Sunt momente în viaţă când pur şi simplu nu-ţi găseşti identitatea, când apartenenţa de grup ţi se pare inutilă, iar atunci, în acele clipe de bătălie interioară, eşti tentat să o apuci pe prima răscruce pe care o întâlneşti, să te lupţi cu imposibilul, totul pentru a-ţi da un nou sens în viaţă şi pentru a distruge cutumele care te împiedică să-ţi realizezi visele. Uneori, timpul se scurge atât de repede, încât îi poţi simţi vibraţia prin toată fiinţa.
Marius Puşcaş nu este neapărat un erou, dar curajul pe care şi l-a asumat vara trecută este de poveste. “Cum te-ai gândit să pleci de nebun în Spania?”. „Într-o seară ne-am strâns la poker câţiva prieteni. Ideea tuturor era că nu faci nimic fără bani şi că toată lumea e rea. Eram toţi într-un fel de depresie colectivă. Bani puţini, ştii cum e…”
Spre dimineaţă şi-a dat seama că trebuie să plece la drum şi şi-a făcut bagajul. L-a rugat pe Ştefan, prietenul lui, să îl ducă până la centură. “Aveai vreun plan, vreo destinaţie?” “Voiam să merg până la Ibiza. A fost primul lucru care mi-a trecut prin cap. Insulă, muzică frumoasă, femei…. Ce mai!”.
Și-a luat țigări, o hartă și a plecat la drum
Aşa că Ştefan l-a lăsat pe Centura Capitalei, pe şoseaua Progresului. “Primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să plec pe jos pe Centură până la Militari. Dacă nu reuşeam să fac pe jos traseul ăsta, nu avea sens să plec la drum lung. Aşa că am mers pe jos pe Centură până în Militari, iar acolo am intrat într-un Carrefour să-mi iau nişte apă. Aveam 30 de lei la mine…”.
Cei 30 de lei s-au evaporat imediat. “Mi-am luat un pachet de ţigări şi o hartă a României care avea pe spate harta Europei”. Şi iată-l pe Marius, îmbibat cu adrenalina necunoscutului, cu ghiozdanul burduşit ca la Cercetaşi – pătură, adidaşi, două-trei rânduri de haine, o umbrelă şi o maşină de tuns – plecând spre Ibiza. La intrarea pe autostradă a găsit “un tip cu un camion cu cabina rabatată care meşterea ceva la motor”. Aşa a început marea aventură…
A trecut granița pe jos
Avea în cap să meargă la Arad, să treacă graniţa. A ajuns la Oradea, după o escală de câteva ore la Sibiu. Apoi a făcut autostopul şi a prins o dubă care l-a lăsat chiar la Nădlac, la trecerea spre Ungaria. “La Nădlac am trecut graniţa pe jos, în Ungaria. Vameşii nici nu au vrut să se uite la buletinul meu. Am mers pe jos, pe şosea, cam doi kilometri. Cu mâna întinsă, ca orice autostopist care se respectă, la «ia-mă, nene», cum se zice. La un moment dat a oprit un TIR condus de un român, care mergea spre Germania”.
“Ai dormit, erai obosit? Ai mâncat ceva?”, îl întreb. “Am mers juma’ de oră. Apoi, mi-a zis că îşi ia o pauză să-şi facă o omletă şi m-a întrebat dacă vreau să mănânc şi eu… Şi a început omul să scoată brânză, ceapă, slană… Am mâncat amândoi o omletă pe marginea drumului…”.
Au plecat din nou la drum, iar după două ore şoferul a tras pe dreapta să doarmă, i-a dat o doză de bere şi i-a urat succes. Marius i-a mulţumit şi a plecat mai departe.
Drumul spre Linz
“Şi am luat-o uşurel pe şosea. Am mers pe jos până la prima benzinărie, unde am căutat un şofer cu care să continui drumul şi am întâlnit pe cineva cu o dubă de transport. Venise un domn din Germania care aflase că i-a decedat o rudă din România şi a venit să rezolve cu actele. Era doar el şi cu şoferul, un băiat, român, plătit să-l ducă până în Germania. S-a plictisit de moş, probabil, şi mi-a zis că mă ia cu el până în Austria, la Linz”. “Tot fără bani?” “Fără. Nu mai aveam nimic. Îi vândusem maşina de tuns tiristului pentru un pachet de ţigări”.
