Figura și personalitatea regelui Matia s-au impus drept simbol al Clujului, cu precădere în epoca modernă și contemporană, când au pătruns ferm în conștiința colectivă. În fine, nu de puține ori, Matia Corvin și statuia lui János Fadrusz au stârnit discuții și controverse, mai ales în timpul puseurilor de naționalism fervent din ultimul secol.
După tentative de „ornare” a statuii cu sloganuri alternative ungurești și românești, soluția optimă s-a dovedit a fi inscripția de Mathias Rex, care spune concentrat totul, în acord cu maxima latină Non multa sed multum. Dar dincolo de toate acestea, statuia respectivă este poate cea mai importantă emblemă urbană (când spui Cluj spui „statuia lui Matei Corvin”), cu valoare artistico-istorică în sine și cu trimitere la o personalitate de prim rang a trecutului Europei Centrale și Sud-Estice.
Matia Corvin și Clujul, înainte și după Trianon
În 23 februarie 1443, se năștea la Cluj fiul lui Iancu de Hunedoara și al Elisabetei Szilágyi. A fost botezat Matia, după sfântul zilei următoare din calendar, dedicată celui de-al treisprezecelea apostol, cel care-i luase locul lui Iuda Iscarioteanul. Matia Corvin a fost primul și, până astăzi, singurul rege cunoscut al Ungariei și al Daciei. Așa l-a numit în 11 martie 1462 papa Pius al II-lea. Peste două săptămâni aveau să ajungă la Roma veștile despre crudele fapte de vitejie antiotomană ale lui Vlad al III-lea Țepeș (Dracula), proaspăt căsătorit cu sora vitregă a lui Matia (cel puțin așa susțineau supușii Casei de Habsburg, ostili tânărului monarh huniad).
Istoricii români și cei maghiari au trecut sub tăcere dublul titlu al lui Matia. Din cât se știe, titulatura pontificală a lui Matia de rege al Ungariei, al Daciei etc. nu a fost pomenită nici după 1918, când s-a discutat unirea Regatelor României și Ungariei. Drept este că titlul fusese făcut cunoscut într-o ediție de nișă de către Ludwig von Pastor, marele specialist al Vienei în istoria Papalității (1904). Viena avea bunul obicei ca – în momente cheie – să scoată la iveală elemente mai delicate din trecut. Așa a făcut la 1849, cu proclamația lui Maximilian I de Habsburg către transilvăneni, cărora le cerea să-l accepte pe Ștefan cel Mare drept guvernator al lor, după moartea lui Matia (1490). Astfel a procedat capitala imperială de pe Dunăre la 1880, când a fost publicat planul regelui Matia de împărțire a stăpânirilor sale (1488). Proiectul lăsa Ungaria propriu-zisă Casei de Habsburg, doar pentru ca fiul nelegitim al lui Matia, Ioan, să poată fi rege al Bosniei (și al Croației).
Astăzi, aceste adevăruri din trecut a trebui să ne mai apropie și nu să ne despartă. De multe ori, realitățile trecute care avantajează – la un loc sau în parte – națiunile de pe aceste meleaguri au fost date uitării. Iar, în locul lor, au fost promovate – nu de puține ori – construcții aberante, fie întru slava unei/ unor națiuni(i), fie în numele disoluției acesteia/ acestora. Dar, să ne întoarcem privirea spre Matia, pe care, totuși, îl cunoaștem atât de puțin.
Coroana transilvană a Daciei la vremea căderii Bizanțului și a lui Dracula
La nici patru ani de la suirea sa pe tronul pontifical, petrecută în 1458 (la câteva luni după alegerea lui Matia Corvin drept rege), papa Pius al II-lea l-a chemat la el, la începutul lunii martie a anului 1462, pe solul milanez la Roma, Otto de Carretto. Acesta a trimis, în 11 martie 1462, un amplu raport stăpânului său, ducele Francesco Sforza, principalul aliat italian al papei. Documentul a fost considerat de Kenneth M. Setton drept unul dintre cele mai edificatoare înscrisuri asupra politicii italiene a lui Pius al II-lea. În veritabila spovedanie a papei, fiul lui Iancu de Hunedoara a apărut pentru întâia oară drept rege al Ungariei și al Daciei etc., care „deține o mare stăpânire” (Re de Ungaria, de Dacia etc., lo qual tene gran dominio). Papa era destul de supărat pe Matia, deoarece tânărul rege se dovedea a fi dușmanul împăratului Frederic al III-lea de Habsburg (vechiul protector al lui Pius) și aliatul regelui Franței, Ludovic al XI-lea de Valois (rivalul contestatului urmaș al Sfântului Petru).
