Karina şi Ruslan au fugit din Cecenia în Franţa, înainte de a fi expulzaţi în Polonia, poarta lor de intrare în Europa. Un traseu absurd dictat de Regulamentul "Dublin II", scrie Le Monde.
Ea îşi aminteşte de piaţa din Tours sub soarele din august 2008. "Era atât de frumos, atât de curat". Îi scapă un zâmbet amintindu-şi de parcul unde se plimbau cu prietenii lor, ceceni ca ei, ajunşi în Franţa prin Polonia cu câţiva ani mai devreme. La vremea aceea, ea era însărcinată. Ei se credeau în afara oricărui pericol. Dar fericirea lor nu a durat mult timp, înainte ca viaţa lor să se răstoarne din nou. Nu în iad, nu. Ci în pribegia de rând a izgoniţilor dreptului de azil.
Karina, 25 de ani, şi Ruslan, 27 de ani, s-au alăturat armatei de zombi invizibili ai Europei doar în câteva zile. Din vina ei sau aproape. Nu s-au dus ei singuri şi nesiliţi de nimeni la prefectura din Tours să se înregistreze – întorcându-se câteva zile mai târziu, invitaţi să vină să-şi "ridice actele"?
Urmarea şi-o amintesc de parcă ar fi fost ieri: poliţişti în civil care apar lângă ghişeu, noaptea petrecută la comisariat, maşinile de poliţie unde sunt urcaţi de dimineaţă, încătuşaţi, aeroportul din Roissy, sfârşitul visului. Karina nu mai zâmbeşte. Varşovia este la o bună jumătate de oră cu maşina. Franţa, la ani lumină.
Poliţiştii din Tours sunt cei care le-au dezvăluit cauza şi numele nefericirii lor: Dublin. Oraşul irlandez a dat numele său în 2003 regulamentului numit "Dublin II", care se aplică tuturor ţărilor Uniunii Europene (UE) – Polonia fiind membră din 2004.
“Credeam că partea cea mai complicată va fi trecerea frontierei”
După acest regulament, ţara de intrare, adică prima ţară din UE unde un solicitant de azil îşi pune piciorul (şi amprentele digitale), este cea unde cererea trebuie să fie tratată. Dacă solicitantul nu se află în statul desemnat pentru examinarea cazului său, trebuie să fie transferat acolo. "Am crezut că partea cea mai grea a fost trecerea graniţei pentru a ajunge în Franţa. Nu înţelesesem nimic!", zâmbeşte trist Ruslan.
Căsuţa joasă, mărginită de o pajişte, unde cuplul şi copilul lor şi-au sfârşit periplul, este situată la ţară, în vestul Varşoviei. Ei închiriază la un preţ exorbitante o cameră mică. Două alte familii cecene locuiesc în acea casă. "Dublinaţii", cum se spune în asociaţii, sunt câteva mii în Polonia. Pentru încercarea de se fi instalat altundeva în Europa Occidentală, şi a fi fost prinşi, iată că "Dublinaţii" au fost retrimişi la linia de plecare.
Cu o singură idee: să se ducă înapoi. Întrucât Polonia, intrată în spaţiul Schengen în 2007, "rămâne o ţară de tranzit" pentru migranţi, observă Krystyna Iglicka (Centrul pentru Relaţii Internaţionale, Varşovia) şi Magdalena Ziolek-Skrzypczak (universitatea Ludwig-Maximilian din München), într-un studiu asupra migraţiilor în Polonia, pus online în septembrie de către Institutul de Politici Migratorii (MPI).
Aderarea la Schengen este un "joc de fraieri", care a servit în primul rând la o "redesfăşurare a dispozitivelor represive", consideră la rândul său cercetătoarea poloneză Paulina Nikiel, în raportul reţelei Migreurop, "La frontierele Europei", pus în linie la începutul lunii noiembrie. Lacătele puse la graniţele sale fac din Polonia un "stat tampon", pe cale de a deveni, adaugă dna Nikiel, o "ţară de destinaţie" – precum Marocul, unde sunt blocaţi mulţi candidaţi pentru emigraţie.
Regimul carceral din centrele de detenție
Polonia este o ţară "săracă, mai neajutorată decât Franţa, Belgia sau Germania", remarcă Anna Kuhn, preşedinte al Comitetului Polonia-Cecenia. Deşi condiţiile de primire a străinilor, în special a refugiaţilor, s-au îmbunătăţit considerabil în ultimii cinci ani, soarta lor este departe de a fi idilică.
În centrele de detenţie este impus un regim cvasi-carceral: "Libertatea de mişcare este sever mărginită şi redusă la ieşiri la baie şi o oră de plimbare pe zi", scrie Paulina Nikiel. Majoritatea persoanelor din aceste centre închise, printre care "familii întregi, inclusiv minori", sunt în general persoane fără acte sau solicitanţi de azil, vinovaţi de a fi traversat sau de a fi încercat să treacă ilegal frontiera.
La sfârşitul şederii lor, de câteva luni până la maximum un an, această mică lume se regăseşte aruncată în stradă. Din cei vreo 10 500 de solicitanţi de azil înregistraţi în 2009, rari sunt "aleşii". "Din 1992 până în 2009, doari 3113 solicitanţi de azil au obţinut statut de refugiat", fie 3,5% din totalul solicitanţilor, precizează dna Iglicka şi dna Ziolek Skrzypczak în studiul lor. Mai puţin de 4%! Printre aceşti norocoşi, câţiva ceceni, dar şi cetăţeni din Bosnia-Herţegovina, Somalia, Belarus, Afganistan, Sri Lanka şi Irak.
Franța și Austria: primele țări care au trimis ceceni spre Polonia
Iar în ceea ce priveşte georgienii, dintre care mai mult de 4000 au cerut azil Poloniei în 2009, nici unul nu l-a primit. Nimic surprinzător deci, că în aceste condiţii, mulţi imigranţi preferă să îşi încerce norocul mai spre vest. Îngroşând astfel, pentru cei mai nefericiţi, rândurile "Dublinaţilor".
"Franţa şi Austria au fost primele ţări care au retrimis masiv ceceni în Polonia", asigură Issa Adayev, care tocmai a deschis în Varşovia, în cadrul fundaţiei Other Space, un adăpost pentru refugiaţi. Potrivit acestui militant cecen, cazurile de "deportare" de ceceni spre Moscova "nu sunt rare". Mulţi dintre aceşti "deportaţi" ar fi "dispărut", adaugă Issa Adayev.
Varşovia, ca şi alte capitale din UE, Paris, Viena sau Berlin, nu vrea să supere regimul lui Vladimir Putin. Este departe timpul când, aşa cum a raportat asociaţia Forum Refugiés, ministrul francez al imigraţiei Brice Hortefeux spunea prefecţilor că "o readmisie spre Polonia în temeiul Regulamentului Dublin nu ar fi de dorit", având în vedere situaţia din Cecenia şi riscurile, întocmai, de retrimitere în Rusia prin Belarus sau Ucraina. Era în iulie 2007. Un an înainte ca Ruslan şi Karina să plece la drum. Şi înainte ca guvernul francez să se întoarcă la 180 de grade.
Catherine Simon
www.presseurop.eu
