Remember Liviu Coposu

După cumplita perioadă în care a fost întemniţat, apoi a avut domiciliu obligatoriu, iar după 1964, s-a aflat sub stricta supraveghere a Securităţii, a urmat o lungă perioadă de calomnii, care a debutat la începutul anului 1990. S-a spus că doreşte să-şi recupereze averile, or fiul protopopului greco-catolic din Bobota, atât Dânsul ,cât şi familia lui, nu au avut nici un fel de avere, în afară de o cinste fără de reproş. Presa aservită vechilor structuri a afirmat că ar fi fost informator al băieţilor cu ochi albaştri, minciună infirmată – spre cinstea lui – de domnul Virgil Măgureanu. Îmi vine în minte şi episodul petrecut la Alba Iulia, la prima sărbătorire a Zilei de 1 Decembrie, când nişte huligani, care purtau sigla organizaţiei „apolitice” Vatra Românească, îl huiduiau de mama focului. Domnul Coposu îşi continua, imperturbabil ,discursul. Şi viaţa i-a dat dreptate. O tempora, o mores! Cine mai ştie acum de Vatra românească, pe când Coposu a rămas în conştiinţa noastră. În legătură cu cele întâmplate, a fost semnificativă reacţia domnului Petre Roman, actualmente candidat PNL, şi atunci Premier şi coleg de partid cu domnul Iliescu: era atât de entuziasmat de ţipetele gloatei, încât îi încuraja cu braţele, într-un mod aşa de excesiv, că a determinat gestul acestuia din urmă, care l-a prins de cot, încercând să-l mai tempereze.

Nu a tranzacţionat niciodată asupra principiilor. A preferat ca UDMR să părăsească Convenţia Democrată, decât să accepte pretenţia lor că România nu este un stat naţional şi unitar. (Consider că sunt un om tolerant, iubesc şi apreciez cultura maghiară – literatura, muzica, cinematografia şi teatrul. Dacă Transilvania are un nivel de civilizaţie superior celorlalte provincii româneşti, aceasta se datorează şi interferenţei culturii române cu spaţiile culturale austriece şi maghiare. Însă pretenţia la autonomie teritorială pe criterii etnice mi se pare nepotrivită şi nu serveşte intereselor concetăţenilor noştri maghiari.) Păcat că dispărutul nu şi-a cultivat un grup de colaboratori tineri deoarece, dacă ar fi făcut acest lucru, PNŢCD nu ar mai trăi acum numai din amintiri.

A fost impresionant cortegiul nesfârşit care i-a urmat catafalcul pe străzile Bucureştiului. Până la dispariţie, mentalul colectiv a evoluat mult. Domnul Iliescu i-a trimis o coroană de flori, ardeleanul Oliviu Gherman a rostit câteva cuvinte neconvenţionale, ce mi s-au părut sincere, iar Paul Niculescu Mizil a scris cuvinte omagiale, relatând o întâlnire pe care Coposu a avut-o cu acesta. În anii 90, când foştii colegi PCR i-au întors ostentativ spatele, deoarece Niculescu Mizil avea necazuri cu justiţia, dispărutul l-a primit curtenitor şi l-a sfătuit cum ar trebui să procedeze pentru a obţine o hotărâre penală dreaptă. Şi domnul Năstase a avut cuvinte de apreciere pentru cel pe care îl omagiem, publicând un document, respectiv o cerere, adresată de Coposu Ministerului Afacerilor Externe, în anul 1987, când acesta solicita să se îndeplinească dorinţa testamentară a lui Nicolae Titulescu, ca osemintele să-i fie aduse în ţară şi reînhumate la Braşov. Acest lucru s-a împlinit în timpul mandatului de ministru de externe al domnului Năstase.

Dacă adversarii politici, pe care nu i-a considerat niciodată duşmani, au avut cuvinte de apreciere pentru Corneliu Coposu, cuvine-se cu adevărat ca noi, cei care i-am împărtăşit idealurile, să-i aducem prinos de recunoştinţă.

14 noiembrie 2008
Adrian Man

P.S. Domnul I. Groşan se întreabă în Ziua cine este cel care l-a denumit pentru prima oară „Seniorul”. Mă grăbesc să răspund şi pentru motivul că scriitorul este autorul nuvelei „Caravana cinematografică”, pe care o consider apropiată ca valoare literară de „Alexandru Lăpuşneanu”, semnată de Negruzzi. Este Petre Ţuţea, poreclă pe care au preluat-o mulţi alţii.