Povestea marelui compozitor Al. Vilmanyi, retras la Recea Cristur. Azi, creaţia lui e furată de Adi Minune şi Dan Bursuc!

În ciuda celor 73 de ani ai săi, Al. Vilmanyi, compozitorul care a colaborat cu elita artiştilor români ai anilor `70 – `80 din secolul XX arată, surprinzător, mult mai tânăr. Zâmbeşte, remarcând uimirea reporterului care, în loc să dea de un pensionar tipic, întâlneşte un bărbat aflat în mare formă – care lucrează pământul şi îşi confecţionează de unul singur mobila din casă. “Ne prieşte teribil – mie şi soţiei – viaţa de aici, de la Recea Cristur, unde ne-am retras de viaţa agitată a Capitalei, pe ultima sută de metri şi pot spune că în ultimii 12-13 ani,  pentru noi timpul s-a oprit în loc”, mărturiseşte maestrul, înainte de a-şi începe relatarea tulburătoarei sale vieţi.

„Am orchestrat aproape toate piesele lui Dan Spătaru”

Urcăm din camera de zi, la etajul superbei sale reşedinţe rustice, pe o scară îngustă în formă de spirală şi ajungem în camera de lucru a compozitorului. Practic în sanctuarul său, unde acesta creează  cu ajutorul unei orgi electronice – şi, de asemenea, unde muzicianul se documentează încontinuu şi ţine legătura cu lumea exterioară prin intermediul unui computer. Majoritatea obiectelor de mobilier din cameră, ca de altfel şi cele din întreaga gospodărie sunt confecţionate cu propria-i mână: de la bibliotecă, masă şi până la patul larg, acoperit cu o splendidă cuvertură cu motive populare. Arată acesta, uimit, cu un zâmbet generos şi cald, aducând mult cu cel al fostului antrenor al naţionalei de gimnastică a României şi a Nadiei Comăneci, Bela Karoly : “Chiar şi eu mă mir de unde am avut atâta răbdare să meşteresc atâtea obiecte necesare, dar am realizat până la urmă că şi această însuşire e moştenită de la tatăl meu, plecat prea devreme dintre noi, în 1963, care era inginer constructor de profesie şi avea numeroase deprinderi practice”. În cameră răsună discret muzica sa, purtându-ne înapoi în timp – spre perioada anilor ’80, când muzica sa era prezentă la radio şi televiziune, dar şi în discurile “Electrecord”-ului, editate în tiraje uriaşe.  Ascultăm câteva frânturi dintr-una din cele mai renumite piese ale sale, “De-ar fi să vii”, în interpretarea tulburătoare a Mihaelei Runceanu, dar şi altele “aşteaptă” la rând să fie ascultate de către noi. Piese precum “Cineva te iubeşte”,  “Azi”,  “Cât aş fi vrut să te chem”,  “În urma ta”,  “Oamenii mării ”, “Iubirile”, “Muzica soarelui”, “Te aştept, dragoste”, şi alte zeci de compoziţii au constituit în perioada ceauşistă hrana sufletească a milioane de români, ajutându-i să mai uite de întuneric, foame, frig şi frică. De asemenea – mărturiseşte maestrul –  muzica lui a răsunat şi în filmele  “Nea Mărin miliardar” sau “Muzica e viaţa mea”, reconstituirea vieţii marelui Gică Petrescu, dar şi în numeroase alte piese interpretate de monştri sacri ai muzicii uşoare româneşti, orchestrate de către el. Zâmbeşte condescendent Vilmanyi: “De pildă, lui Gil Dobrică nimeni n-a vrut să-i editeze un disc, aşa că i l-am făcut eu, iar lui Dan Spătaru tot eu i-am orchestrat aproape toate piesele, inclusiv “Drumurile noastre””. Între timp, vine rândul piesei “Când vei veni”, interpretată de soţia şi îngerul său păzitor, Sanda Pop, fostă interpretă de marcă a Clujului, aflată şi ea alături de noi, gata să ne ajute cu informaţiile necesare de care am avea nevoie, multe din ele stocate în memoria computerului. Mărturiseşte aceasta: “Piesa respectivă a fost compusă prin 1986 şi e singura piesă din creaţia sa pe care am cântat-o. N-am dorit să încurcăm lucurile, să copiem alte cupluri de muzicieni. Şi totuşi, am lucrat împreună 25 de ani – din cei 31 de ani de când suntem nedespărţiţi – şi asta s-a petrecut în cadrul contractelor avute cu comunităţile de români din S.U.A., Japonia, Canada, Italia, etc. Dar cel mai mult am cântat pe vasele de croazieră de pe Dunăre, Main sau Rin, între Marea Neagră şi Marea Nordului, doar pe fluvii, fiindcă n-am suportat niciodată mările. Am cântat în toate limbile posibile – pianistic şi vocal – şi am cunoscut multe naţii de oameni. De pildă, am avut experienţe – de la texani care-şi puneau cizmele cu pinteni pe masă,  până la americani cu infinit bun simţ, cu vârsta spre senectute, care nici măcar nu învârteau linguriţa în ceaşca de ceai când noi ne începeam recitalul. Sau nemţi care făceau o hărmălaie teribilă cu schnaps-urile şi berea lângă ei şi ne rugau să cântăm piese vechi de-ale lor, de pahar, pe care – dacă nu le ştiam – ori ni le solfegiau pe loc, ori trebuia să le procurăm rapid din magazinele de specialitate”.

