Istoria se repetă până când ne învăţăm lecţiile, dar mulţi dintre noi nu putem pricepe acest fapt nici picuraţi cu ceară. Iată că ceara care a pecetluit vreme de zeci de ani cronicile trecutului nostru, – un trecut ţinut ascuns câteodată în subsoluri academice, uneori în temniţe bolşevice şi comuniste, iar alteori mai la vedere, în vorbe de duh bătrâneşti, – începe să fie îndepărtată, lăsând să iasă la lumină file neştiute din timpuri mai apropiate sau mai de demult.
Căci ce istorie am învăţat noi prin şcoli în ultima jumătate de secol de alfabetizare naţională poate fi socotită cel mult o umbră a adevăratului letopiseţ românesc! Şi asta nu pentru că istoria nu ar fi fost scrisă măcar o dată corect, ci pentru că ea este rescrisă mereu, prin prisma izvoarelor sau documentelor nou apărute, iar din când în când ca să servească intereselor unor guvernări vremelnice. Iar dacă în comunism ne era dat să orbecăim la şcoală prin cronici sfârtecate de către mediocrii momentului, azi primim lumina de la nişte scribi şi mai sărmani.
Dacă nu aş fi ştiut, din familie, că istoria e o ştiinţă aproximativă, m-aş fi repezit deunăzi să fac o selecţie riguroasă printre miile de cărţi moştenite de la tatăl meu, istoric de vocaţie, să arunc naibii monumentalele scrieri ale unor N. Iorga, A.D. Xenopol, V. Pârvan ş.cl. şi să pun în loc … spusele istoricului M. Diaconescu. Acest mare cărturar cu studii la Budapesta, plătite de ONG-uri maghiare (conform propriului CV), a cărui unică realizare ştiinţifică până la 40 de ani este aceea de a scrie într-un volum colectiv, face spectacol prin gazetele naţionale susţinând “adevărul-adevărat”: voievozii Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân şi Ştefan Vodă nu numai că nu s-ar fi bătut cu turcii în unele locaţii pe care le ştiam, dar au şi fost învinşi acolo unde istoriografia mondială (cu excepţia istoricului L. Boia, pe care M.D. îl şi invocă) s-a pus de acord că au câştigat. Să te ţii inflamare a spiritelor pe internet! Iar la finalul reprezentaţiei, M.D. îi dă peste nas şi lui Mihai Eminescu, criticându-l că a redactat Scrisoarea a III-a fără să-l fi întrebat tocmai pe el dacă sunt corecte informaţiile despre bătăliile de la Rovine / Nicopole.
După 1990, profesorul L. Boia are meritul de a fi „literaturizat” istoria românilor într-un mod original, deopotrivă obiectiv şi subiectiv, de a fi sintetizat în câteva sute de file bibilotecile scrise de iluştrii săi predecesori, de a se fi uitat cu o privire ceva mai lucidă asupra măreţiei unor figuri istorice, de a fi refiltrat momente considerate cruciale în trecutul românilor. Dar dacă e să judecăm cu aceeaşi măsură, putem afirma că aşa cum alţi istorici au fost influenţaţi de spiritul perioadei în care au trăit, şi Lucian Boia este tributar epocii globalizării. O epocă în care se conturează noul om universal, care este educat să nu mai dea doi bani pe amănunte cum ar fi naţiunea, etnia, limba, religia, cultura, un om care e musai să fie integrat în marele „stat” numit Terra. Poate aceasta este explicaţia faptului că din cărţile domniei sale, de-altfel extrem de savuroase şi interesante, eu nu am putut afla cum stă treaba cu poporul român.
Şi tocmai pentru că discipolul domniei-sale, savantul M.D., ştie că datele istorice pot să fluctueze în funcţie de descoperirile unor noi documente, mă întreb de ce acesta nu a precizat în intervenţiile sale publice recente faptul că, pe vremea lui Eminescu, datele istorice susţineau că bătălia de la Rovine a avut loc ulterior celei de la Nicopole, şi nu aşa cum au fost prezentate în celebra poezie! A ajuns Eminescu să fie luat de prost! Până şi în manualele şcolare se vehiculează ideea că Eminescu nu cunoştea istorie, iar profesorii de limba română îi scuză lui Eminescu lipsa de cunoştinţe invocând că acesta ar fi folosit o licenţă poetică în Scrisoarea a III-a. Cred că Eminescu ştia mai multă istorie decât toţi genialii care îl critică astăzi, iar dacă aceştia ar fi avut curiozitatea să se aplece măcar o după-amiază asupra publicisticii sale, de exemplu, ar fi descoperit că avea cunoştinţe temeinice nu numai despre trecutul românilor, ci şi de filozofie, economie, sociologie etc. Iar peste toate astea, Eminescu avea spirit. Spirit românesc.
Ce-ar fi să ne uităm pentru o clipă în spate, nu numai la ziua de ieri, ci şi la cea de alaltăieri, şi să încercăm să desluşim de unde ni se trag cele bune şi cele rele, să înţelegem de ce prezentul e iarăşi confuz, iar perspectivele par şi mai incerte?
Este o invitaţie caldă, fundamentată pe ideea că o naţiune care nu-şi cunoaşte şi nu-şi acceptă istoria rămâne dezorientată şi goală pe dinăuntru precum un copil orfan, abandonat, care nu şi-a întâlnit niciodată părinţii. O naţiune fără memorie este întocmai unei persoane cuprinse de amnezie: nu ştie cum o cheamă, de unde vine şi încotro se îndreaptă, cine îi sunt părinţii, prietenii şi duşmanii, ce îi place să facă, ce aptitudini şi defecte are, cum a procedat în împrejurări similare etc. Altfel spus, nu are conştiinţa propriei identităţi. E o naţiune căreia i se pare că este un nimeni, a nimănui. Debusolată, tulburată, fără ancore şi fără orizont.
În opinia mea, regăsirea identităţii româneşti are ca punct de plecare întreaga operă a lui Mihai Eminescu: poezii, articole de ziar, proză. Consider că el a răspuns perfect la întrebarea cine suntem noi, românii. După ce vom fi citit şi înţeles tot ce a scris Eminescu, nici că ne va mai păsa ce minuni mai descoperă istorici mai mari sau mai mici. Vom şti exact cine suntem noi, românii, şi ne vom da seama ce avem de făcut. Restul e … istorie.
Romana Chişu
