Ultimele bătălii politice, dincolo de stupiditatea lor încrîncenată, au şi un aspect de tot pozitiv: dispariţia masivă a oamenilor de cultură din jocurile fals ideologice, retragerea lor din „structurile de partid”, precum şi absenţa acestora de pe listele de dinainte pregătite pentru alegerile din noiembrie. După ce au funcţionat în cele mai multe cazuri ca nişte cai troieni pentru partidele pe care le blagosloviseră cu prezenţa, oamenii de cultură par să se fi plictisit să încerce să transforme ei socialul, mulţumindu-se doar cu adaptarea la o societate care, oricum, dacă vrea, îşi ia lumea în cap fără să ţină cont de cuminţenia, sfătoşenia ori lecturile lor. Unde e multă minte e şi multă prostie ştim, ca popor, de o grămadă de vreme. Nu altfel, partidele înţesate cu intelectuali, mulţi de cea mai bună calitate, au fost cele care au explodat cel mai spectaculos şi cel mai inutil. PAC s-a făcut bucăţi, reuşind apoi să îmbucăţească şi Partidul Naţional Liberal, deşi numai de minţi luminate nu ducea lipsă, PNŢCD a ajuns o superbă absenţă, aş putea spune cea mai inflexibilă doctrinar absenţă, în ciuda faptului că nimeni n-a putut contesta dreapta judecată culturală a majorităţii membrilor săi. Se ridică, totuşi, o întrebare: oamenii de cultură refuză politica activă ori, dimpotrivă, politica îi refuză, azi, pe oamenii de cultură?
Nu intră aci în discuţie nici leprele, nici versificatorii bîntuiţi şi în vise de destinul naţional, cu un coeficient de adaptabilitate la mediu pentru care i-ar invidia chiar dinozaurii, şi nici urîţii morţi cu ochii vii, marcaţi de un blocaj ideologic vinovat, pe care i-am moştenit împreună cu canalul Dunăre-Marea Neagră şi cu blocurile de locuinţe rămase neterminate. Sunt goarnele din dotare, sunt E-urile culturii dar surorile de caritate ale partidelor. Un soi de meteorologi ideologici, care prevestesc vremea şi vremurile, cu cît mai cretini, cu atît mai accesibili, cu cît mai accesibili cu atît consideraţi mai mari. Dacă mai practică şi strep teaze-ul sentimental, succesul partidului e garantat. Oarecine se mira, din rărunchi, cu o doză de naivitate salvată doar de fineţea frazei, că la acordarea indemnizaţiilor de merit acestea au fost girate de un juriu din care făceau parte, printre alţii, Adrian Păunescu şi Mircea Micu. Dimpotrivă – pentru România acestor ani, mie componenţa juriului mi-a apărut ca un semn de normalitate. De echilibru şi, de ce nu, de conştiinţă a valorii. Chiar de – cu un cuvînt care nu prea ştiu ce înseamnă în sfera culturii – progres. Ca din juriu să facă parte Mircea Hihăieş, Andrei Pleşu sau Al. Cistelecan, ar fi însemnat ca din turma împuţinată, fără repere şi fără haz, să facă parte şi cei trei. După cincisprezece ani de relativă libertate, cu un guvern rătăcit printre propriile minciuni, ale cărui referinţe se reduc la veşnicia s-a născut la sat şi politica odată cu Iliescu, un juriu curat ar fi constituit o condamnare aproape definitivă, şi a noastră, şi a culturii. ªi chiar a partidului aflat la guvernare. În lumea politicii există netemeinicii de mirare, dar de o normalitate care mai face, cît de cît, aerul respirabil.
Hai însă să ni-l imaginăm pe Nicolae Manolescu (cel care a fost, cu ani în urmă, foarte aproape măcar de o competiţie electorală pentru preşedenţie) luptîndu-se în 2004 pentru primăria unui sector cu, să zicem, Vanghelie. Ne-am refugia în stupiditate susţinînd că poporul, fiind prost, alege tot proşti. Un instinct al lucrului bine făcut – care a început să reapară, oricît de mult stilişti de salon încearcă să nege acest lucru – îl va face pe omul de rînd să cheme un zugrav cînd vrea să-şi zugrăvească pereţii, un mecanic cînd i se strică maşina, să aleagă un om politic (chiar dacă nu prea blagoslovit de zei) atunci cînd hotărăşte soarta unei primării şi să citească textele lui Nicolae Manolescu atunci cînd mai are vreme şi de lectură. Un scriitor citit face cît o mie de scriitori care moţăie în Parlament. Partidul Democrat nu s-a omorît niciodată cu fineţuri şi madelaine culturale, PNL şi-a ales candidaţii în raport cu contribuţia financiară pe care aceştia au putut s-o aducă, către Vadim Tudor s-au îndreptat ori extraordinari traducărori de Villon dar care cred că politica înseamnă un dos nespălat atîrnat într-o spînzurătoare făcută din pamflete, ori supravieţuitorii deratizării ceauşiste. Doar social-democraţii lui Năstase s-au jucat de-a pre-alegerile. Credeţi că Horia-Roman Patapievici i-ar fi putut sufla locul de pe listă lui Adrian Păunescu? Sau că un Dinu Săraru ar fi strîns mai puţine semnături decît Daniel Vighi, Ioan Mureşan, Radu Mareş şi Alex. ªtefănescu la un loc? Mă îndoiesc. ªi-atunci, politica încearcă să-şi construiască o tradiţie renunţînd la cultură, la „tradiţia mare”, ori cultura a început să se simtă mult mai bine departe de politic? E vorba, probabil, de un melanj. Cultura a învăţat să practice austeritatea şi să-şi asigure existenţa din propriul exerciţiu, politica s-a dumirit că nu face un citat din Foucaud cît un dezacord simpatic la deschiderea unui nou economat. Dispariţia oamenilor de cultură autentici din politică ar trebui întîmpinată cu un spectaculos ceremonial interior. E tot o notă de normalitate – cît o fi ea de debilă –, şi nu doar la nivel declarativ.
Ce le mai rămîne celor care, în urmă cu cîţi ani, erau convinşi că pot presăra drumul cu firimituri pentru a regăsi cu toţii drumul spre Europa? Ironia, dezgustul, grimasa, inteligenţa, cuprinderea, iubirea, înjurătura, blestemul. Cafeneaua şi biblioteca. Articolul de gazetă sau tratatul de filosofie. Virtuozitatea disperării şi calmul satisfacţiei. Veninul şi delicateţea. Adică o lume întreagă. Lumea întreagă. Blînda modestie de a înţelege nepărtinitor ce se întîmplă în jurul tău. Le mai rămîn milioane de cititori de cucerit şi cîteva sute de mii de păstrat. Ce şi-ar putea dori mai mult? Mai ales că nu cred că se doarme chiar atît de bine pe scaunele alea incomode din Parlament…
Miron Beteg