Clujul din inima lui Vilmanyi

Îl rog pe compozitor să-mi vorbească despre copilăria sa şi despre modul în care a ajuns să se apropie de muzică. Începe acesta, mărturisind că s-a născut în anul 1943 în Ungaria, la Debreţin, după care, la vârsta de un an părinţii s-au întors în ţară, stabilindu-se în Valea lui Mihai, localitate situată între Oradea şi Satu Mare. Arată acesta mai departe: “Viaţa a decurs frumos, fiindcă eu şi sora mea Margareta am avut o copilărie foarte frumoasă, petrecându-ne majoritatea timpului într-o curte, alături de vreo douăzeci de copii. Aveam deja talente artistice. Mergeam la cinematograf şi acasă rejucam, pe roluri, scene din filmul vizionat. Probabil că aceste exerciţii ne dezvoltau fantezia. Prima dată am început vioara în Valea lui Mihai, cu un violinist de la Filarmonica din Oradea. Însă, din păcate m-a supus la nişte încercări îngozitoare, punându-mă să descifrez partituri pentru avansaţi, aşa că am început să urăsc instrumentul respectiv şi în final am refuzat să mai cânt. Totuşi, peste ani am realizat că instrumentul respectiv mi-a “deschis” urechea”. Arată apoi că familia lui s-a mutat la Deva, unde capul tatăl său fusese transferat cu serviciul. “Acolo am făcut şcoala medie, până la clasa a X-a, după care tata a fost mutat din nou, de data aceasta la Cluj. Aici am stat, din 1960 până în1968. În primul rând, aici am absolvit liceul, la “Brassay” – şi chiar anul acesta am întâlnirea de 55 de ani de la absolvire”, adaugă Vilmanyi.

Mărturiseşte că pentru tânărul venit din provincie, Clujul acelor ani reprezenta o adevărată capitală, un loc miraculos. De acei ani se leagă şi prima tentativă de a încropi o orchestră de jazz, cu nume celebre ale Clujului vremii, precum: Gogu Poduţiu, flautist şi lider, medicul Sorin Deacicov, Puiu Bodca – absolvent al clasei de percuţie la conservator, medicul Ticu Brânzan – chitară şi armeanul Chergerghanian la chitară-bas, iar Vilmanyi urma să fie pianistul trupei. Însă după doar două repetiţii şi un efort uriaş de documentare al lui Vilmanyi – notele pieselor fuseseră scoase, pe instrumente, de pe înregistrarea de pe magnetofon – trupa se destramă înainte de primul concert!  În continuare maestrul dă admitere la Facultatea de Fizică a U.B.B. şi este admis. Acolo, cântă în formaţia de estradă a Universităţii, avându-l ca şi coleg pe Ţuţu Babeş, toboşar, nepotul savantului Victor Babeş, student la matematică, un tip extraordinar de haios. “Atunci oamenii din Cluj erau uluitori, iar mie mi se părea că locul meu e exact între ei şi mă simţeam de parcă aş fi fost dintotdeauna clujean”. Însă, între timp îi moare tatăl şi, forţat de nevoi, hotărăşte să dea la Facultatea de Muzică IP 3, ca să poată să-şi susţină material familia, prin cântat. La facultate se iveşte şi momentul prielnic: se înfiinţează o orchestră – care devine curând formaţia “Ritmic” a Centrului Universitar Cluj – al cărei dirijor era Biţu Mărgărint, de la Casa de Cultură a Studenţilor, avându-i în trupă şi pe renumitul om de jazz Ştefan Vannay, la trompetă şi pe Brutus Bocăniciu, la tobe, student la Agronomie. După absolvire, Vilmanyi se angajează la Palatul Culturii, unde începe colaborarea, în cadrul spectacolelor de jazz, cu actorii şi regizorii vremii de la Teatrul Naţional din Cluj.  Muzicianul şi-i mai aminteşte la această oră doar pe regizorii Marin Aurelian şi pe George Motoi, iar dintre cronicarii vremii pe profesorul Iosif Viehmann.

