Povestea crimelor celebre ale Clujului, relatate de dr. Iuliu Andrei, cel mai vechi procuror criminalist din România!

Dr. Iuliu Andrei, decanul de vârstă al procurorilor criminalişti din România, în vârstă de 93 de ani, mă aşteaptă în grădina vilei sale din cartierul clujean Grigorescu. Pe una din cele două măsuţe tronează cele două dosare ale cazului care l-a făcut celebru, „Omul cu ciocanul”, iar pe cealaltă o cupă cu cafea, caise din grădină, merişoare uscate – aranjate asemeni stafidelor, într-o farfurioară – şi un pahar cu apă, toate pregătite pentru subsemnatul. Îl reîntâlnesc pe acesta printr-o întâmplare – fiindcă sejurul pe care şi-l plănuise tocmai i s-a anulat, nonagenarul fiind renumit că obişnuieşte să exploreze, permanent, ţări mai mult sau mai puţin exotice.

“Muncitorii de la Dermata au vrut să-l omoare pe tata”

Pe dr. Iuliu Andrei l-am cunoscut cu circa 10 ani în urmă, când autorul acestor rânduri a oferit clujenilor, în premieră, înspăimântătoarea poveste  a „Omului cu ciocanul”, Romulus Vereş, cumplitul criminal în serie al Clujului anilor `70, cu 9 victime, toate femei – şase ucise şi alte trei violate sau rănite. Odată l-am şi vizitat, împreună cu un celebru scriitor american – John Balaban, posesorul prestigiosului „Pemiu Lamont”, în poezie, acordat de Academia Poeţilor Americani  – care intenţiona să scrie o carte despre cazul care a terifiat Clujul, soluţionat de către Andrei, în tandem cu colonelul Dumitru Ceacanica, şeful secţiei “Omoruri” din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei. Cu aceeaşi deschidere şi amabilitate, cel mai vechi procuror criminalist – şi singurul în viaţă de la înfiinţarea Procuraturii, la 1 august 1952 – acesta i-a furnizat scriitorului american toate datele de la care Balaban urma să pornească scrierea cărţii. Din păcate,  nu mai deţin informaţii dacă respectivul demers a fost încheiat de către autor sau, pur şi simplu abandonat pe parcurs.  Aşa că noua întâlnire cu dr. Iuliu Andrei am considerat-o un excelent prilej pentru a-l provoca să rememoreze evenimente din prodigioasa lui carieră, ce au avut loc în Clujul secolului trecut.  Şi inspiraţia mi-a fost răsplătită din plin: dr. Iuliu Andrei s-a lansat într-o relatare cu totul uluitoare, dându-mi ocazia să mă comport mai mult asemeni unui grefier de Tribunal, adică doar să notez cu râvnă poveştile lui, ce-au curs în valuri… Începe, cu  vioiciune, bătrânul procuror: „Am funcţionat în justiţie 36 de ani – ca avocat în Barou, ca judecător la Huedin şi Crasna şi din 1952, până-n 1982, ca procuror. Din fericire, n-am avut de-a face cu celebrele condamnări ale comuniştilor la adresa celor care li se opuneau, fiind „civilist” şi singurul nemembru de partid din toată Procuratura, timp de mulţi ani de zile. Plus că purtam “tinicheaua” tatălui meu, fost judecător şef la Hida, în Sălaj – şi apoi consilier la Curtea de Apel  Cluj de unde a fost surghiunit, până la pensionare, la Timişoara”. Îl rog pe dl. procuror să detalieze subiectul, iar acesta o face cu plăcere. Mărturiseşte acesta: “A îndrăznit, împreună cu judecătorii Decuseară şi Ienciu să-l achite pe un celebru brutar din epocă, Prezsensky, căruia prin anii `60 comuniştii i-au înscenat un proces cum că ar fi vrut să-i otrăvească pe muncitorii de la „Dermata” transportând pâinea într-o dubă neigienică. Omul a fost trimis în judecată, iar acest complet de judecători de la Curtea de Apel Cluj l-a achitat. A ieşit scandal mare: a doua zi muncitorii de la „Dermata” au venit şi-au manifestat în faţa Curţii de Apel, cerând ca judecătorii să fie daţi afară. Chiar au urcat în instituţie să-i arunce pe aceştia pe geam, dar nu i-au găsit. Totul pentru că tata – om de modă veche fiind, care nu se bărbierea niciodată acasă – a scăpat cu viaţă numai datorită faptului că era plecat la bărbierit, undeva prin apropiere. Apoi, ca să-i salveze, Ministerul Justiţiei le-a propus celor trei să accepte să fie transferaţi la diverse instituţii judecătoreşti din ţară. Astfel, tata s-a dus la Timişoara, iar ceilalţi doi la Iaşi şi Galaţi, funcţionând la Timişoara până-n 1967, când s-a pensionat, încheindu-şi cariera de 36 de ani, ca un proscris şi întorcându-se abia atunci, definitiv, acasă”.

