Cloşca şi Crişan”.  Îl toarnă la Securitate, Iosif ajungând astfel să fie anchetat şi scuturat straşnic la instituţia de pe strada Traian. Plus că mai avea nişte bube în cap: în 1984, în lucrarea sa de licenţă, în cadrul Universităţii de Partid şi Conducere, referitoare la însemnătatea zilei de 23 August 1944, menţionase rolul regelul Mihai, a lui Iuliu Maniu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi a multor altora în înfăptuirea acestui act, fapt care stârnise nemulţumirea „tovarăşilor”. Plus că refuzase şi oferta lor de a ajunge mare activist de partid, având în vedere rezonanţa numelui său unguresc. Povesteşte Iosif, amuzat: „Era nevoie de un maghiar, pentru „compoziţia etnică sănătoasă a cadrelor”, iar eu le-am spus că, în ciuda numelui unguresc sunt român de viţă veche – aşa că nu pot accepta. Ei mi-au spus că nu contează, sunt potrivit pentru acest post, dar eu am refuzat cu hotărâre, preferând să rămân la vechiul loc de muncă. Dacă aş fi acceptat oferta lor ajungeam mare nomenclaturist şi sunt sigur că azi făceam parte şi din cea nouă, „vaccinat” definitiv de democraţie! De altfel, tot în acea perioadă, pentru că-l înjura pe Ceauşescu, un frate, Nicolae a fost otrăvit în 1983, de Securitate iar mezinul familiei, Vasile – pe atunci maestru cofetar – a fost dat afară din serviciu, pentru aceeaşi vină, rămânând un fel de paria până în ziua de astăzi!

Luptător cu rol determinant în revoluţia de la Cluj-Napoca!

Revoluţia din 1989 de la Cluj l-a prins pe Iosif în centrul Clujului de unde ca orice om cu familie, a pornit spre Gară, el locuind pe strada Horea nr. 26. Aproape de podul peste Someş, de la Hotel „Astoria” (actualmente camera de Comerţ şi Industrie) acesta văzut sosirea detaşamentului lui Carp Dando, care se îndrepta spre Piaţa Libertăţii. „Am staţionat acolo şi l-am întrebat pe un militar de pe TAB dacă se toarnă un film de Sergiu Nicolaescu, sau ce se întâmplă – într-atât de grobiană şi artificială părea situaţia. La care el m-a atenţionat, cât se poate de serios, că are ordin să deschidă focul. Şi n-au trecut câteva zeci de secunde, traversasem deja pe partea cu cofetăria „Urania”  şi l-am văzut cum „rade” oamenii din zona podului, pe lângă „Metropol”. Am aflat apoi că au fost trei morţi şi doi grav răniţi, acolo! M-am deplasat în fugă spre casă, în timp ce o victimă rănită era dusă spre Policlinica cu plată, aflată spre gară, iar eu am adăpostit – până s-au liniştit spiritele – în holul blocului, vreo câţiva fugari din faţa gloanţelor. Apoi, a doua zi am ieşit – impulsionat de masele mari de oameni care ieşiseră în stradă, astfel că m-am deplasat la Comitetul Judeţean P.C.R. (actuala Prefectură) şi am negociat cu militarii care-l apărau pe primul secretar Ioachim Moga, implorându-i să nu facă şi ei moarte de om. Şi-am reuşit! Aceştia au plecat, fără să deschidă focul, după care eu am spart uşa de la intrare şi am urcat la primul secretar, pe care l-am dus apoi pe balcon, unde – livid – acesta tot flutura o filă zicând că a fost silit să semneze ordinul de reprimare sângeroasă a revoluţiei. Moment în care nişte inşi aflaţi în spatele meu au încercat să-l arunce peste balcon şi să-l omoare, dar eu am oprit în ultima clipă comiterea unui asemenea fapt. Apoi a apărut şi actorul Dorel Vişan, cu o delegaţie, după care eu şi profesorul Avornicului am pornit spre locuinţa domanei Doina Cornea, unde am aflat, însă, că ea se afla deja la comandamentul Armatei a IV-a alături de generalul Topliceanu. Ne-am deplasat şi noi la comandament, l-am adus pe generalul Topliceanu la sediul „judeţenei” PCR, unde l-am arestat – pe el şi apoi şi pe generalul Şerbănoiu, fostul şef al Securităţii – ambii fiind duşi în arest la o unitate militară. Despre evenimentele ulterioare, ce să vă mai spun, cât mai pe scurt: încet, încet şi-au făcut apariţia printre noi tot felul de personaje dubioase aşa că – deşi eram numărul doi în frontul Salvării Naţionale – pe 15 ianuarie, ziua lui Mihai Eminescu am demisionat, văzând că revoluţia ne-a fost furată! Practic, aceasta a fost o lovitură de stat militară bazată pe intoxicarea maselor prin ştiri false, pentru a face loc eşalonului doi de securişti”. Dezamăgit, Iosif devine apolitic – deşi e curtat de partidul Socialist al Muncii, al lui Mohora, pe care-l cataloghează ca trădător al intereselor românilor. Şi îşi concentrează atenţia pe lupta pentru dramul de libertate cucerită, convins de faptul că, inclusiv, justiţia „imparţială” de fapt nu există!

