Președinte Academiei Române, istoricul clujean Ioan Aurel Pop, a declarat în cadrul unui interviu că românii au toate motivele să se teamă în legătură cu o eventuală invazie a Rusiei în România.

– Florian Saiu: La începutul acestei luni, mai precis pe 5 aprilie 2022, ați fost ales pentru a doua oară în fruntea Academiei Române, pentru următorii patru ani. E una din rarele vești bune ale acestei primăveri extraordinare. Sincere felicitări, stimate domnule Ioan-Aurel Pop! Permiteți-mi acum să lansez prima curiozitate: ați stat vreo clipă în cumpănă înainte să luați decizia de a candida pentru un nou mandat? Ce v-a convins să mergeți mai departe, care a fost imboldul intim și ce înseamnă această onoare pentru omul și profesorul Ioan-Aurel Pop? Apoi, ce planuri v-ați propus să împliniți în următorii ani la Academia Română?

– Ioan-Aurel Pop: Am stat așa de mult în cumpănă, încât am ajuns să mă îndoiesc și eu de propria-mi capacitate de a lua o decizie în acest sens. În general, când este vorba despre chestiuni complicate, mă hotărăsc greu. Nu eram deloc mulțumit de primul mandat: perioada de acomodare a fost prea lungă, de aproape doi ani, și am prins cam greu firul mersului lucrurilor în Academie, pe de o parte, iar, pe de alta, alți doi ani au fost aproape pierduți cu pandemia, cu blocajul, cu acomodarea online. Din aceste motive și din altele, nu am înfăptuit prea multe dintre cele propuse. Primul impuls a fost să mă duc înaintea Adunării Generale și să spun pe-îndelete nu ceea ce am făcut, ci ceea ce nu am făcut, ca să reiasă clar că, neținându-mă de cuvânt, nu mai puteam candida pentru un al doilea mandat. Apoi, am tot cântărit argumentele pro și contra și m-am gândit că ar fi șanse să reușim mai bine (membrii echipei de conducere) în acest nou mandat. Pe urmă, eu nu am ocupat, în general, funcții prin numire, ci prin alegere și voiam să văd poziția Adunării Generale. Evident, nu m-am gândit că voi fi unicul candidat.

– Chiar n-ați avut niciun oponent?

– De data aceasta, nu. Un coleg s-a și revoltat pe această situație și chiar pe mine, bănuind, cred, nu știu ce aranjamente ca în epoca ceaușistă. În fine, trăim încă într-o societate liberă și fiecare e liber să creadă și să spună ce vrea. Imboldul intim a fost, până la urmă, un pariu cu mine însumi: voi fi capabil să-mi asum încă o dată răspunderea ori nu? Și când mi-am dat seama că neasumarea ar putea suna și a lașitate, m-am hotărât. Pentru mine, nu există misiune mai nobilă în lumea intelectuală românească decât conducerea Academiei Române. Dacă Dumnezeu mi-a dat această binecuvântare, oare cum s-o fi respins? Chestiunea cu planurile este cea mai dificilă, dar nu este vorba de planurile în sine – de care nu ducem deloc lipsă –, ci de înfăptuirea lor. Firește, sunt colegi care nu au cum să fie la curent cu toate zbaterile conducerii Academiei, care nu cunosc legislația și nici toți factorii care se opun bunului mers al instituției noastre. De aceea, primesc multe „sfaturi” prin care se forțează uși deschise. Ne chinuim de patru ani să reformăm Academia printr-o nouă lege (organică), dar nu reușim, fiind concurați neloial de alte „academii”. Planurile de cursă lungă conțin strategia generală a Academiei, aceea de consolidare a rolului său de instituție supremă de consacrare a valorilor intelectuale de vârf, de cercetare, de educație.

„Calea de mijloc este cea de aur”

– Mai precis?