„Trei  ani am muncit la cazul Omul cu ciocanul”

Povesteşte mai departe, cu acelaşi haz arătând că – spre marea sa mirare – deşi nu era membru de partid, la data de 1 august 1952 s-a trezit numit, peste noapte, în nou înfiinţata Procuratură, pentru „întărirea elementului muncitoresc în justiţie”. Explică dr. Iuliu Andrei, râzând copios: „M-or „vărsat” la Zalău, de la Crasna, întrucât n-aveau cadre de specialitate  – iar eu am fost pentru ei ca un fel de colac de salvare. Fix trei ani am stat la Zalău, până-n 1 august 1952 când am fost înaintat la Procuratura Cluj – la început ca instructor penal, apoi ca anchetator penal şi la final procuror criminalist”. În anul 1957, procurorul Andrei se căsătoreşte cu Sara, contabilă la „Alimentara”, care ulterior a urmat „Dreptul”, însă după absolvire a rămas la acelaşi loc de muncă, de unde s-a şi pensionat. N-au avut copii împreună, iar despre ea mărturiseşte, cu o durere surdă, că a decedat în urmă cu unsprezece ani. „De când am rămas singur am preferat lungile călătorii prin cele mai îndepărtate locuri ale lumii: am vizitat trei ţări din Africa – Egipt, Tunis, Maroc, şapte ţări din Asia – printre care Thailanda, India, Nepal, Turcia, Israel, şi una în America de Sud, Brazilia. Asta, pentru că în copilărie am rămas cu o amintire superbă legată de călătorii: un concediu petrecut cu mama şi cu tata la Karlovy Vary în 1938, unde am stat trei săptămâni.” Nu rezistă să nu facă o scurtă referire şi la cazul care l-a consacrat definitiv în istoria criminalisticii româneşti: „Omul cu ciocanul”. Relatează acesta, cu aceeaşi vioiciune: „La acest caz principalul merit îi revine lui Dumitru Ceacanica, care deşi a început ca “fluieraş”, ca simplu miliţian, a reuşit curând să se impună ca o mare personalitate – cu fler şi intuiţie – astfel că a fost o mare plăcere pentru mine să lucrez cu el. Vă reamintesc modul cum l-a prins pe Romulus Verş, temutul criminal: exasperat că se afla pe o pistă falsă, în blocul de pe strada Arieşului din cartierul Gheorgheni, unde apăruse şi ultima victimă a lui Vereş, a întrebat-o la un moment dat pe o femeie care mătura coridorul de la etajul şapte al imobilului, dacă nu ştire vreun nebun în bloc. La care femeia i-a spus că exact în apartamentul din spatele său stă unul „cam sucit” . Şi, după ce a bătut la uşă şi Vereş i-a deschis, văzând colecţia de cutii de chibrituri de pe rafturile din coridor (n.n. – ştiut fiind faptul că Vereş îşi incendia victimele şi casele lor, nelăsând nicio urmă la locul faptei) lui Ceacanica i s-a luminat totul şi n-a mai fost decât o chestiune de minute să-l prindă: şi-a interpus bocancul la uşă şi m-a chemat de urgenţă să facem împreună cercetarea apartamentului”. Abia după aceea au fost găsite cărţile şi caietele de adnotări curioase ale lui Vereş, privind fapte comise cu un “cuţit de aer”. Şi pentru a demonstra cele şase crime şi celelalte trei infracţiuni de viol, incendiere, distrugere lui Andrei i-au mai trebuit nişte ani de muncă asiduă fiindcă, aşa cum menţionasem anterior, ucigaşul nu lăsase în urma lui nicio urmă. Adaugă acesta: “I-am făcut mai multe expertize psihiatrice, rezultând că Romulus Vereş era total iresponsabil din punct de vedere penal, suferind de parafrenie sistematizată şi în consecinţă n-a mai fost trimis în judecată pentru fapte de omor, ci a fost internat într-un institut de specialitate psihiatrică, la Dr. Petru Groza, în Bihor, unde a şi murit, după mulţi ani. Dar nu înainte de a ne aduce pe toţi, la un moment dat, în pragul infarctului. A reuşit să-l convingă pe un medic bolund de acolo că nu reprezintă pericol şi a fost lăsat liber. Atunci a fost o mobilizare incredibilă de forţe, până l-am prins din nou, chiar în Cluj şi l-am dus înapoi, dând dispoziţie să nu mai fie lăsat vreodată liber sub niciun pretext”.