35 de ani de succese

Însă, intempestiv, în anul 1968 muzicianul părăseşte Clujul. Rememorează septuagenarul: “Plecarea mea din Cluj s-a întâmplat în 1968. Probabil că spiritul meu de aventură şi-a spus cuvântul. Prima dată am ajuns pe Litoral, cu formaţia mea,”Palace”, unde am rămas timp de patru ani, susţinând spectacole pe perioada verii – dar şi a iernii. Apoi, într-un an ne-am dus la Braşov, la „Capra Neagră”, unde am lansat formaţia “Vilmanyi”. Îi aveam în trupă atunci pe Cornel Verban, pe Piccolino – un basist de excepţie – şi pe alţi instrumentişti remarcabili. Atunci, ni s-a schimbat norocul: ne-a văzut patronul de la „Atlantic”, Viorel Păunescu şi din 1977 am început munca noastră acolo, exact cu două zile înainte de marele cutremur. Aveam în trupă şi un solist extraordinar, Nelu Slev, care făcea furori. Cât despre cutremur, ne-a prins chiar când concertam în bar – însă din fericire clădirea a rezistat. Şi, fiindcă muzica noastră suna bine de tot am început să fim solicitaţi pe la televiziune, radio, la Teatrul „Constantin Tănase” şi la Teatrul de Vară „Boema” ”. Arată apoi că la Bucureşti trupa lui a fost întâmpinată cu ostilitate de către colegii de breaslă, invidioşi pe condiţiile excepţionale care li se oferiseră: cazare la hotel, mâncare la discreţie, la “Simplon”. „Plus că-i lăsam tot timpul în umbră, findcă noi cântam extraordinar de bine. Însă după un timp s-au obişnuit cu această stare de fapt şi s-au mai potolit”, precizează muzicianul. Apoi Vilmanyi îmi relatează un incident de culoare, în care a fost implicat  Nicu Ceauşescu, atât de prezent şi de implicat în activităţile de la „Atlantic”, încât ajunsese până şi să întocmească defăşurătorul programului împreună cu Vilmanyi. “Odată, prin 1980, Nicu a venit însoţit de fiii marilor activişti din C.C. la P.C.R.: Gyuri Fazekas, Serghei Mizil, fiul lui Maurer şi alţii. A apărut pe la unsprezece şi jumătate noaptea şi, brusc, i-a dat pe toţi consumatorii afară din local. Atenţie, era vorba de două-trei sute de oameni, nu de unul singur. Şi, după ce au rămas numai ei între ei, au chefuit până dimineaţă”, mărturiseşte muzicianul. Apoi plusează, văzând că sunt interesat de subiect: “Sergei Mizil era de obicei responsabil cu băutura. Venea pe scenă cu două sticle de whisky şi ne turna, direct în gură conţinutul sticlelor, iar dacă una se golea aducea alta, ca să se echilibreze. Mai ţin minte şi faptul că Nicu Ceauşescu era obsedat de piesa “One way ticket” şi odată ne-a pus s-o cântăm, încontinuu, timp de o jumătate de oră”. Îl întreb apoi cum a fost întâlnirea providenţială cu soţia lui,  însă nu apucă să răspundă fiindcă o face chiar d-na Sanda: “Atunci eram solistă la Şcoala de Arte “Tudor Jarda” din Cluj şi mi s-a semnalat un concurs de muzică uşoară la Constanţa. Vilmanyi însemna pentru mine atunci – ca şi acum – idolul vieţii. N-am vrut să mă prezint la concurs, ştiind cum se face jurizarea la festivalurile de la noi, dar când am aflat că Vilmanyi face parte din juriu, am plecat la Constanţa imediat. A fost nevoie de o privire – şi de atunci, din 1985 suntem împreună, chiar din prima zi când ne-am cunoscut. Şi au trecut 31 de ani. Deci, se poate”…