– Concret, Academia trebuie să acceseze cât mai multe fonduri europene, pentru modernizarea institutelor sale, în vederea menținerii în top, a păstrării întâietății în cât mai multe domenii. De asemenea, trebuie să extindem sistemul propriu de burse pentru tinerii cercetători și programele de sprijinire a elevilor și studenților de excepție precum și a celor dezavantajați social. Și mai concret, în 2022 sperăm să vedem pornite lucrările la noua aulă a Academiei și la Clubul Oamenilor de Știință (din Piața Lahovary), în vederea modernizării întregii noastre activități, să putem începe transformarea clădirii istorice în muzeu al Academiei. Mai sunt mult de făcut, de la continuarea lucrărilor la Biblioteca Academiei până la reorganizarea Editurii Academiei.        

– În plasa primei mirări, care ar fi acum cele mai mari provocări/ dileme/ urgențe (la Academie)? Vă simțiți sprijinit în eforturile de a menține sus stindardul acestei instituții istorice? Ce-i lipsește Academiei Române de astăzi, stimate domn? Ce-i prisosește?

– Este evident că cea mai mare parte a membrilor Academiei Române sunt dăruiți instituției și se străduiesc să-i păstreze standardul cât mai înalt. Există o parte mai mică de membri care se consideră strict savanți și care se implică foarte puțin sau chiar deloc în activitatea instituției. Și mai există unii nemulțumiți de activitatea conducerii Academiei, ceea ce este firesc. Dintre aceștia, unii sunt constructivi și apelează mereu la diferitele structuri ale Academiei cu propuneri de îmbunătățire a mersului instituției. Alții, puțini și hipercritici, apelează direct la presă pentru îndreptarea unor situații reale sau imaginare. Academia Română este o parte a societății românești și nu poate să fie altminteri decât aceasta, cu bunele și cu relele sale. Crizele din ultima perioadă (sanitară, energetică, economică, politico-militară etc.) au perturbat și starea Academiei Române, care este o instituție conservatoare – cu sensul de păstrătoare a tradiției bune – și care nu se modifică neapărat după schimbările cotidiene. Totuși, amintitele crize, asociate cu tarele societății românești acumulate din moștenirea comunistă și din păguboasa tradiție prelungită a ultimelor decenii, au adus și în cazul Academiei multe „lipsuri”, cum spuneți. Paradoxal, în unele privințe este prea multă stabilitate, iar în altele prea multă închistare și prea puțină aplecare spre adaptare la lumea contemporană. Ar fi de gândit și de atins un anumit echilibru, pentru că aurea mediocritas sau, pe românește, „calea de mijloc este cea de aur”. Dar această cale este și cel mai greu de găsit, mai ales că mulți dintre români sunt tentați de extreme. Totuși, în Academie predomină partea bună, asigurată de cele mai înalte spirite intelectuale ale națiunii. O mărturie în acest sens este percepția Academiei de către opinia publică românească între instituțiile de cea mai mare încredere, alături de Biserică și de Armată.

O potrivire tulburătoare a destinului

– Privind în urmă, la primul mandat de președinte al Academiei Române, cum îl vedeți pe profesorul de istorie Ioan-Aurel Pop? Era mai puternic atunci ori e mult mai întărit acum? 

