Povestea „Crucii Mântuirii” din Dealul Feleacului, vandalizată de horthyşti şi „lichidată” de comunişti în 1958!

Fostul monument de pe Feleac are o istorie fabuloasă care se îngemănează cu istoria tumultuoasă a acestei aşezări aflată – călăuzitor – deasupra Clujului. Ridicat prin strădania Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor din România şi a Alexandrinei Cantacuzino – exact pe graniţa de după cedarea Ardealului în 1940 – crucea se dorea un mesaj de încurajare pentru românii rămaşi în Ardealul de Nord că nu erau abandonaţi de „regăţeni”. A fost vandalizată, după 23 August 1944, de către hortyştii aflaţi în retragere, dar lovitura de graţie i-au dat-o comuniştii în 1958. Acum o mână de patrioţi încearcă din răsputeri să facă demersurile ca să o reconstruiască.

„Slabele” femei au dat o lecţie de hotărâre şi demnitate!

Cel care a luat frâiele proiectului de reconstrucţie a „Crucii Mântuirii” sub denumirea de „Monumentul Demnităţii Naţionale din Dealul Feleacului”  – fiindcă de demnitate naţională e vorba aici! – este un cetăţean de renume al comunei Feleacu şi, totodată, al Clujului, prof. univ. dr. Simion Simon. Dialogul nostru începe în cabinetul său din cadrul Facultăţii de Fizică a Universităţii „Babeş-Bolyai” unde acesta mă aşteaptă cu un mănunchi serios de fotografii şi documente. „Cunoşteam acest monument din copilărie, când împreună cu alţi copii ne jucam în jurul impunătorului soclu pe care se afla o Troiţă. De fapt aşa a fost şi aşa este şi acum cunoscut locul, “La Troită”. Ştiam că într-o noapte din toamna anului 1958 (mi-a spus a doua zi mama) miliţienii au luat Troiţa şi au demolat soclul. În acea noapte au mai dispărut şi alte troiţe şi cruci de pe lângă drumul naţional. Documentele respective le-am procurat  cu ajutorul istoricului Ioan Drăgan, directorul Arhivelor Naţionale ale României, şi le scoatem pe tapet şi în contextul în care anul acesta sărbătorim 650 de ani de la atestarea documentară a Feleacului”, explică profesorul. Începe apoi  istoricul monumentului, palpitant precum o nuvelă, pe care mi-l prezintă cu căldura şi simplitatea caracteristică oamenilor  de acţiune: „Puţină lume ştie că în vremurile de restrişte pentru România, care au urmat după Diktatul de la Viena, într-o societate românească mai degrabă amorţită, după ce în loc de o reacţie bărbătească la abuzurile impuse  prin acel dictat de puterile fasciste ale Germaniei şi Italiei, am avut parte de „zmiorcăieli şi plecăciuni” din partea statului român. Însă, înfruntând toate opreliștile, un mănunchi de femei reunite încă dinaintea Primului Război Mondial în Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor din România, au ridicat un monument ce poate fi numit al Demnităţii Naţionale, în vârful Dealului Feleacului. Se întâmpla în anul 1941. Regele Carol plecase, Antonescu preluase puterea absolută după lichidarea mişcării legionare, iar  în Ardealul de Nord se instalase confortabil regimul fascist al lui Horthy, cu crimele care i-au oripilat pe români şi nu numai. Prin intrarea în război alături de trupele germane la 22 iunie 1941, care aveau nevoie ca de aer de trupele şi resursele naturale ale României, guvernul român renunţa încă o dată la Ardealul de Nord. Dezamăgitor pentru toţi românii, dar mai ales pentru cei rămaşi în Ardealul de Nord”. În acea perioadă liderul femeilor ortodoxe române era doamna Alexandrina Cantacuzino, din neam regesc, luptătoare pentru drepturile femeii şi personalitate recunoscută pe plan internaţional. Aceasta militase inclusiv pentru dreptul de vot al femeii şi a încercat să-şi promoveze idealurile prin desişul de interese politice interbelice din România. În perioada acestor decizii dramatice – arată dl. profesor Simon – aceasta era extrem de activa preşedintă a SNOFR şi a iniţiat şi finalizat demersurile pentru ridicarea unei „Cruci a Mântuirii”, în vârful Dealului Feleacului, unde ajunsese graniţa, din fericire efemeră, dintre România şi Ungaria. Se dorea un mesaj de încurajare pentru românii din Ardealul de Nord, un semn că nu erau abandonaţi de către cei  din Regatul „ciuntit”, un mesaj de hotărâre de a lupta pentru întregirea ţării. „Este impresionant cum în perioada în care „marii bărbaţi ai ţării” au dezamăgit crunt „slabele femei” dădeau o lecţie de demnitate şi hotărâre bărbătească”- subliniază, cu tâlc, dl. profesor.