I-a plăcut oraşul, dar oamenii din Linz i s-au părut ostentativi de reci. “Am ajuns la gară şi am luat «pe naşpa» un trenuleţ, un fel de metrou de suprafaţă, foarte modern şi am mers până la Innsbruck. M-am plimbat şi prin oraş. Era un castel care trecea peste apă. Când am ajuns, era un festival, am căscat şi eu gura pe acolo, să îi văd cum se distrează”.
A ajuns în Germania fără să ştie
Apoi s-a întors la gara din Linz, de unde a luat un alt tren pentru o staţie sau două. Fără bilet. Când au venit controlorii, i-au zis să se dea jos la prima. A aşteptat următorul tren şi a plecat iar. Tot o staţie. Apoi altul. Fără să vrea, a ajuns în Germania, la Passau! Acolo l-a oprit poliţia, iar el nu avea habar că intrase în Germania. L-au controlat în ghiozdan, să fie siguri că nu are substanţe interzise şi l-au lăsat în pace.
“I-am întrebat unde găsesc o gară. Mi-au arătat un drum printr-o pădure. Aveam la mine o lanternă. Se făcuse noapte. Îi mai dădeam câte un flash, să văd pe unde e drumul. La un moment dat, am dat o rază cu lanterna şi au trecut nişte lupi dintr-o parte în alta a pădurii. Am oprit lumina, era întuneric, iar când am aprins-o din nou era un singur lup pe mijlocul drumului, se uita spre mine. Am îngheţat, am stat acolo 15 minute nemişcat. A fost un moment special. Apoi am plecat şi am reuşit să ajung la gară. De acolo, am luat un tren şi m-am întors la Linz”.
“Mi-a dat Universul 100 de euro”
Trecuseră deja două zile, dar Marius nu resimţea, încă, oboseala. A renunțat să mă ia treunul și a ieșit la austostradă. “Am reușit să mă urc într-o dubă, cu un italian, care mi-a zis că face raze X, era ortoped. Am trecut Alpii și m-a lăsat în Italia pe lângă San Remo, într-o benzinărie. Totul începuse să se lege. Când am coborât, omul mi-a dat 100 de euro. Că i-am povestit că plecasem fără niciun ban. Mi-a zis că o să am nevoie de ei. M-am gândit: uite cum mi-a dat Universul 100 de euro prin omul ăsta!”.
Cun un sandviși și un pachet de țigări, starea de spirit a lui Marius s-a îmbunătățit simțitor. A văzut câţiva puradei, ţigănuşi, pe care i-a auzit vorbind în română și i-a întrebat unde merg și cu ce. “În Franța, cu nea șoferul”. Așa că s-a urcat într-o mini-dubă, cu scaune de lemn, și stat cu copiii în spate. „În faţă erau opt hăndrălăi care mergeau la cerşit şi furat în Franţa. Afacere de familie! Le-am zis că am doar 10 euro”.
“Mi-am pierdut actele şi trebuie să ajung la Consulatul din Barcelona”
A coborât în Marsilia, „într-un cartier în care oamenii umblau cu arme pe stradă. La modul ăla! Băieţeii pe care-i avem noi printre blocuri sunt mici copii”.
A ieşit la metrou şi s-a dus la mare, pe plajă, și-a făcut o baie în Mediterană şi apoi a plecat spre gară. Acolo a cunoscut un individ care s-a prezentat a fi inginer la o mină de diamante din Bolivia. Ştia toate limbile pământului, părea versat. „Mi-a spus că era lefter. Io mai aveam vreo 70 de euro, i-am zis să stam de vorbă. Am luat două sendvişuri mari, de 5 euro, apoi două doze de bere, alte două doze şi tot aşa. Vreo 2-3 euro doza. Am stat până au închis şi am plecat spre gară, pentru că trenurile noastre veneau dimineaţă. I-am zis unde voiam să mă duc şi, pe drum spre gară, am găsit o carte scrisă în franceză. Nu m-a interesat subiectul. Cât timp stăteam în gară, el mi-a scris pe carte, în trei limbi, că mi-am pierdut actele şi că trebuie să ajung la Consulatul din Barcelona. Eu, cu formula asta, nu tebuie să-mi mai fac griji cu controlorii. M-am dus cu trenul până în Barcelona. Au venit controlorii, le-am arătat textul din carte şi m-au lăsat în pace”.
