Moment istoric: săptămâna trecută, primii reprezentanţi ai comunităţii de români din Poroşcovo au ajuns în Maramureş şi, implicit, în România * Izolaţi, fără şcoală şi fără biserică în limba română, „volohii” din Poroşcovo au reuşit să-şi păstreze în mod miraculos limba şi tradiţiile româneşti * Până să audă la radio o emisiune în limba română, prin anii 90, nici măcar nu ştiau că, undeva, la 200 de kilometri depărtare există o ţară şi un neam care vorbeşte limba lor * Numai că, niciunul dintre cei 1600 de volohi din Poroşcovo nu fost până acum în România şi nici măcar nu ştiau unde e situată ţara noastră.
Text
Expediţie istorică! Volohii din Poroşcovo care îşi cunoşteau limba şi ţara doar printr-un radio cu tranzistori şi din poveştile puţinelor delegaţii româneşti care au ajuns la poale Carpaţilor Păduroşi s-au întors acasă, în Patria-Mamă. Până săptămâna trecută, volohii nu ştiau din măcar din poze cum arată România şi nici nu-şi imaginau că se află la doar 200 de kilometri de ea.

Din 2008, după ce GAZETA de Maramureş şi preşedintele Uniunii Intergeregionale a Românilor din Ucraina „Dacia” au ajuns la Poroşcovo, ciudata comunitate de „volohii” a ajuns cunoscută în toată ţara şi nu numai.
Cei 1600 de români, porecliţi „volohi” trăiesc la limita sărăciei şi vorbesc un dialect al limbii române vechi. Românii de la poalele Carpaţilor Păduroşi, de la vechea graniţă a Comitatului Maramureşului nu sunt pomeniţi în niciun document istoric şi nimeni nu ştie cu certitudine cum au ajuns acolo. Totuşi, inexplicabil, şi-au păstrat limba şi tradiţii veacuri bune, fără şcoală şi fără biserică.
Autorităţile ucrainiene nu-i recunosc ca şi minoritate etnică, iar consătenii îi numesc când „volohi”, când „ţigani albi”. Până în 2008, volohii din Poroşcovo n-au avut niciun contact nici cu comunităţile de români din dreapta Tisei.
Se spune că, până în anii 90, nici măcar nu au ştiut că sunt români, până când au fost vizitaţi de o delegaţie. Atunci, volohii din Poroşcovo s-au identificat cu limba pe care o auzeau la un radio cu tranzistori. Ascultau postul Radio România Actualităţi. Tot atunci, au aflat că există un neam care vorbeşte aceeaşi limbă ca şi ei şi că, undeva, peste graniţă, se află Ţara-Mamă. Numai nimeni din sat şi nici din satele din jur nu a văzut România nici măcar în poze. Nu ştiu nici unde e situată pe hartă, nici ce istorie, nici câţi „fraţi” trăiesc aici.
Din cauza sărăciei, în perioada de glorie a URSS, cei mai mulţi plecau cu trot cu copii „la strica” în Kazakhstan. Aşa că puţini au învăţat şcoală, dar şi aceea în ucrainiană, pentru că în satul lor n-a funcţionat niciodată o şcoală cu predare în limba română. Nimeni din sat nu ştie să scrie sau să citească în limba română, au deprins limba strămoşească doar din familie.
Cei mai mulţi „volohi” au de la 5 „coconi” în sus, până la 10, 12, 14. Astfel că Poroşcovo e un fel de sat al copiilor. Din 1600 de suflete, 1300 sunt minori.