Troiţa de la Cotroceni, adusă şi montată în Feleacu

Astfel, în condiţiile în care cel de Al Doilea Război Mondial începuse şi România se afla sub presiunea de a intra şi ea în acea conflagraţie ce se arăta a fi devastatoare, ridicarea monumentului a fost o întreprindere nu numai curajoasă dar şi extrem de dificilă datorită constrângerilor financiare şi de utilizare a resurselor concentrate pentru susţinerea războiului început de trupele noastre. „A fost nevoie de multă hotărâre, multă perseverenţă ca în doar şase luni să se finalizeze ridicarea monumentului. De la realizarea proiectului iniţial de către arhitectul Nicolae Ştefan Tofan din Bucureşti până la obţinerea aprobărilor de la guvern pentru materialele necesare amenajării crucii, a impunătorului soclu şi realizarea efectivă a lucrărilor, a fost un drum extrem de greu, supravegheat cu tenacitate de doamnele Alexandrina Cantacuzino şi Sofia Meteş. Fără să beneficieze de suport financiar din partea autorităţilor, doar din fonduri proprii obţinute în principal din donaţii, SONFR a plătit toate costurile aferente proiectării şi realizării monumentului. Autorităţile române, în special prefectura Cluj-Turda cu sediul în Turda, s-au implicat în realizarea lucrărilor de amenajare a drumului de acces şi de împrejmuire a monumentului”, arată mai departe profesorul. Constrângerile financiare au impus modificări ale proiectului iniţial, care era prevăzut a fi din granit, de dimensiuni impunătoare, 4 m soclu şi 6 m crucea, pentru a fi vizibil din Cluj. Întâmplarea a făcut însă ca să câştige în prestigiu prin aceste constrângeri. Pentru a găsi sprijin s-a apelat la mai multe asociaţii şi societăţi precum şi la cea a invalizilor din Primul Război Mondial, al cărei preşedinte era Căpitanul Ion Constantinescu. Acesta ştia că o troiţă făcută de această asociaţie şi donată Reginei Maria era încă neridicată în grădina Palatului Cotroceni. Doamna Alexandrina Cantacuzino a venit cu propunerea de a se “solicita M. Sale Regele Mihai I ca Troiţa pe care M. Sa Regina Maria cu invalizii de război dorea să o ridice în curtea Palatului Cotroceni şi  care acuma este depusă într-o rezervă a Palatului Cotroceni, să fie dată Societăţii Ortodoxe pentru a o ridica de acolo şi a o înălţa, ca cel mai scump simbol al M. Sale Regina Maria, la graniţa ce desparte scumpul nostru Ardeal…..” S-a primit acordul atât de la Regele Mihai cât şi de la Căpitanul Ion Constantinescu şi astfel Troiţa Reginei Maria a ajuns pe soclul pregătit  în vârful Dealului Feleacului, la trei ani după ce Regina Maria părăsise această lume zbuciumată. După ce avusese rolul esenţial la ridicarea Mausoleului de la Mărăşeşti, a Crucii de pe Caraiman, Regina Maria a contribuit, post mortem, la Monumentul Demnităţii Naţionale  din mijlocul Ardealului. Ne putem imagina ce emoţie i-a cuprins pe cei prezenţi la recepţia monumentului în noiembrie 1941, dar mai ales la inaugurarea lui în 5 aprilie 1942, de Sfintele Paşti. Pe monument era scris: “Doamne al Dreptăţii, scapă-ne de vrăjmaş, ocroteşte pe Regele nostru Mihai I şi neamul românesc, izbăveşte-ne de cei setoşi de sânge , iar steagul nostru, ajută-ne a-l înălţa, făcându-I scut de adevăr şi dreptate”!

