Partea mai brează a presei din Ungaria a sesizat foarte corect zilele trecute nişte fenomene, întâmplări cel puţin ciudate, legate de cuvântul „român”. Şi anume, la un eveniment cultural organizat la Székesfehérvár, pe 19 august, înainte de şedinţa în deplasare a guvernului maghiar, orchestra care a evoluat înainte de discursul premierului Orbán Viktor a ales să cânte „Dansurile populare româneşti” ale lui Bartók Béla, care însă au fost prezentate doar ca… „dansuri populare”.
Întrebaţi fiind organizatorii de la Primărie de ce nu s-a spus tot numele corect al piesei, aceştia s-au scuzat prin faptul că nu au vrut să stârnească un conflict diplomatic şi mai bine au mutilat titlul original.
De ce ar cauza un scandal diplomatic între Ungaria şi România simplul fapt de a se pronunţa titlul unei piese muzicale de-ale lui Bartók nu prea înţelegem, mai ales că, în Ungaria, Bartók e considerat un muzician şi compozitor maghiar. Aşa învaţă despre el copiii la şcoli, până şi cei de la şcolile româneşti, aşa se scrie în toate lexicoanele. Bartók a cules atât folclor maghiar, cât şi foarte mult folclor român sau slovac sau turc. Iar că printre cele mai frumoase compoziţii ale lui Bartók se găsesc „Dansurile populare româneşti”, nu este vina muzicianului. Nu este vina românilor. Precum nu este vina nimănui. Piesa lui Bartók, un produs artistic de cea mai înaltă calitate, se numeşte aşa pentru că aşa a numit-o creatorul ei. Pentru că nu putea altfel. Aceste trei cuvinte (Dansuri populare româneşti, pe ungureşte: Román népi táncok) identifică cel mai exact conţinutul creaţiei. Atât. Nimic mai mult. Dar nici mai puţin.
Că înainte de discursul premierului şi a şedinţei guvernului ungar ar fi periculos de rostit cuvântul „român” îi caracterizează numai pe acei politicieni maghiari care gândesc aşa şi pe autorităţile slugarnice, pupincuriste, care nu au curajul nici să gândească cu mintea proprie în faţa mai marilor lor.
Colac peste pupăză: primăria acuzată de această gafă scrie într-un comunicat prin care încearcă să-şi repare greşeala că, de fapt, nu s-a deviat prea mult realitatea, deoarece aceste dansuri populare au fost culese pe acele vremuri „de pe teritoriul Ungariei Mari” (sic!). Logica parşivă a ungurilor parşivi a atins din nou culmi inimaginabile. În gândirea lor, în aşa-zisa Ungarie Mare au trăit numai unguri, cultura ce s-a găsit acolo a fost numai ungurească. Periculoasă gândire!
Dar, din păcate, în şcolile din Ungaria asta învaţă copiii. Nişte neadevăruri care fac mult rău. E foarte mare baiul în orice ţară, când politica îşi pune amprenta asupra culturii, asupra învăţământului, a valorilor culturale, când politicienii, aleşii poporului, în cele mai multe cazuri semidocţi, se cred justificaţi de a schimba până şi cultura după pofta lor.
Cum să rosteşti cuvântul „român” înainte de discursul premierului ungar? Şi tocmai în „cetatea albă cu castel”, în Alba Regia, oraşul vestit pentru locul de încoronare şi înmormântare al regilor Ungariei? La mai bine de o mie de ani, în localitatea ridicată la rang de oraş de către însăşi Regele Sf. Ştefan al ungurilor, cu o zi înainte de ziua naţională din 20 august, dedicată Sf. Ştefan, rostirea cuvântului „român” sună a blasfemie.
Jenantă gândire. Norocul este că în Ungaria nu trăiesc doar politicieni semidocţi, care cred că şi în clipa când au ieşit din mama lor au avut deja mustăţi şi au purtat gaci largi de haiduci din pustă, ci şi oameni normali, intelectuali şi jurnalişti cu judecată, care îşi dau seama când lucrurile au luat direcţii greşite.
Eva Şimon, Foaia Românească 3 septembrie 2013