Furat ca-n codru de Adi Copilul Minune şi Dan Bursuc

Muzicianul s-a bucurat de glorie ani la rândul, colaborând profesional cu cei mai importanţi textieri ai ţării, iar soliştii se băteau ca să interpreteze piesele sale. Iar mai târziu, între anii 1985 – 1989, timp de cinci ani  Vilmanyi a făcut parte şi din comisia de atestare a artiştilor liber-profesionişti. “Mi-a trecut prin mână tot ce-a fost muzică de agrement – formaţii şi solişti – iar după 1989 am înfiinţat şi  o Ligă a artiştilor liber profesionişti, însă a fost foarte greu. Deja vremurile erau aiurea, toată lumea dorea dintr-o dată pensie, iar la nivel înalt nu mai aveam cu cine să colaborăm. După cum ştiţi şi dumneavoastră, categoria noastră n-a fost niciodată înţeleasă, fiind considerată una alcătuită doar din paraziţi”. Intervine în discuţie soţia lui, cu un lucru care-i doare, efectiv: “Dacă viaţa lui Vilmanyi a fost frumoasă şi luminoasă decenii la rând, iată că de la o vreme ne-am trezit cu un mare necaz din partea unor manelişti: Dan Bursuc – pe numele lui Daniel Paraschiv şi Adrian Copilul Minune. Ştiam că piesele lui Vilmanyi sunt cântate pe scară largă, şi mai ales “De-ar fi să vii”.  Într-o zi rudele Mihaelei Runceanu –  Andreea Runceanu, violonista de la Amadeus şi fratele ei, Xenti Runceanu – ne-au anunţat că piesa respectivă s-a lansat sub un alt titlu, “Ce mult te-am iubit”, sub semnătura lui Dan Bursuc, cu menţiunea că piesa e făcută în casa lui de producţie, iar drepturile de autor îi aparţin. Şi aceeaşi piesă mai apare pe un alt CD, intitulat “Manele vechi”, ca şi compoziţie a lui Dan Bursuc, interpretată de Adrian Copilul Minune. Mă întreb: oare ce are creaţia lui Vilmanyi cu manelele?”. Intervine la rândul său în discuţie şi compozitorul: “Am făcut sesizare la Uniunea Compozitorilor, la CREDIDAM, la ORDA şi la DNA pentru că e vorba aici de un furt intelectual, un plagiat, iar oamenii încasează bani grei de pe urma muncii mele. Mai mult, Adrian Copilul Minune a scos o casetă care poartă chiar titlul original al piesei, “De-ar fi să vii”, fără să-mi ceară consimţământul – şi care s-a vândut într-un număr imens de exemplare, nu numai în România, ci şi în străinătate. Şi la fel se întâmplă şi în cazul piesei furate de Bursuc”. Se “turează” Vilmanyi: “Ştiţi ce m-a deranjat cel mai mult? Faptul că aceşti oameni îşi afişează ostentativ bunăstarea şi averile m-a determinat, contrar stilului meu de viaţă, să nu rămân indiferent şi să reacţionez”. Curând însă chipul i se înseninează, schimbând subiectul: “Cât despre retragerea noastră la ţară, despre care m-aţi tot întrebat, aflaţi ceva: e un adevărat privilegiu că mă trezesc în fiecare dimineaţă la ora 5.30, că sunt sănătos, sap şi cosesc. Un lucru însă trebuie să-l ştie oricine, şi anume când anume să se retragă. În cazul meu, aveam deja o anumită vârstă, veneau din urmă tinerii care promovau o altă muzică şi iar publicul se schimbase şi el mult de tot. Eu nu mai eram la Bucureşti în “zeama” mea, aşa că am hotărât să-mi fac valijoara şi să încerc altceva, lucru pe care nu-l regret acum”. Iar concluzia o trage, tranşant, Sanda: “Povestea lui e foarte simplă: un copil modest, foarte bine crescut, cu un bun simţ întipărit de către familie, cu un talent împlinit de enorm de multă muncă depusă pe cont propriu. Un om foarte corect, pe care întotdeauna te poţi baza – şi prin asta a ajuns unde a ajuns. Iar în momentul când a văzut că nu mai are pentru cine şi pentru ce trage a zis: “Mă retrag, pentru că în mocirlă nu mă bag”. A cântat, a bucurat oamanii cu muzica lui şi a rămas cu capul sus, de aceea toată lumea vorbeşte frumos despre el. A investit sentimental enorm în oameni, în foarte multe proiecte şi până la urmă s-a dovedit că n-ar fi trebuit, fiindcă unii calcă pe cadavre şi printre ele se întâmplă uneori să te afli  chiar tu, încă viu”.