„Să fii sărac acolo costă mult mai mult”
În Bercelona, Marius s-a dus direct la plajă. „Ca să ajung în Ibiza trebuia să iau feribotul. În Ibiza ajungi ori aşa, ori cu avion privat. De avion privat chiar n-aveam bani”. Râde.
S-a gândit că poate negociază cu personalul de pe feribot să dau şi el un mop, o mătură, să îl lase să treacă, dar i s-a răspuns ferm că nu se poate şi mi-am zis că totul e gata. “Nu am cum să ajung eu acolo. Am rămas în Barcelona şi m-am gândit că dacă sunt aici m-am aşezat la feribot la clădirea cu bilete şi în faţă erau băncio. M-am oprit să fumez o ţigară pe bancă. S-a aşezat lângă mine un tip, era spart, cocsat… Venise din Ibiza. Ne-am salutat din priviri, m-a întrebat ce fac acolo şi i-am zis că vreau să ajung în Ibiza, dar n-am bani. Mi-a dat 5 euro şi mi-a zis că dacă mai strâng de la fiecare pot să fac bani de bilet. 165 de euro era biletul. Ca să fac 165 de euro mai aveam nevoi de 160. Am ieşit pe debarcader, am mai întâlnit grupuri de oameni, le-am explicat că vreau să ajung în Ibiza, să mă angajez. În 10 minute am strâns 50 şi ceva de euro. La un moment dat, una mi-a aruncat o privire de un dispreţ total. A îngheţat sângele în mine. M-am dus la un bar, la un tapas, mi-am luat o bere la halbă, tautajele din alea mici, de toate felurile…. Nu mi-a plăcut Barcelona ca energie. Lumea agitată, jeg, mult jeg, mult. Oameni ciudaţi. Ce e sărăcia la noi, dar la ei e mult mai cruntă. Să fii sărac în Barcelona costă mult mai mult decât să fii sărac în Bucureşti”.
Biserica ortodoxă din Barcelona l-a salvat
Cu gândul să se întoarcă în țară, Marius a ieșit pe șosea, la autostop. N-a găsit nimic și a încercat să găsească un loc în care să doarmă. „Dar era periculos. Oricine, oricând poate să sară cu un briceag să-ţi taie gâtul. Am ieşit pe un bulevard mare, circulat. M-am oprit iar să fumez o ţigară. Pe lângă mine au trecut două doamne care vorbeau în română. Le-am întrerbat: nu vă supăraţi, o şosea, o gară, o parcare de tir să pot să plec şi eu cu maşina spre casă. «Noi nu ştim, dar ştie părintele». Şi aşa am ajuns la o biserică ortodoxă din Barcelona. În trei zile, cât am stat acolo, părintele a făcut o grămadă de bani. Slujbele erau în română. Am stat în weekend în biserică. Dormeam seara jos, la scări. Închideau biserica pe dinafară. Era un fel de incintă înte intrarea principală şi stradă, închisă cu gratii. Seara îmi mai lăsa părintele câte 5-10 euro, să îmi iau una-alta. Preotul mi-a zis să rămân acolo, să caute pe cineva care pleacă spre ţară. I-a întrebat pe toţi, toţi voiau să vină spre ţară, nu să plece. Ba, chiar mai aşteptau rude să vină. Duminică seara, când a văzut că nu pleacă nimeni spre ţară, mi-a luat un bilet online, pe autocar, cu datele mele. M-am prezentat la firmă doar să ridic biletul. Luni dimineaţă am plecat şi în trei zile am fost în Bucureşti. L-am sunat pe Ştefan, a venit, m-a luat de la Autobaza Rahova şi m-a adus acasă”.
Totul a durat 10 zile. A plecat luni şi s-a întors miercuri. Marius a ajuns acasă, a făcut o baie şi a dormit două zile. Și-a reluat viaţa normală. Aceleaşi străzi, dar care acum păreau mai prietenoase, aceleaşi feţe de oameni, dar că acum îi păreau toţi prieteni…
Preluat de pe evz.ro