“Un criminal a fost la mine-n casă cu un cadou inedit”

Îl rog să treacă în revistă şi alte cazuri senzaţionale care i-au trecut prin mână, însă fostul procuror mă temperează rapid: „Am fugit toată viaţa de senzaţional, limitându-mă la cercetarea tuturor aspectelor legate de cazurile care-mi erau încredinţate. Am lucrat în limitele legii şi cu multă omenie şi mi s-a petrecut un lucru, la un moment dat, de s-au crucit toţi. Conform concepţiei mele – că şi într-un criminal se ascunde un om pe care trebuie să-l înţelegi – m-am purtat frumos cu un bărbat care-şi omorâse soţia. Şi el m-a răsplătit într-un mod care poate da oricui fiori”. Arată că într-o zi la poarta lui acesta a apărut, spunându-i soţiei că vrea să-i vorbească. La care, naivă, soţia l-a poftit în casă şi i-a permis să-l aştepte până la întoarcerea sa din oraş. „Când l-am văzut la mine-n casă am discutat, liniştit cu el iar omul, proaspăt eliberat după o detenţie de douăzeci de ani mi-a mulţumit pentru că l-am tratat cu multă omenie – şi, drept răsplată mi-a adus un cuţit pe care l-a lucrat în penitenciar, confecţionat din piciorul patului. Eu i-am mulţumit, iar după plecarea acestuia, soţia m-a întrebat cine a fost oaspetele meu. La care i-am răspuns, în glumă, că n-a făcut mare lucru, doar şi-a omorât soţia”! Mărturiseşte apoi că între timp ajunsese un procuror criminalist  renumit – o adevărată vedetă după soluţionarea cazului Vereş! – şi a fost deseori invitat la conferinţe importante şi simpozioane, reuşind să ridice prestigiul criminalisticii  clujene. Nonagenarul se încruntă, pentru o clipă, semn că şi-a amintit un lucru neplăcut: “O contribuţie importantă a mea în cadrul legislaţiei a fost problema cu pruncuciderea, însă din păcate – deşi a fost îmbrăţişată de majoritatea colegilor mei, n-a putut să fie aplicată. Să vă explic: Am stabilit, pe studii practice, efectuate pe cazuri concrete că din cele aproximativ zece pruncucideri pe an care aveau loc în Cluj, cam 5 nu sunt veritabile pruncucideri, ci sunt comise de mame aflate în stare de tulburare post natală. Deci nu pot fi pedepsite ca înainte, când sancţiunea de omor calificat era încadrată între 10 şi 25 de ani, şi aşa rămânea de la 3 la 12 ani, după cum am rezolvat eu o parte din cazuri la Tribunalul Cluj. A fost una din faptele mele care a dus la rezultate concrete şi a salvat zeci de fete de condamnări grele, care nu se justificau. Din păcate, după câţiva ani am aflat cu regret că s-a revenit la interpretarea mecanică a situaţiilor de acest fel şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat între timp, însă sunt convins de justeţea luptei pe care am dus-o timp de ani de zile pentru rezolvarea corectă şi legală a tuturor cazurilor de ucidere a unor nou-născuţi”.

