„Gazeta de Cluj” a publicat, în numerele precedente, amintirile unor personalităţi, despre modul cum au trăit zilele sângeroase din Decembrie 1989. Astfel, istoricul Ioan Chindriş a rememorat – printre altele – constituirea primului organism ce a preluat conducerea politică şi administrativă a judeţului nostru. Relatările de acest gen sunt o sursă importantă pentru cunoaşterea evenimentelor, deoarece provin nu numai de la nişte martori, ci de la participanţi activi la acea mişcare memorabilă. Desigur, nefiind o persoană publică, cele ce le voi scrie nu sunt aşa de interesante şi nu vor avea un ecou larg, dar încearcă să redea, măcar o parte din atmosfera acelor vremuri.
Ca întregul popor, şi eu doream o schimbare. Comunismul se prăbuşea pretutindeni. Instalarea unui guvern necomunist în Polonia şi îndepărtarea Zidului Berlinului au reprezentat semnale majore, care au zguduit din temelii sistemul opresiv. La noi, istoria parcă s-a oprit în loc. Este adevărat că, în şedinţe de partid, unii s-au pronunţat împotriva realegerii lui Ceauşescu, dar acestea au reprezentat manifestări izolate. La Congresul al XIV, de câte ori se scanda pentru Ceauşescu, acesta se ridica în picioare pentru a mulţumi. Chipul lui îmbătrânit, brusc se ilumina, crezând sincer că, pe acest pământ, de la Burebista încoace, nu a mai existat un asemenea bărbat de stat, chemat să ne ducă „pe noi culmi de progres”. A urmat Timişoara şi nemulţumirea se exprima cu voce tare în oraşele mari. În Cluj, lângă magazinul Fierul, s-au găsit manifeste antistatale. Se simţea că şi România a ajuns la momentul scadenţei, deci că „mămăliga va exploda”.
În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, vreo 20 de persoane ne-am adunat în sala de consiliu de la sediul Trustului de Construcţii Industriale Cluj, pentru a urmări mitingul de la Bucureşti. Dacă, la început, totul a decurs după obişnuitul ritual, (lozinci, portrete, urale), la un moment dat s-a auzit un zgomot, ce părea că este o explozie, apoi mulţimea a vuit, lozincile şi portretele „tovarăşului şi tovarăşei” au fost date jos, iar apelurile la ordine, lansate din balconul Comitetului Central au rămas fără ecou, şi demnitarii momentului s-au retras în clădire. În acele momente tensionate, ing. Zeno Iancu, secretarul organizaţiei de partid, a exclamant: „bine i-au făcut, de mult trebuia să se întâmple aşa”. Am rămas perplecşi, dar am continuat să rămânem, un timp, în încăpere, timp în care a intrat directorul Pârvulescu, însoţit de directorul adjunct Simion Ordeanu, spunându-ne că aici se întâmplă manifestări nesănătoase. (Noroc că adjunctul, din spatele directorului, ne-a tras cu ochiul şi de aceea nu am intrat în panică.) Ne-am convins, din nou, că firma „ochiul şi timpanul” funcţiona şi atunci fără pauză, deoarece numai cineva dintre noi a informat conducerea întreprinderii.