Monumentul vandalizat şi grănicer român executat de horthyşti

Monumentul a fost în următorii ani loc de pelerinaj pentru românii din ţara ciuntită , dar şi ulterior din România, parţial, reîntregită. Moţii au adus din Munţii Apuseni căldura şi dârzenia specifică lor, cântecele care au legat pentru totdeauna Feleacul de carele Iancului, dar şi o troiţă pe care au înălţat-o la 50 de metri de pichetul unguresc de grăniceri. În luna de după 23 august 1944, când trupele horthyste au înaintat în Transilvania, acestea au vandalizat monumentul iar unul dintre grănicerii români a fost executat  în centrul Feleacului. Se dorea a fi o lecţie pentru români dar n-a durat mult şi în 12 octombrie 1944, odată cu Clujul a fost eliberat  şi Feleacul. Ulterior, monumentul a fost reparat şi a fost la loc de mare cinste până în toamna lui 1958 când, în cadrul unei campanii brutale împotriva simbolurilor creştine, autorităţile comuniste au demolat monumentul. Îşi aminteşte Vasile Balea, un localnic în vârstă de 71 de ani, cum s-a petrecut funestul eveniment: “ Într-o noapte pe la ora doisprezece toţi din casă ne-am trezit datorită unor zgomote puternice ce veneau dinspre Troiţă. Am mers în fundul grădinii – care era mai sus decât troiţa – şi am văzut miliţienii care păzeau deţinuţii ce încercau cu baroasele să distrugă soclul. Troiţa nu mai era. Fusese distrusă ca şi, parţial, soclul , cu cupa unei macarale. Iar până dimineaţa la ora patru nu mai rămăsese nimic. Au încărcat totul în camioane şi au plecat. În aceeaşi noapte au fost ridicate de autorităţile comuniste alte două troiţe, inclusiv cea a moţilor”. Adaugă, la rândul său Nicolae Balea , consăteanul său în vârstă de 93 de ani: “Despre toate astea am discutat între noi mai mult în şoaptă. Începuse campania de întovărăşire şi colectivizare, de fapt una de terorizare, pentru că n-am vrut să ne înscriem în colectiv. Veneau noaptea, ca hoţii, să ne lămurească, pentru că ziua nu ne găseau acasă, dispăream pe unde puteam.

Până la urmă cu arestări şi condamnări au început oamenii să se înscrie în colectiv, ameninţaţi şi că nu vor mai fi primiţi la lucru în Cluj unde mulţi erau angajaţi, sau că le vor fi trimişi acasă copiii de la şcoli sau universităţi. Greu a fost după aceea fără pământul avut de la strămoşi… Şi, vezi domnule dragă, că ăştia, de acuma, din Cluj, vor să profite de acele abuzuri, şi nu ne restituie pământul.

