Radu Ioanid, noul ambasador al României în Israel

După o îndelungă analiză și chibzuință, președintele Klaus Iohannis a numit un nou ambasador al României în Israel în persoana lui Radu Ioanid, din Washington SUA.

Am constatat că în ultimul timp s-a petrecut o decădere în istorie în ceea ce privește numirea de reprezentanți diplomatici. Palatul Cotroceni a apelat la misionari diplomatici de tipul capuchehaialei, adică ambasadori de situare străină, din afara țării, precum au fost cei numiți de domnitorii români când și-au ales reprezentați diplomatici la Înalta Poartă, agenți proveniți din lumea grecească din Constantinopol.

În cazul de față, cred că președintele Iohannis a recidivat într-o numire ca ambasador a unui personaj care, după presupunerea mea și sper să nu mă înșel, nu a avut cetățenie română, dar pe care și-a redobândit-o în regim de urgență, atunci când s-a antamat numirea de către Cotroceni. Acest aspect circumscris urgenței a reprodus momentul numirii lui Emil Hurezeanu ca ambasador în Germania, după ce cu o lună înainte de numire și-a obținut în grabă trebuincioasa cetățenie.

În cazul numirii ambasadorului Radu Ioanid, fost angajat al Memorialului Holocaustului din Washington, cred că defecțiunile sunt mai ample. Numirea lui s-a făcut în „șpais”-ul de la Cotroceni într-o ambianță de mică tocmeală, și anume, între Klaus Iohannis și consilierul său A. Muraru pe un motiv de „ramburs diplomatic”, în condițiile în care consilierul prezidențial s-a cunoscut cu Radu Ioanid pe când era la bursier la Memorialul Holocaustului din Washington.

Impresia este că acest consilier a rămas agățat în recunoștința bursei primite, pe care apoi a recompensat-o prin influența asupra președintelui de a purcede la o atare numire. Consilierul a făcut parte dintr-un desant de tineri istorici la Washington pentru a dobândi competențe de cercetare în domeniul istoriei Holocaustului. O astfel de formare profesională și de aprofundare a abilităților de cercetare este binevenită, aspect pe care l-am promovat și în școala istorică de la Universitatea clujeană după 1989. Nu am convertit, însă, în monede de schimb sau într-un lobby sui-generis această problematică a Holocaustului la nivelul interesului cotidian, fie el chiar și diplomatic.

Acest lucru este cu atât mai relevant cu cât Radu Ioanid, sociolog și mai puțin istoric, se află în contradicție cu sine atunci când emite sentințe radicale pe seama României în relație cu fenomenul antisemitismului. În aceste sentințe rostite cu prilejul diverselor interviuri, Radu Ioanid face proba unei remanențe resentimentare, dar ceva și mai mult, face dovada unei precare achiziții de competențe în meseria de istoric pe care și-a etalat-o alături de cea de sociolog. Afirmațiile sentențioase privind profilul antisemit al României sunt contrazise de același istoric de afirmații mai apăsat antisemite privind alte țări și popoare.

Putem apela la câteva enunțuri emise de istoriograful sociolog: „sub suprafața apei, România e o țară cu o foarte puternică tradiție antisemită” (2019). România este depășită în antisemitismul ei, doar de câteva țări precum: Germania, Ungaria, Spania, Austria, Rusia, Ucraina. „Țările Române nu au antisemitismul pregnant, puternic medieval” care există în țările mai sus menționate, conform opiniei aceluiași istoric-diplomat. Deși antisemitismul din România este unul profund tradițional, Radu Ioanid afirmă, în stilul smuls-aruncat, că totuși „nu putem separa istoria antisemitismului românesc de istoria intelectuală și politică, cea a creării Statului Român Modern”, ca mai apoi să susțină „cred că este un antisemitism indus, într-o oarecare măsură învățat din afară” (2013).

Amestecând sorgintea profund tradițională a antisemitismului românesc cu cel de sorginte intelectuală, aferent discursului identitar colectiv modern, Radu Ioanid își dă cu stângul în dreptul, certificând o impostură evidentă a unui istoric fără gândire istorică. El nu a ajuns să învețe lecția precedentă a teoriei și metodologiei istoriei, mai ales la capitolul raportului dintre propozițiile istorice și generalizarea istorică.

Acest fapt produce confuzii între cunoașterea curentă și cea științifică, între cunoașterea de tip tradițional, în care indicatorii spațio-temporali se amestecă cu indicatorii tradiționali și cu stereotipiile imagologiei pe care istorici și antropologi culturali de mare altitudine intelectuală (precum Andrei Oișteanu) le-au demontat și le-au analizat. Sper că nu „l-am călcat pe picior în metrou” pe Radu Ioanid pentru a fi decretat și stigmatizat ca antisemit.

Rămâne însă năucitoare o întrebare și anume: cum poate reprezenta un intelectual cu pretenții, în calitate de ambasador la Tel Aviv, o Românie tradițional și profund antisemită. Prin urmare, lunga deliberare a președintelui Iohannis pentru numirea unui ambasador în Israel nu a fost atât de lungă precum se pare, întrucât ea a produs un diplomat „revelat” de circumstanțe intempestive, dar și istorice, deoarece ambasadorii din Israel și Germania, prin cetățenia știrbită, au decăzut în condiția premodernă a diplomației, personificată de capuchehaia de odinioară. Este un trecut care fatalmente nu trece, sau care nu vrea să treacă.

sursă: ziarulfăclia.ro, Doru RADOSAV