– Mi-e greu să spun cum eram acum patru ani. Unii spun că cel mai greu lucru pe lume este să te cunoști pe tine însuți. Poate că cei din jurul meu ar putea spune mai multe despre aceasta. Veneam după două mandate de rector ale Universității „Babeș-Bolyai”, care este nu numai cea mai mare din țară (cu peste 40 000 de studenți), ci și cea mai complexă (cu trei linii de studiu, în funcție de limbile istorice ale Transilvaniei, cu patru facultăți de teologie creștină, cu frământări periodice etc.). La Academie, am găsit însă un alt specific. Una este să lucrezi cu mulți studenți și alta e să lucrezi cu mulți savanți, cu toții plini de personalitatea lor, erudiți cu recunoaștere internațională, artiști de prim rang și, pe deasupra, să fii și mai tânăr decât covârșitoarea lor majoritate. Mai mult, să fii și istoric de meserie, adică – pentru mulți – un fel de „povestitor”, din afara câmpului științelor serioase, fundamentale ori ale naturii. Nu mai fusese ales un istoric în fruntea venerabilei instituții din 1935, când primise onoranta misiune profesorul Alexandru Lapedatu. Aici, aș vrea să remarc o potrivire tulburătoare a destinului, anume că istoricul ales președinte în 2018, după 83 de ani, provenea tot de la aceeași universitate (din Cluj) și urmase același liceu („Andrei Șaguna” din Brașov) ca și Alexandru Lapedatu. Alegerea mai avea o ciudățenie: venea după o altă președinție clujeană, anume a marelui savant de renume internațional Ionel Haiduc, și el fost rector al Universității „Babeș-Bolyai”. Și aceasta se întâmpla după ce fusese un șir lung de președinți exclusiv din București. În fine, alegerea mea s-a produs în Anul Centenarului Marii Uniri, când se aștepta foarte mult de la Academie și, firește, de la președintele ei. Am pornit, așadar, primul mandat de la premise extraordinare și de la așteptări imense din partea colegilor și a opiniei publice. Nu am reușit decât puține în raport cu aceste mari așteptări. Nu aș vrea să fiu mai puternic în al doilea mandat, ci mai înțelept.

Despre mentalitatea imperială semiasiatică a liderilor „tătuci”

– Trăim un prezent tulbure, în care valorile umane par fărâmițate, estompate de interese palpabile și imediate. Cum a fost posibil ca Rusia să năvălească iar în Ucraina cu moartea pe umeri, semănând durere și sânge, haos și deznădejde? Cum poate fi explicată această tragedie din punct de vedere istoric, stimate domnule Ioan-Aurel Pop?

– Vă mărturisesc că războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei este greu de explicat și de acceptat de către orice minte sănătoasă. Faptul arată cât de departe se află valorile democratice europene de mentalitatea imperială semiasiatică a liderilor „tătuci”, de fapt mari dictatori ahtiați după supunerea mujicilor. Natural formele de pe vremea țarilor autocrați și chiar cele de pe vremea lui Lenin și Stalin s-au schimbat, dar fondul monarhie absolută asiatică a rămas. În cazul de față, este greșit să ne întrebăm, ca români, cine are dreptate absolută sau dacă Ucraina respectă ori nu drepturile minorităților sau de ce stăpânește partea de nord a Bucovinei etc. Aici este vorba despre crime în rândul civililor, cu bombe și tancuri, cu rachete și incendieri, cu măceluri printre femei și copii. Se știe că orice mare putere – inclusiv SUA – duce politici de forță din când în când, dar ceea ce face acum Rusia depășește orice imaginație. Iar motivația că ucrainenii sunt un fel de ruși și că trebuie să fie cu rușii devine absurdă în fața forței oarbe: cel puțin pentru un secol de-acum înainte, ucrainenii îi vor urî pe ruși (mă rog, pe liderii ruși) cu o ură endemică, fără preget și fără leac.      

– Se va putea vindeca vreodată Rusia de pornirile ei belicoase, rele? Ce neliniști tulbură neîncetat sufletul rus de nu reușește să-și afle pacea? Ce frici, ce angoase s-au înstăpânit în acest popor de nu poate (sau nu vrea?) să urmeze și altă cale a vieții, una care să excludă războiul de cucerire și regresul?  