Iar în vreme de vară, localitatea arată ca-n război: acasă găseşti doar copiii mici, bătrâni şi femei. Bărbaţii pleacă să muncească ba pe şantier, ba în agricultură. Anul acesta, peste 300 de volohi au plecat la muncile câmpului. Li s-a amenajat „un saivan” în câmp, unde dorm, şi au luat cu ei o bucătăreasă din sat care le face de mâncare. Dar Vasile Horvat „bdirăul” (primarul neoficial) al volohilor din Poroşcovo spune că banii şi aşa puţini, se duc în câteva zile, după care iar urmează foametea.
Cele mai multe case din Poroşcovo sunt din chirpici şi au una-două camere. Iar într-o astfel de locuinţă trăiesc chiar şi 30 de persoane. În aceste condiţii, nu e de mirare că satul are puţini bătrâni. Cei care trăiesc până în jurul vârstei de 70 de ani sunt consideraţi longevivi.
Satul mai are o particularitate ciudată: aici n-au avut niciodată divorţuri. Şi nici nu i-a trecut cuiva prin cap că ar putea apela la divorţ.
Tinerii îşi aleg de obicei parteneri tot din comunitatea românească, sau din satele româneşti din jur. Dacă se plac, „fug” împreună 2-3 săptămâni în împrejurimi, iar când se întorc ştiu că părinţii nu se mai pot împotrivi căsniciei lor. Aşa că, în curte, se organizează o petrecere ca la carte. După aceea, cuplurile rămân împreună până la moarte. Şi chiar şi dincolo de ea, pentru că nici văduvii sau văduvele nu se mai recăsătoresc chiar dacă îşi pierd soţul în tinereţe.
Laci Bdirăul spune căfratele său a murit la puţin peste 20 de ani, dar cumnata sa nu s-a mai recăsătorit, deşi a fost îndemnată de rude să-şi găsească un bărbat care să o ajute să-şi crească copiii.
Văduvele rămân, împreună cu copiii în casa soţului, dar nu se mai căsătoresc, din respect pentru amintirea celui decedat.

O altă ciudăţenie a volohilor sunt lingurile de lemn şi „trocile” (coveţi, n.red) pentru slănină. Cine nu ştie face linguri ori troci nu e român la Poroşcovo. Vasile Horvat spune însă că cei mai celebri lingurari trăiesc în alte sate cu comunităţi masive de „volohi”: Vâşniţa şi Obova. De altfel, rom,ânii din Poroşcovo se „ceartă” cu vecii lor pe limba română: „noi zicem de exemplu o căzut în şant. Ei zic că-i corect o picat în arac”.
 
După vizita GAZETEI în zonă, împreună cu Ion Botoş, a fost înfiinţată o filială a “Daciei” la Poroşcovo, a cărui preşedinte a fost numit Vasile. Tot de atunci, diferiţi specialişti, stiudenţi, cercetătători, ziarişti au început să se intereseze de volohii din Poroşcovo. Numsai în ultimii doi ani, comunitatea a fost vizitată de vreo 4-5 delegaţii româneşti: cercetători, studenţi care au adus donaţii, istorici etc.
De atunci, Laci „bdirăul” spune că „volohii” au deprins msi bine limba română şi parcă sunt priviţi cu alţi ochi de consătenii ucrainieni. Acum nu-i mai numesc „ţigani albani sau măgrăuni”, au văzut că într-adevărat au „fraţi” undeva peste graniţă şi că fac parte dintr-un neam: „nu mai suntem a nimănui. Şi au văzut că ne caută oameni învăţaţi. noi aşa am fost ca şi un copil mic ce s-a pierdut, care nu ştia pe nimeni. Până acum eram nişte sărăntoci, dar acum am crescut în ochii celorlalţi. Până acum se uitau la noi ca la nişte amărâţi, dar acum dacă ne calcă pragul nişte domni sunt şi ei mai atenţi, văd că suntem şi noi ai cuiva important.”
 
În urmă cu câteva săptămâni, Ion Botoş a pregătit terenul şi documentele pentru ca Vasile şi soţia sa Maria să viziteze, pentru prima dată România. Aşa că, la mijlocul săptămânii trecute, primii volohi de la poalele Carpaţilor Păduroşi s-au întors acasă, în patria mamă. De la trecerea Podului Istoric, la vizita în Sighet, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” sau întâlnirea cu prefectul judeţului şi preşedintele Consiliului Judeţean, familia Horvat a savurat fiecare moment cu emoţie. Ion Botoş spune că cei doi au studiat cu atenţie până şi firele de iarbă şi că s-au emoţionat până la lacrimi văzând Maramureşul şi maramureşeni, pe care îl cataloghează drept un „rai”.