După 27 de ani suntem târâţi prin tribunal pentru dreptul nostru. Ăştia sunt mai răi ca comuniştii, vor să ne ia pământul pentru totdeauna. Dar sunt sigur că Dumnezeu nu va îngădui asta”… Intervine profesorul Simon, parcă pentru a întări spusele nonagenarului:  “Se va forma curând o asociaţie a felecanilor în care să facă parte oamenii locului dar şi personalităţi ştiinţifice şi culturale care să atragă fonduri pentru reconstrucţia monumentului, dar şi fonduri…guvernamentale. Fiindcă istoria ne-a arătat că dacă nu inducem evenimentele petrecute  în mintea oamenilor  uitarea lor duce la repetarea abuzurilor, într-un mod mai parşiv, pentru că se găsesc întotdeauna metode mai sofisticate. De asemenea, n-a fost nicio acţiune reparatorie majoră până acum – şi nici Biserica Ortodoxă n-a cerut statului refacerea unor simboluri  creştine, ridicate sub formă de monumente ale acelor vremuri. La fel, prin confiscarea terenurilor felecanilor de către comunişti, nerestituirea lor la timp ar duce până la urmă la formarea unei opinii pentru decidenţi că se pot lua din nou”!

În ciuda tuturor vicisitudinilor, monumentul cu troiţa Reginei Maria n-a fost uitat  de felecani şi în anul 1992, familia Lucreţia şi Vasile Şimon, cu resurse proprii, a înălţat pe locul acestuia o troiţă din stejar. “Aşa cum a fost şi monumentul de pe Feleac, trebuie să existe un monument al Demnităţii Naţionale şi de protest împotriva atentatului la integritatea României. El trebuie să reapară în vârful Feleacului pentru a le reaminti tuturor că asemenea atentate nu trebuie să se repete”, îşi încheie profesorul călduroasa pledoarie.

Probabil cel mai bine este sintetizat scopul acestui monument  în Scrisoarea Preşedintei SONFR către Ministrul Aerului şi Marinei, din 11 noiembrie 1941 (scrisoarea ataşată în fotocopie): “Domnule Ministru, Pentru “Crucea Mântuirii” care stă ca strajă la graniţa vremelnică ce desparte Ardealul nostru  scump, Vă rugăm stăruitor să binevoiţi a ne dona 5 reflectoare de 1000W cu becurile lor, luminând-o  s’o facă văzută din mari depărtări, de fraţii noştri ce sunt azi în robie, fiindu-le mărturie că nu i-am uitat şi că nu-i vom uita niciodată. Cu credinţa că nu ne veţi refuza dreapta noastră cerere vă rugăm să primiţi, Domnule Ministru, expresiunea distinselor mele sentimente”.

Din ziarul „Ţara” – Sibiu, sâmbătă 11 aprilie 1942, din articolul „De vorbă cu Alexandrina Cantacuzino”: „Deşi ziarul nostru a scris la timp şi pe larg despre cutremurătoarea solemnitate ce a avut loc pe Feleac, am găsit totuşi de datoria noastră de a întreba despre această prăznuire plină de semnificaţie pe însăşi înfăptuitoarea ei. Înalta Doamnă ne-a răspuns cu glasul întretăiat de emoţie: „Ceia ce m`a zguduit şi mai profund a fost faptul că şi elementele naturii se puseseră în atmosfera durerilor clipei: Cerul îngreunat de nori groşi ce goneau unii după alţii într`un haos înspăimântător; ploaia ce cădea în rafale; ceaţa ce ne despărţea de restul înconjurător, – toate în rezonanţă cu drama românească. Crucea însă, spărgând norii, apărea luminată de-o aureolă divină, de ceva ce nu mai era pământesc şi care înălţa sufletele. Odată cu rugăciunea „Hristos a înviat din morţi”… Ni se tot părea că auzim vocile celor din morminte (…) Rugăciunile ce se înălţau şi se`ndepărtau pe aripile vântului păreau cântece de biruinţă ce se răsfirau pe toate plaiurile, proslăvind învierea Aceluia ce-a fost hărăzit dreptăţii. Vizita mea în localitate mi-a dat încă o dată ocazia de a constata şi a mărturisi încrederea ce o am în clujenii refugiaţi, un element dinamic remarcabil, pe care se poate sprijini oricând neamul nostru. (…) Acum se scrie istoria! Femeile nu pot lipsi de la uriaşa pagină de jertfă ce singură ne poate aşeza printre ziditorii lumii noi şi a ne asigura un cuvânt hotărâtor în Europa de mâine”!