Tot în aceeaşi zi, după ce am auzit că în Piaţa Libertăţii, ce se uneşte acum Piaţa Unirii, s-a tras şi au fost victime, ne-am hotărât, eu şi fiul meu, să-l vizităm pe tata, care era internat la Institutul inimii. (Troleibusele circulau, aşa că, de lângă Biserica Reformată puteam să ne urcăm într-unul ce mergea spre strada Moţilor.) Am vrut, însă, să vedem ce se mai întâmplă în centru, aşa că ne-am angajat, per pedes, pe actualul Bulevard al Eroilor. Pe aici lumea era foarte puţină. Pe partea dreaptă erau doar trei persoane. Am trecut pe lângă magazinul de prezentare Iris, geamul era spart, dar pe rafturi se găseau obiecte de mare valoare, deci manifestanţii nu au fost hoţi şi huligani, cum le spunea propaganda oficială. Înăuntrul magazinului, într-o ulcea de pământ ars, se găsea o lumânare în memoria celor asasinaţi în dimineaţa şi amiaza acelei zile. Vis-a-vis, firma comitetului municipal de partid era spartă, iar resturile acesteia erau mânjite cu vopsea neagră. În apropiere de Banca Naţională şi de Librăria Universităţii, un grup de mainifestanţi, înconjuraţi de forţe de ordine, cereau libertate şi scandau îndemnul „fără violenţă”. Cu toate acestea, în seara aceleiaşi zile, s-a tras din nou împotriva demonstranţilor ce aflueau din Mănăştur. La vreo 30 de metrii de Piaţa Unirii se găsea un grup de militari, îmbrăcaţi în scurte, nu i-am văzut prea bine deoarece se întunecase, care ne-au somat să ne oprim şi ne-au ameninţat că, dacă nu ne întoarcem se va trage. (Probabil, le era teamă că ne vom alătura manifestanţilor.) Acasă, am oprit-o greu pe soţia mea să nu se îndrepte spre cei ce se găseau în piaţă, fiindcă umilinţa la care a supus-o regimul, nu numai pe dânsa, i-a devenit insuportabilă. Nu am fost un rezistent anticomunist, deci în acele zile, nu am făcut nimic deosebit. Încerc să depun o mărturie, care doresc să fie sinceră.
A doua zi, deci în 22 decembrie, la întreprindere trebuia să aibă loc o şedinţă de partid, în care să se condamne revolta de la Timişoara. Bineînţeles că nu a avut loc. Primul care a dispărut de la faţa locului a fost secretarul de partid – cel amintit mai înainte – apoi maiorul Abrudan, de la securitate. Colegii erau agitaţi, nimeni nu lucra nimic. Între timp, a venit soţia, care m-a luat cu autoturismul, ca să o însoţesc la Chirurgie I, fiindcă dorea să doneze sânge pentru cei răniţi în ziua precedentă. Profesorul Gicu Ionescu i-a mulţumit, şi a îndrumat-o să se ducă la Medicala CFR de pe str. Republicii în legătură cu ceva vaccin. Am uitat să spun că în saloanele de la Chirurgie am văzut răniţi aflaţi sub perfuzie. Spectacolul era înfricoşător. În curtea Medicalei CFR, aşteptând-o în maşină, am aflat de la radio că soţii Ceauşescu au fugit cu elicopterul de pe acoperişul CC şi că armata fraternizează cu militanţii. În acel moment a fost o izbucnire de bucurie generală. Din toate pavilioanele Clinicii, bolnavii, asistenţii şi alt personal au ieşit în curte şi jubilau. Cred că a fost cea mai imensă satisfacţie pe care am încercat-o în viaţă. În continuare, pe parcursul traseului, care ne-a dus şi în Mănăştur – nu mai ştiu de ce – maşinile claxonau în delir, iar pasagerii ridicau mâinile cu semnul victoriei. Ulterior, l-am auzit pe profesorul Vlaicu, la Radio Cluj, spunând că în acea zi nu a murit nimeni la clinică.
Desigur, orice idee, cât ar fi de generoasă, transpusă în practică, devine un înger căzut. Am avut şi ne vom mai confrunta cu dezamăgiri, dar este inacceptabil să spui că este păcat de sângele vărsat. Avem libertate, dar responsabilitatea în exercitarea ei revine fiecăruia dintre noi. De lipsa acestei răspunderi nu este de vină unul sau altul dintre cârmuitori. Aceasta este o problemă individuală. Nu putem munci ca în România şi să trăim ca în Occident. Doresc ca testimoniul meu să reprezinte un omagiu celor care au luptat cu abnegaţie în Decembrie 1989. Cât priveşte alte aspecte ale Revoluţiei, care au rămas obscure, poate că istoria le va elucida, cândva.
Noi, care, în preajma sfârşitului unui secol şi al unui mileniu, am petrecut acele vremuri, să ne gândim că suntem o categorie de oameni privilegiaţi, că am asistat la naşterea unei Lumi Noi.