În urma promisiunilor făcute de autorităţile judeţene, în vară, ar putea ajunge în Maramureş încă un grup de volohi: 20 de copiii care vor avea ocazia să viziteze timp de două săptămâni judeţul şi să înveţe limba română. Dacă „volohii” nu vor fi uitaţi, ori folosiţi doar ca şi capital de imagine, la fel ca alţi români, doi sau trei tineri ar putea ajunge să înveţe în Maramureş, pentru ca volohii din Poroşcovo să aibă, în sfârşit un învăţător român.
Oricum, Laci şi Maria au plecat cu sufletul împăcat: au văzut cu ochii lor că dexistă, la 200 de kilometri de ei, un popr care vorbeşte limba lor, la fel ca şi vocea pe care au auzit demult la radio. Şi că, undeva, după ce treci peste un pod vechi, din lemn, ajungi în România. Iar de acum, nimeni nu-i va putea cataloga în niciun fel, pentru că ei ştiu cine sunt şi cărui neam aparţin.

Descoperire istorică

Lector universitar doctor Ilie Gherheş a spus că: „Este realmente un moment istoric. Din păcate pentru noi nu suntem prea conştienţi. Noi ne-am cam obişnuit cu oamenii ăştia şi nu conştientizăm 100%  momentul. Iar pentru alţii sunt o curiozitate, că îi plimbăm. Important este că să descoperi în secolul XXI încă 10 mii de fraţi ai tăi este ceva care din punct de vedere ştiinţific ai spune că aproape nu-i adevărat. Iar la rândul lor, ei să-şi descopere ţara în secolul XXI. Sunt foarte mulţumit de ce s-a reuşit prin intermediul lui Ioan Botoş. Nu poate nimeni de acum să scrie istoria părţii de nord a românismului şi să nu-i mai bage în seamă pe volohi!”.

"Un moment istoric”