Pius al II-lea mai avea un motiv de supărare pe feciorul lui Iancu. Papa privea Dacia drept creația și patrimoniul său (la fel cum era și Regatul Apostolic al Ungariei). Avea dreptatea sa. Imediat după căderea Bizanțului (1453), Pius al II-lea (Enea Silvio Piccolomini), pe atunci episcop de Siena, îi scrise papei Nicolae al V-lea: […] Ungaria, așa cum nu mă îndoiesc că Preafericirea Voastră știe, ocupă țări foarte întinse, deopotrivă dincolo și dincoace de Dunăre. Ceea ce este dincoace de Dunăre, a fost odinioară Pannonia […]; Ungaria care se întinde dincolo de Dunăre era mai înainte parte a Sciției și are două feluri de popoare, pe gepizi, care au fost vecini cu germanii și pe daci, dar nu aceia care se cheamă daci acum (al căror rege stăpânește la Oceanul Germanic, între Suedia și Saxonia, o țară foarte mare, dar mlăștinoasă), căci pe aceștia este mai bine să-i numim dani, fiindcă cei care au ținut aceste locuri [din est], pe care acum le ocupă transilvănenii, vecine cu tătarii, încinse de munți în formă de coroană […].
Cu mult înaintea lui Nicolae Bălcescu, cu a sa carte măiastră Românii supt Mihai Voievod Viteazul, viitorul papă văzuse Carpații transilvani drept coroană a Daciei (este și motivul pentru care Dacia, cea medievală din Răsărit, poate fi și trebuie socotită România). Până și Cuvinul („bănățean”) era parte a Daciei pentru apropiații lui Enea Silvio, la vremea tulburărilor ungare izbucnite după dispariția lui Iancu (1456). Cât era dorință romană (de rit latin), cât era ambiție locală (inclusiv de rit bizantin) este încă greu de spus. Ca exemplu, și Vlad al III-lea Țepeș, de două ori ruda prin alianță a lui Matia (al cărui părinte îl executase pe tatăl lui Dracula, Vlad al II-lea Dracul, și se așezase pe tronul Țării Românești la 1447), a fost numit re de Dacia, chiar la Roma, la 1481 (după moartea sa însă).
Prietenii și dușmanii „Daciei inclusive” din Răsăritul Europei
Afirmată politic cu precădere după căderea Bizanțului, când Iancu a avut o atitudine creștină cel puțin stranie față de imperiul muribund (dușmanii săi, și ai fiului său Matia, l-au acuzat că a dat Constantinopolul pe mână Turcului), Dacia și dacii din Răsărit, deschid un subiect de cercetare deopotrivă generos și delicat. Din capul locului, Dacia, aproape după modelul Boemiei vechilor boi (a cehilor și a germanilor medievali), apare drept un construct politic mult mai inclusiv decât V(a)lahia. Ca formă și ca zbatere politică, din anii 1470 cel puțin, ea depășește teritoriul Daciei romane, atât la sud de Dunăre, cât și înspre vechea Gothie: Crimeea. Frământarea, acceptată de călugării athoniți (pentru ei, până și Radu al IV-lea cel Mare a fost „hegemonul Daciei”), a fost prea puțin pe placul urmașilor Bizanțului, poate și a celor refugiați în Italia și vămuiți de cardinalul Bessarion și de marele adversar al Daciei din Est, Francesco Filelfo, care l-a și blestemat după moartea acestuia pe Pius al II-lea, artizanul noii Dacii.
Ioan Aurel Pop