Prima publicaţie care a relatat obiectiv despre acele zile, condamnând orice fel de totalitarism, a fost „NU”. Cele două organe judeţene de partid, deşi în 23 decembrie şi-au schimbat denumirea, nu şi-au modificat prea mult modul de a gândi.
Ca întregul popor, şi eu doream o schimbare. Comunismul se prăbuşea pretutindeni. Instalarea unui guvern necomunist în Polonia şi îndepărtarea Zidului Berlinului au reprezentat semnale majore, care au zguduit din temelii sistemul opresiv. La noi, istoria parcă s-a oprit în loc. Este adevărat că, în şedinţe de partid, unii s-au pronunţat împotriva realegerii lui Ceauşescu, dar acestea au reprezentat manifestări izolate. La Congresul al XIV, de câte ori se scanda pentru Ceauşescu, acesta se ridica în picioare pentru a mulţumi. Chipul lui îmbătrânit, brusc se ilumina, crezând sincer că, pe acest pământ, de la Burebista încoace, nu a mai existat un asemenea bărbat de stat, chemat să ne ducă „pe noi culmi de progres”. A urmat Timişoara şi nemulţumirea se exprima cu voce tare în oraşele mari. În Cluj, lângă magazinul Fierul, s-au găsit manifeste antistatale. Se simţea că şi România a ajuns la momentul scadenţei, deci că „mămăliga va exploda”.
În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, vreo 20 de persoane ne-am adunat în sala de consiliu de la sediul Trustului de Construcţii Industriale Cluj, pentru a urmări mitingul de la Bucureşti. Dacă, la început, totul a decurs după obişnuitul ritual, (lozinci, portrete, urale), la un moment dat s-a auzit un zgomot, ce părea că este o explozie, apoi mulţimea a vuit, lozincile şi portretele „tovarăşului şi tovarăşei” au fost date jos, iar apelurile la ordine, lansate din balconul Comitetului Central au rămas fără ecou, şi demnitarii momentului s-au retras în clădire. În acele momente tensionate, ing. Zeno Iancu, secretarul organizaţiei de partid, a exclamant: „bine i-au făcut, de mult trebuia să se întâmple aşa”. Am rămas perplecşi, dar am continuat să rămânem, un timp, în încăpere, timp în care a intrat directorul Pârvulescu, însoţit de directorul adjunct Simion Ordeanu, spunându-ne că aici se întâmplă manifestări nesănătoase. (Noroc că adjunctul, din spatele directorului, ne-a tras cu ochiul şi de aceea nu am intrat în panică.) Ne-am convins, din nou, că firma „ochiul şi timpanul” funcţiona şi atunci fără pauză, deoarece numai cineva dintre noi a informat conducerea întreprinderii.
Tot în aceeaşi zi, după ce am auzit că în Piaţa Libertăţii, ce se uneşte acum Piaţa Unirii, s-a tras şi au fost victime, ne-am hotărât, eu şi fiul meu, să-l vizităm pe tata, care era internat la Institutul inimii. (Troleibusele circulau, aşa că, de lângă Biserica Reformată puteam să ne urcăm într-unul ce mergea spre strada Moţilor.) Am vrut, însă, să vedem ce se mai întâmplă în centru, aşa că ne-am angajat, per pedes, pe actualul Bulevard al Eroilor. Pe aici lumea era foarte puţină. Pe partea dreaptă erau doar trei persoane. Am trecut pe lângă magazinul de prezentare Iris, geamul era spart, dar pe rafturi se găseau obiecte de mare valoare, deci manifestanţii nu au fost hoţi şi huligani, cum le spunea propaganda oficială. Înăuntrul magazinului, într-o ulcea de pământ ars, se găsea o lumânare în memoria celor asasinaţi în dimineaţa şi amiaza acelei zile. Vis-a-vis, firma comitetului municipal de partid era spartă, iar resturile acesteia erau mânjite cu vopsea neagră. În apropiere de Banca Naţională şi de Librăria Universităţii, un grup de mainifestanţi, înconjuraţi de forţe de ordine, cereau libertate şi scandau îndemnul „fără violenţă”. Cu toate acestea, în seara aceleiaşi zile, s-a tras din nou împotriva demonstranţilor ce aflueau din Mănăştur. La vreo 30 de metrii de Piaţa Unirii se găsea un grup de militari, îmbrăcaţi în scurte, nu i-am văzut prea bine deoarece se întunecase, care ne-au somat să ne oprim şi ne-au ameninţat că, dacă nu ne întoarcem se va trage. (Probabil, le era teamă că ne vom alătura manifestanţilor.) Acasă, am oprit-o greu pe soţia mea să nu se îndrepte spre cei ce se găseau în piaţă, fiindcă umilinţa la care a supus-o regimul, nu numai pe dânsa, i-a devenit insuportabilă. Nu am fost un rezistent anticomunist, deci în acele zile, nu am făcut nimic deosebit. Încerc să depun o mărturie, care doresc să fie sinceră.
