5(cinci) ani, 9(noua) luni, 2(doua) saptamâni si o zi! Atât a durat perioada în care am fost suspendat din magistratura. Scriu cu cifre si cu litere pentru a nu se crede cumva ca ar fi pe undeva vreo greseala de tipar. Am socotit foarte exact pentru ca, în mod cert, este un record (nedorit), pe care nu cred ca l-a mai atins cineva în România. Si daca la noi nu are precedent, în adevaratele state de drept, cu vechi traditii juridice si democratice, cu atât mai putin putea sa se întâmple! Acolo nu si-ar fi permis nimeni sa riste declansarea unui proces penal fara sa aiba niciun fel de probe, ba sa le si ascunda pe cele favorabile apararii. Nici dictaturile nu se încumeta sa porneasca într-o asemenea aventura socio-judiciara si apoi sa tergiverseze atât de mult un proces penal împotriva unui magistrat (este adevarat ca „alternativa” lor este si mai transanta, optând pentru eliminarea fizica a indezirabilului, fara sa se mai încurce cu vreun simulacru de proces). Subliniez „magistrat” nu pentru ca membrii acestei categorii ar avea un statut cu drepturi suplimentare fata de ceilalti cetateni, ci, dimpotriva, inculparea unuia atrage, de drept, suspendarea lui din functie. Adica, mai pe întelesul tuturor, ramâne muritor de foame: nu mai primeste salariu de la locul de munca, nu poate profesa avocatura (breasla „liberala” care si-a creat unul dintre cele mai impenetrabile sisteme de protectionism profesional), nu-l angajeaza nimeni ca jurisconsult (de teama represaliilor pe care sistemul le-ar putea declansa împotriva firmei temerare), iar pentru a se „lansa” în afaceri are nevoie de capital, de experienta si imagine imaculata. Ori, ultima conditie este, în mod paradoxal, cel mai greu de îndeplinit: practica linsajului mediatic asupra persoanelor cercetate în dosarele penale instrumentate de politie sau parchete s-a naturalizat viguros pe plaiurile mioritice. Prezumtia de nevinovatie este, aici si acum, înca un moft. „Opinia publica oripilata” – copios alimentata tocmai de catre anchetatori – creeaza o presiune coplesitoare asupra magistratilor declarati „vinovati” prin simplu enunt. Proc(k)uratura a semi-oficializat aceasta practica ilegala, mai ales în dosarele importante, manipulând opinia publica prin lansarea unor informatii trunchiate, prin „omisiunea” deliberata de face precizarile cuvenite asupra unor circumstante esentiale, ba chiar si prin „comunicarea” nerusinata a unor neadevaruri. Adica, pas de mai poti spera la acea „buna reputatie” necesara ca sa te apuci de afaceri, ca de la asta am pornit cu ideea, sa nu mori de foame dupa suspendarea din functie.
La 29 martie 2002, am aflat din presa ca un nenorocit de fost militian – Ovidius Paun, adus în parchet ca sef la „Anchete speciale” si pentru executarea treburilor murdare, la care nu s-ar fi înjosit altcineva – a dispus punerea în miscare a actiunii penale împotriva mea, fara sa ma fi audiat vreodata si fara sa cunoasca dosarele în care el se pronunta atât de categoric, de dezinvolt si fara cale de dat la întors (pentru ca, odata lansata, actiunea penala este disponibila si nu mai poate fi „oprita” decât printr-o solutie dispusa pe fond). Nemernicul dadea satisfactie premierului Adrian Nastase, caruia Joita Tanase, procurorul general din perioada respectiva, apucase sa-i promita ca ma va „executa” demonstrativ pentru insubordonarea dovedita fata de interesele PSD. Este adevarat ca, trei zile mai târziu, procurorul Cristian Panait, titularul de fapt si de drept al dosarului, a dispus scoaterea mea de sub urmarire penala, dar banditii au ascuns respectiva ordonanta timp de trei ani, iar zece zile mai târziu l-au facut pe tânarul magistrat sa plateasca cu viata pentru curajul de a fi stat demn în fata mafiei institutionalizate.
In 14 ianuarie 2008, dupa alte solutii similare de netrimitere în judecata dispuse fata de mine în 11 martie 2005, 9 noiembrie si 4 decembrie 2007, mi-a fost comunicata si ultima ordonanta a parchetului, prin care eram scos de sub urmarire penala cu privire la absolut toate acuzele ce mi s-au adus cu atâta iresponsabilitate în acesti ani. Suspendarea mea din functia de procuror a încetat de drept, asa cum a si început. Singurul regret este ca voi renunta la presa, activitate considerata, prin lege, incompatibila cu magistratura. Despre ce am învatat însa în acesti ani si câte datorez eu ziaristicii nu pot sa vorbesc doar în câteva cuvinte. Pentru asta ar trebui sa scriu mai multe carti. Dar acesta este un alt pariu.
Alexandru Lele