Student la Drept, curs de zi, la 56 de ani!

Îşi continuă acesta povestirea: „Independenţa justiţiei nu există – şi nici n-a existat în România! Iar după ce m-am convins de acest lucru am zis că folosesc orice mijloc şi ocazie pe care le am la dspoziţie ca să-i conving pe cei din jurul meu că trebuie dusă o luptă comună, unită împotriva celor care au uzurpat puterile unui stat democratic şi care se folosesc  de aceste calităţi pentru a jupui şi a stoarce seva obiditului popor! Şi atunci, la 56 de ani am început, la zi, Facultatea de Drept, pe care am absolvit-o în 2013. În 2012, deşi eram student, singura mea sursă de subzistenţă era îndemnizaţia de revoluţionar. Dar pe care Emil Boc, în calitate de prim ministru şi Traian Băsescu, şef al statului, mi-au suspendat-o – fiind înştiinţat că e nevoie să-mi fie cercetată calitatea de revoluţionar!  Doi ani, până la pensionarea pe motive de vârstă,  n-am avut niciun sprijin şi sursă de venit, absolvind totuşi cu medii mari Facultatea de Drept „Dimitrie Cantemir”, obţinând nota 10 la licenţă şi  master, reuşind să-mi câştig în justiţie acest drept, după lupte grele! Asta, tocmai având ca armă secretă studiile mele juridice, care m-au ajutat să mă lupt cu autorităţile şi să le înving de unul singur”! Îşi aminteşte apoi, nostalgic, o întâmplare din prima zi a sa de facultate, când ocupa un loc în prima bancă – aşa cum procedase pe durata tuturor studiilor sale, începând de la clasa întâi: „La primul seminar, imediat după festivitate, am nimerit la Drept Civil, curs condus de profesoara Coldea Sidonia. Mă aflam, cum vă spuneam, în banca întâi, iar în ultimul rând se afla un coleg cu faţa unui copil de 16 ani – regretatul Bogdan Vutcovici, mort din nefericire pe când se afla în anul doi de studii, la numai 23 de ani. Chiar la începutul cursului, profesoara s-a uitat la noi şi ne-a zis: „Bunicul şi copilul să poftească afară şi să-i aştepte pe cei dragi afară”. Atunci i-am precizat că sunt student admis, cu drepturi egale şi am rugat-o să mă accepte, cum la fel a făcut-o şi Vutcovici. Atunci, doamna şi-a cerut scuze faţă de noi şi n-a mai fost nicio problemă. Şi studiile le-am făcut cu drag şi pasiune, ajungând ca şi în ziua de azi să particip la toate „Balurile bobocilor” din facultate, fiind întâmpinat cu iubire şi respect de noile generaţii de studenţi, ca un Pater Familias!”. Îmi împărtăşeşte apoi, la finalul discuţiei noastre, aşa-zisa lui „Utopie”, cum ar numi-o unii – dar pe care asemeni lui Don Quijote sau Iisus Cristos, o consideră posibil de a fi înfăptuită: „Ideea este – prin prisma cunoştinţelor mele teoretice şi practice, dobândite în timpul studiilor – că am speranţa să înfiinţez o mişcare universală, nonviolentă pentru reconstrucţie, reconciliere şi dezvoltare a întregii omeniri, bazată pe o conducere colectivă, pe autofinanţare şi – atenţie! – controlul întregii activităţi economice, sociale, spirituale în folosul societăţii. Şi am să fac această mişcare non violentă  pe baza modelului şi experienţei lui Isus Cristos, chiar dacă voi fi sacrificat asemeni Lui! O să-mi ofer, fără regret, viaţa pentru această mişcare, deşi sunt conştient că voi fi sacrificat de sistemul care nu permite acest lucru şi se ocupă de prezervarea privilegiilor sale şi de reprimarea libertății de gândire a maselor! Iar rugăciunea mea de fiecare zi sună astfel: „Menirea mea, motivul existenţei mele umane este de a mă ruga, de a-Ţi mulţumi şi de a Te iubi, din trup, din inimă şi suflet curat pentru că Tu m-ai creat Om adevărat, după chipul şi asemănarea Ta. Eşti şi rămâi mereu în trupul, inima şi sufletul meu valoarea supremă în univers, unica raţiune a existenţei mele umane este de a mă ruga, de a Te urma, de a Te sluji din trup, inimă şi suflet curat pentru că Tu m-ai creat Om adevărat”! ”