A doua zi, deci în 22 decembrie, la întreprindere trebuia să aibă loc o şedinţă de partid, în care să se condamne revolta de la Timişoara. Bineînţeles că nu a avut loc. Primul care a dispărut de la faţa locului a fost secretarul de partid – cel amintit mai înainte – apoi maiorul Abrudan, de la securitate. Colegii erau agitaţi, nimeni nu lucra nimic. Între timp, a venit soţia, care m-a luat cu autoturismul, ca să o însoţesc la Chirurgie I, fiindcă dorea să doneze sânge pentru cei răniţi în ziua precedentă. Profesorul Gicu Ionescu i-a mulţumit, şi a îndrumat-o să se ducă la Medicala CFR de pe str. Republicii în legătură cu ceva vaccin. Am uitat să spun că în saloanele de la Chirurgie am văzut răniţi aflaţi sub perfuzie. Spectacolul era înfricoşător. În curtea Medicalei CFR, aşteptând-o în maşină, am aflat de la radio că soţii Ceauşescu au fugit cu elicopterul de pe acoperişul CC şi că armata fraternizează cu militanţii. În acel moment a fost o izbucnire de bucurie generală. Din toate pavilioanele Clinicii, bolnavii, asistenţii şi alt personal au ieşit în curte şi jubilau. Cred că a fost cea mai imensă satisfacţie pe care am încercat-o în viaţă. În continuare, pe parcursul traseului, care ne-a dus şi în Mănăştur – nu mai ştiu de ce – maşinile claxonau în delir, iar pasagerii ridicau mâinile cu semnul victoriei. Ulterior, l-am auzit pe profesorul Vlaicu, la Radio Cluj, spunând că în acea zi nu a murit nimeni la clinică.
Desigur, orice idee, cât ar fi de generoasă, transpusă în practică, devine un înger căzut. Am avut şi ne vom mai confrunta cu dezamăgiri, dar este inacceptabil să spui că este păcat de sângele vărsat. Avem libertate, dar responsabilitatea în exercitarea ei revine fiecăruia dintre noi. De lipsa acestei răspunderi nu este de vină unul sau altul dintre cârmuitori. Aceasta este o problemă individuală. Nu putem munci ca în România şi să trăim ca în Occident. Doresc ca testimoniul meu să reprezinte un omagiu celor care au luptat cu abnegaţie în Decembrie 1989. Cât priveşte alte aspecte ale Revoluţiei, care au rămas obscure, poate că istoria le va elucida, cândva.
Noi, care, în preajma sfârşitului unui secol şi al unui mileniu, am petrecut acele vremuri, să ne gândim că suntem o categorie de oameni privilegiaţi, că am asistat la naşterea unei Lumi Noi.
Prima publicaţie care a relatat obiectiv despre acele zile, condamnând orice fel de totalitarism, a fost „NU”. Cele două organe judeţene de partid, deşi în 23 decembrie şi-au schimbat denumirea, nu şi-au modificat prea mult modul de a gândi.
Adrian Man
PS
Doamna Ecaterina Stan, de la România Cultural, care, săptâmânal, face emisiuni remarcabile, consacrate şansonetei, în noaptea de 30 decembrie 2009 a fost cu totul deosebită prin selecţia cântecelor, interpreţilor şi comentariilor făcute. Mi-a venit să exclam: ce minunată este Franţa şi cultura ei!