Reporter: Pentru prima dată, volohii din Ucraina au venit „acasă”, în România. Cine sunt? Ce putem face pentru ei?
Teodor Ardelean: Situaţia acestor volohi este de-a dreptul dramatică. Ei sunt răsfiraţi, după unii în cinci, după alţii în unsprezece sate în zona Carpaţilor Păduroşi. Este foarte clar că ei sunt români. E discutabilă originea lor. Sunt mai mulţi care s-au interesat de volohi şi aşa au început să apară informaţii. Volohi vorbesc o română arhaică. De altfel, maramureşenii din dreapta Tisei în drumurile lor prin păduri pentru a aduce lemne au ajuns şi în aceste sate cu volohi. Ei au povestit acasă că au găsit această populaţie ce vorbeşte o română mai stâlcită ca cea vorbită de ei. Este foarte clar că acolo este o zonă românească veche, de multe sute de ani, probabil din secolele XIV-XV. Fie sunt urmaşii unor foste regimente de grăniceri ce păzeau acea parte de Imperiu, fie sunt urmaşii unor foşti ciobani. Se ştie că ciobanii români au ajuns chiar mai departe, în Bhoemia, în Polonia şi chiar se speculează că până şi în arborele genealogic al fostului Papă Ioan Paul al II-lea ( Karol Vojtyla) ar fi fost o rădăcină vlahă.
Rep.: Mai mult decât interesant, dar cine ne-a spus români?
T.A.: Înainte a fi numiţi noi românii, români, nouă alte neamuri (noi pe noi nu ne-am botezat niciodată) ne-au spus vlahi sau vlaşi. În jurul acestui cuvânt s-a brodat în decursul timpului denumirea românilor din regiunile aflate pe teritoriul altor ţări. De aceea în Serbia şi Bulgaria vorbim nu de români din Timoc, ci de vlahii din Timocul sârbesc sau din Timocul bulgăresc. Este politică! Autorităţile respective nu vor să îi recunoască de români ci vor să îi aibă ca o minoritate care să nu pună probleme la incidenţa problemelor cu statul vecin, România. Şi în Ucraina este la fel. Aceşti volohi sunt în jur de 10-11.000 de suflete. Sunt numeroşi şi creşte numărul lor în satele în care stau. Familiile lor au mulţi copii. Ei spun că sunt volohi-români, dar sunt de fapt români.
Rep.: Care este cea mai mare problemă a acestei comunităţi româneşti, atipică, din Ucraina?
T.A.: Sunt foarte săraci. Locuiesc în nişte sate la margine de regiune, acolo unde viaţa este foarte grea. Pe vremuri peregrinau până în Kazakhstan, la lucru. Plecau soţ-soţie să câştige bani, iar copiii erau crescuţi de bunici. Ei au dus-o greu şi în perioada Imperiului sovietic şi o duc destul de greu şi acum. Trebuie să îi ajutăm. Vor o Asociaţie, dar birocraţia este uriaşă în Ucraina mai ales pentru astfel de Asociaţii. La ultimul recensământ din ţara vecină, ei toţi sau declarat români, sau volohi-români, dar nici unul nu a fost înregistrat ca român. Anul viitor va avea loc recensământul la care sperăm să se îndrepte această greşeală. Marea dorinţă a volohilor este să aibă o Şcoală românească şi probabil că printre primele ajutoare pe care le vom oferi vor fi Abecedare pentru ca pruncii lor să înveţe româna, aşa mai în joacă. Apoi, vom trimite cărţi uşoare, cu multe desene ca să deprindă singuri cam cum ar arăta în oglinda imaginii, cuvintele româneşti. Copii de volohi vorbesc numai în română şi la şapte ani când merg la şcolile ucrainene au probleme de înţelegere. De aceea sunt priviţi cu o oarecare duşmănie de oficiali care consideră că prin această omisiune ei creează probleme. Nu se pot înţelege cu ei. Sperăm ca în scurt timp să rezolvăm problema Şcolii.
Rep.: Care este importanţa descoperii volohilor?
T.A.: Este un moment istoric. Neamul românesc îşi căuta prin secolul XIX alţi fraţi, adică aromânii, machedonii, istroromânii, meglenoromânii. Acele vremuri au trecut, iar acum în secolul XXI s-a descoperit o nouă populaţie despre care nu ştie nimeni din Academie, despre care nu ştie nimeni din lumea cultă a cercetătorilor.

Ioana LUCĂCEL
Nicolae TEREMTUŞ

4 COMENTARII

  1. Neamul nostru rumânesc

    Potrivit recensământului efectuat în Ucraina în 2001, în regiunea Transcarpatia au fost înregistraţi în jur de 42.000 de români, dintre care 32.000 locuiesc compact în 13 localităţi într-o zonă care a făcut parte din Maramureşul istoric, lângă frontiera româno-ucraineană, limitrofă cu judeţele Maramureş şi Satu Mare din România. O altă comunitate de circa 10.000 de români, numiţi volohi, trăieşte răspândită în 11 localităţi într-o zonă din nord-vestul Regiunii Transcarpatia, spre frontierele cu Slovacia şi Polonia. Aici, În această zonă a Carpaților Pădurosi, regiunea Zakarpattia, există un grup de români care trăiesc relativ izolaţi de celelalte comunităţi româneşti. Cele peste 4500 de suflete răsfirate în localități precum Myrcha sau Poroskovo, din raioanele Velyky Berezin și Perecin, la 35 km N și, respectiv, 45 km N-E de Ujgorod au fost relativ recent descoperite și adesea portretizate ca și o ciudățenie în presa românească.