– Din păcate, răul este foarte adânc înrădăcinat. Educația imperială a fost continuă în Rusia din secolul al XVIII-lea încoace, iar regimul sovietic a potențat acest fel de a crește noile generații. Sigur, rușii nu au avut o istorie ușoară, dar cine a avut? I-au hăcuit secole la rând tătarii, i-au invadat Napoleon și Hitler, dar s-au extins mereu prin foc și sânge, distrugând valori de civilizație, grupuri etnice și chiar națiuni întregi. Ei păstrează și un fel de frustrare istorică față de marile puteri occidentale, care și-au creat din timp imperii coloniale peste mări. De aici, s-a dezvoltat și o tendință de răzbunare și de revanșă și o mentalitate antioccidentală curioasă, în care se împletesc admirația insidioasă cu ura neostoită. Cel mai grav lucru mi se pare receptarea cu voluptate a întregii propagande a Kremlinului de către cea mai mare parte a opiniei publice. Iar Moscova are cel mai eficient aparat de controlare a informației și modului de transmitere a informației din lume.

Războiul din țara cu „țări românești”

– Avem motive întemeiate să ne temem de conflictul de lângă noi și de o eventuală întindere a acestuia spre Vest, peste trupul României? Până la urmă, el se poartă astăzi (și) în românii cândva nedezlipiți de trupul Țării-Mamă… Ce pilde, ce învățături am putea extrage din trecutul istoric pentru a preîntâmpina o asemenea perspectivă?

– Firește, avem motive să ne temem, mai ales că zăngănesc armele la câteva zeci de kilometri de fruntariile noastre. Mai mult, războiul are loc în țara cu „țări românești” de odinioară, cum sunt Bucovina cedată, Maramureșul de dincolo de Tisa, ținutul Herța, Bugeacul, Limanul Nistrului etc. Colosul rusesc amenință să aibă iarăși granițe comune cu noi. În plus, este periclitat statul românesc dintre Prut și Nistru, care are în coastă Transnistria superînarmată și care e considerat de Kremlin „moștenire rusească”. Dacă nebunia lui Putin va continua, atunci trebuie să ne gândim foarte serios la apărare, alături de polonezi, de baltici etc. Învățăturile istorice nu ne ajută prea mult, deși ne arată că numai alianțele sigure cu Vestul ne pot pune la oarecare adăpost.

Carte de vizită

Ioan-Aurel Pop este doctor în istorie și profesor al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, specialist în istorie medievală și în evoluția instituțiilor medievale, paleografie latină și istoria Transilvaniei. A fost profesor asociat la Universitatea din Pittsburgh (1991-1992) și profesor invitat la INALCO Paris (1998), Universitatea din Trento (2001) și Universitatea Ca’Foscari din Veneția (2003-2008). În perioada 1993-2018 a deținut funcția de director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, iar între anii 2012 și 2020 a fost rector al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. În anul 1999 a fost ales membru corespondent al Academiei Europene de Științe, Litere și Arte din Paris, iar în anul 2013 a devenit membru al Academiei Europene de Științe și Artă din Salzburg.

Tradiție respectată

La 1/13 aprilie 1866, după Unirea Principatelor Române, se înființa la București una din primele instituții fundamentale pentru consolidarea statului român modern, Societatea Literară Română, reorganizată un an mai târziu în Societatea Academică Română și transformată în anul 1879 în Academia Română. Conform statutului, alegerea președintelui Academiei Române are loc în prima decadă din luna aprilie, după data de 4 aprilie când este celebrată Ziua Academiei Române. Exact așa a fost ales și Ioan-Aurel Pop pentru a doua oară în fruntea „nemuritorilor”

Ioan-Aurel Pop a fost ales pe 5 aprilie 2022 pentru un nou mandat de președinte al Academiei Române, cu durata de 4 ani.

Nu aș vrea să fiu mai puternic în al doilea mandat, ci mai înțelept”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române    

Firește, avem motive să ne temem, mai ales că zăngănesc armele la câteva zeci de kilometri de fruntariile noastre”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române    

Colosul rusesc amenință să aibă iarăși granițe comune cu noi. În plus, este periclitat statul românesc dintre Prut și Nistru, care are în coastă Transnistria superînarmată”,  Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române (preluare jurnalul.ro)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here