Ancheta crimei comise asupra soţiei sculptorului Romul Ladea

După acest intermezzo teoretic, îmi descrie una din crimele care a şocat Clujul anilor `70, şi anume uciderea în anul 1972 a pictoriţei Lucia Piso. Aceasta era văduva sculptorului Romul Ladea, iar ucigaşul – amantul ei – un ţăran din Cămăraşu, care “funcţiona” în gospodăria sa pe post de şofer şi om bun la toate. “Acest Iacob Cămărăşan locuia în bucătăria de la demisol a casei pictoriţei şi urca în răstimpuri la ea cu ajutorul unei scări. Iar în noaptea de 3 februarie 1972, acesta a urcat la camera de la etaj, unde dormea victima, cu ajutorul aceleiaşi scări, spărgând geamul. Era gelos pe femeie că de la o vreme aceasta nu se mai culca cu el. Deşi au intervenit părinţii femeii, care locuiau în aceeaşi casă, bărbatul, beat, a ucis-o cu briceagul pe care-l avea asupra sa. L-am prins a doua zi, în jurul orei 9.00, într-un culcuş improvizat din vestiarul cioplitorilor de piatră din incinta fostei Fabrici de cărămidă. Era încă beat şi puţea îngrozitor”. Din pudoare, procurorul pensionar evită să menţioneze însă motivul geloziei făptaşului, dar care se află în dosarul cazului instrumentat de către el: în ciuda jurămintelor de fidelitate veşnică făcute acestuia, pictoriţa îşi găsise între timp un nou şofer, pe Ion Agape, un bărbat în vârstă de 49 de ani, care-i luase lui Cămărăşan locul şi în patul femeii. Andrei trece apoi la relatarea altei poveşti. “Asta ar putea trece ca un banc, dacă n-ar fi reală”, începe el, râzând, după care continuă: “Prin anii `70, nu departe de Cluj, am anchetat cazul unui tânăr care a fost aruncat în fântână, într-un sat de lângă Cluj. Nu mai ţin minte amănuntele, însă mi-a rămas puternic întipărită în minte imaginea clopului acestuia care “înota” deasupra apei. La faţa locului a fost o echipă de vreo cinci oameni: eu, medicul legist, autopsierul şi doi miliţieni din zonă. Şi, cum ancheta a durat ore în şir ni se făcuse între timp o foame teribilă, aşa că şeful de post s-a oferit – aşa cum era tradiţia în astfel de împrejurări – să ne ducă la o gustare. Dar, în ciuda faptului că i-am spus să nu ne ducă la vreo rudă a decedatului, ne-am trezit chiar la casa mamei victimei. Era o femeie atât de săracă, încât în ogradă n-avea decât trei găini. Am aflat de la ofiţerul de miliţie că bătrâna a zis că ar tăia o găină ca să ne facă o tocăniţă, dar i-e cam groază, fiindcă-i în doliu. La care, maiorul i-a spus repede: “Nu-i nimica, lele, o să ne îngrijim să avem respect faţă de doliul dumitale, aşa că uite acolo, o găină neagră, o poţi tăia liniştită. Ceea ce s-a şi întâmplat, chit că după aceea i-am oferit bătrânei  contravaloarea găinii – şi ceva pe deasupra” Atunci mama a rămas mulţumită pentru că i s-a respectat doliul, iar echipa noastră că a plecat sătulă de la locul faptei. Fiindcă, trebuie să ştiţi, pentru mine a contat enorm munca în echipă – şi pe parcursul întregii mele cariere am susţinut zeci de conferinţe pe această temă, esenţială în criminalistică”. Apoi, cu apetitul deschis de întâmplarea precedentă, îşi mai aminteşte una: “Tot aşa, când era pe vremea regiunii, în fostul raion Bistriţa am anchetat un caz de dispariţie a unui bărbat, caz la care s-a lucrat circa doi ani. Se zvonea că persoana respectivă ar fi fugit în fosta Jugoslavie. După multiple cercetări, într-o bună zi, unui ofiţer de miliţie i s-a părut curios modul în care era bătătorit pământul din şura familiei. Am fost chemat şi eu să asist la săpături astfel că – într-adevăr – la faţa locului a fost găsit trupul tânărului bărbat, îngropat la doi metri adâncime. Fusese omorât de către soţie şi amantul acesteia, iar cei doi lansaseră zvonul că bărbatul ar fi fugit din ţară ca să elimine orice bănuială. Şi ar fi reuşit  acest lucru dacă n-ar fi fost miliţianul acela deştept care a remarcat neregula”.

Deşi au trecut mai bine de două ore de când povestim, dr. Iuliu Andrei, în ciuda vârstei înaintate şi a caniculei care se face deja simţită, nu dă niciun semn de oboseală. De aceea, nici măcar nu sunt surprins când îmi mărturiseşte că ar putea ţine, oricând, un curs la universitate. Pentru că – decretează el – are atât de multe lucruri de transmis din vasta sa experienţă, “disciplina crimialisticii fiind extrem de importantă – atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic – iar eu am depus o activitate serioasă în ambele domenii”.