    Astfel, În ultimii ani, au apărut numeroase articole în presa românească despre românii din Poroskovo, Ucraina. Acestora, ucrainienii le zic fie „ţigani albi”, „voloki” sau „loscarini”, care știu că vorbesc „rumânește”. Din nefericire, pentru păstrarea identităţii și demnităţii de români, parcă fiecare articol prin titlul pe care-l poartă încearcă numai să șocheze, să atragă atenţia asupra lipsurilor și sărciei acestei comunităţi de „rumâni” din Ucraina. Este trist dar adevărat faptul că presa românească, în goana după senzaţional, nu face decât să reclame sau cel mult să facă aluzie asupra anumitor nedreptăţi sociale ce se petrec aici, în apropiere de graniţa noastră, nepunând problema aşa cum este firesc și uman faţă de niște conaţionali, care au înfruntat timpul și istoria pentru a ramâne ceea ce sunt astăzi, români veritabili, vorbitori ai limbii românești într-o mare de populaţie slavizată. De-a lungul anilor, nimeni nu a reușit să le piardă credinţa, limba și obiceiurile românilor de aici, chiar dacă unele obiceiuri poate s-au mai alienat pe parcursul timpului, datorită enclavizării forţate la care sunt supuși românii de aici.

    Sărăcia este pentru noi toţi o problemă, indiferent de vârstă, rasă, clase sociale, localizări geografice sau religioase. Fie că ești bogat, din clasa de mijloc sau sărac, toţi suntem atinși de sărăcie. Cu toate acestea bogăţia și sărăcia depind de opinia și optica fiecăruia. De pildă, Sfântul Ioan Gura de Aur spune că – „sărăcia este un conducător sigur care duce pe om pe cărarea spre cer” – și asta pentru că sărăcia nu-i rapește nimănui nobleţea. „Sărăcia poate înnobila omul pe când bogăţia de multe ori îl spurcă!”. Dostoievski spunea că: „Sărăcia nu este un viciu, este un adevăr.” Cei mai nevoiași români în fapt sunt mai bogaţi sufletește decât cei mai avuţi români și asta pentru că un om este bogat sau sărac în funcţie de ceea ce este, nu de ceea ce are sau posedă. Astfel, volohii din Transcarpatia au rămas români în ciuda tuturor vicisitudinilor prin care au trecut și trec în continuare. Chiar și fără o biserică proprie, o clădire fizică, materială, sau fără preot și școală, volohii sunt credincioși și trăiesc în ascultarea legii lui Dumnezeu. Ei se căsătoresc o singură dată în viaţă. Între românii din Poroskovo nu există divorţuri și recăsătoriri pentru că tradiţia interzice această practică. Chiar dacă o femeie are în grijă 10-11 copii, ea trebuie să se descurce de una singură dacă bărbatul îi moare. Același lucru este valabil și pentru soţ. Femeile nu știu exact ce înseamnă cuvântul „anticoncepţionale”, dar sunt convinse că folosirea lor este un păcat. „Cât dă Dumnezeu, atâta trebuie să rodească”, aceasta este concepţia de viaţă a acestor români.

    O altă caracteristică a volohilor este smerenia. Din mai toate interviurile văzute și discuţiile purtate cu românii de aici, aceștia recunoașteau faptul că darurile și însușirile bune le-au primit de la Dumnezeu și de aceea nu se mândreau cu ele, ci mai degrabă îl slăveau pe El ca să-i protejeze și să-i întărească. De exemplu, un localnic explică într-un curat grai românesc, blând și cu frică de Dumnezeu: – „La mine viața, slava Domnului, că cu Dumnezeu mă bucur. Că Dumnezău vinitu și m-o aflatu-mă și m-o pusu-mă pă loc. M-o pus întru a lu El mâni. Viața aici îi tare gre. Da suntem fericiți. Nu cim români, volohi. Ar fi bine să fim români, să avem a noastră limbă, să avem a noastră scriitură. Să avem tot a nostru de români.” – Dar nimic parcă nu uneşte viaţa volohilor atât de strâns şi de puternic ca dragostea dintre bărbat şi femeie întru Hristos. Dragostea este rădăcina şi izvorul binelui pe care-l regism aici din plin. Străzile volohilor sunt pline de viață și de copii frumoși și zburdalnici. Dragostea schimbă însăşi natura lucrurilor, în mâna dragostei, toate devin bune. Astfel, prin numărul mare de copii, femeile îşi aduc jertfa lor în faţa lui Dumnezeu prin însăşi împlinirea voinţei Acestuia. Ele ştiu că n-au voie să strice zidirea lui Dumnezeu, semănătura şi ţarina Lui.

    Credinţa creștină practicată de români, pe parcursul milenilor, a pătruns adânc până în structura fină a caracterului acestora, astfel încât vedem cum românii izolaţi și marginalizaţi au reuşit să supravietuiască multor încercări. Au supravieţuit strămutărilor forţate, deportărilor, enclavizării și chiar exterminării programate. Chiar dacă volohii se mai plâng câteodată de greutăţiile și problemele pe care le au, faptul că îndură cu stoicism realităţiile de zi cu zi ale vieţii, îi transformă pe aceştia nu doar în simpli învingători ai propagandei bolșevice sau a tăvălugului panslavismului etern, cât mai degrabă în niște veritabili supravieţuitori ai sistemelor de asimilare și purificare etnică, perfecţionate în timp şi coordonate de mai toate puterile expansioniste care au controlat pe rând această regiune.

    Volohii încă vorbesc româneşte, chiar dacă au trăit în ultimii aproximativ 500 de ani sub maghiari, polonezi, slovaci, ruşi sau ucrainieni. Probabil ca rumânii volohi locuiesc pe aceste pământuri de pe vremea lui Burebista, când zona Transcarpatia se afla undeva în zona central nordică a Daciei Mari, atunci când imperiul Roman îşi continua expansiunea iar tracul Spartacus băga spaima în elita Romană a acelor vremuri. Azi, valahii sau Goralii din Carpaţii polonezi sunt în întregime slavizaţi însă mai păstrează cuvinte păstorești sau nume de munți, ape și sate. În cărțile de telefon poți găsi nume gen Valach sau Basarab. Multe biserici vechi, deși catolice azi, încă mai păstrează decorul mural tipic ortodox, iar casele și mobilierul acestora sunt tipic românești. Volohii, spre deosebire de Gorali, şi-au păstrat limba într-o formă arhaică iar numele acestora sunt integral româneşti.

    Un vers cules din zona respectivă sună cam aşa: „Toată lumea are neamu / Numa io pe nime n-amu, / Toată lumea are ţară / Numa Noi ca cânii-afară”. – De fapt, pentru a înţelege mai bine unde ne aflăm, să mai redăm o „situatie” tragicomică: este vorba despre mărturia unui bătrân de acolo, român de neam şi cuget: „M-am născut în Imperiul Austro-Ungar, am făcut şcoala în Cehoslovacia, am lucrat în Uniunea Sovietică şi acum locuiesc în Ucraina; şi toate acestea, fără a mă fi mişcat din locul meu natal”.

    Urmărește și clipul video intitulat „poporul – Radio Bucureşti”. Români izolaţi în munţi, păstrători ai limbii şi tradiţiilor într-o ţară străină.

    https://youtu.be/DaTICv8tPtQ

  2. Nu trebuie intervenit sa le literalizam limba sub nici o forma !!!!!!!!!!!!!! Limba lor e mare bogatie inclusiv pentru noi romanii ce ne-am modernizat vorbirea !!! Sa-i ajutam sa-si pastreze obiceiurile ,sa-si intareasca radacinile sa afle ca nu-s singurii romani ,volohi de pe pamant !

  3. Da e clar ca cine a pus vlahii sa se numeasca romani si tara romania a facut o prostie tipica unui incult daca n a fost o ticalosie la mijloc pt a ne rupe de ceilalti vlahi din jur . Prostia a fost ca au vrut sa se lege cu disperare de Roma (nizare ). Problema e si la moldoveni le ziceau vlahi sau nu ?Da la ardeleni cred ca da … Cum naiba sa ti schimbi numele poporului asa pac ? Si nimeni nu se miraaaaaaa!!!!!! Si erau o gramada de vlahi in balcani pe care i puteam apara dar asa s au dus …..Rahat !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here