Cartea lui Robert D. Kaplan În umbra Europei care are ca subtitlu ”Două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea”, a apărut la Humanitas în 2016, având 349 de pagini mi se pare că este una dintre cele mai bune lucrări pe care le-am citit în ultimul an. Am fost determinat să scriu despre aceasta nu atât de recomandările extrem de elogioase conţinute pe coperţile cărţii, care oarecum sunt obişnuite pentru orice volum, ci de recomandările extrem de pertinente pe care le-a făcut, pe marginea acesteia, Emil Constantinescu, într-o emisiune televizată.
Am aflat ulterior că s-au mai tradus în limba română şi alte cărţi ale acestuia pe care nu le-am citit, dar la vârsta mea nu pot să citesc exclusiv cărţi de istorie şi de politică, deoarece sunt conştient că timpul este scurt, iar viaţa, de obicei, nu foarte lungă. Dar dacă timpul îmi va permite, promit că, în situaţia că voi frecventa şi alte cărţi de Kaplan, o sa mă adresez din nou cititorilor Gazetei de Cluj.
M-a ajutat foarte mult şi faptul că însemnările sunt scrise cu mult talent, cu simpatie şi dragoste de România şi de poporul român, fără să lipsească accente critice, deci cu certitudine nu este o carte de propagandă, finanţată de Ministerul Afacerilor de Externe. Reprezintă un studiu serios care ar merita să fie lecturat de cât mai multe persoane. Prima călătorie spune Kaplan, un american-isralian, în anul 1981, după ce a satisfăcut serviciul militar în Statul Israel, în toamna acelui an, dorind să viziteze mănăstirile ortodoxe. În toate vizitele sale, R.D Kaplan a fost foarte sensibil la aspiraţiile culturale ale românilor din locurile vizitate, fiindcă acestea mai mult ca orice definesc identitatea culturală a unei naţiuni, mentalităţile ei. Până la urmă în afara factorilor obiectivi, cum sunt vecinităţile teritoriale, îi definesc şi îi caracterizează istoria.
Când îşi începe prima vizită în noiembrie 1981, de fapt a fost a doua cum scrie la sfârşitul cărţii, autorul porneşte de la premisa ”Călătoriile alungă tristeţea” şi mai spune: ”Lucrurile noi te fac să le uiţi pe cele vechi şi astfel timpul trece mai repede”. Nu porneşte de la idei preconcepute şi este profund dezamăgit când a văzut cozile de la pâine şi de la carburanţi pe Bulevardul Gh. Magheru, precum şi demolarea unor cartiere, biserici, mănăstiri în vederea construirii centrului civic al Bucureştiului atât de dorit de către Dictator. A vizitat Ambasada Israelului, cei de acolo au fost prudenţi în explicaţii, fiindcă România, mai mult decât alte state socialiste, permitea emigrarea evreilor, bineînţeles pe valută. După ce a văzut şi nişte demonstraţii organizate în cinstea lui Ceauşescu, a caracterizat ţara ca ”un fel de tiranie de tip latin, un amestesc de I.V Stalin şi Juan Peron, captivă undeva în pântecele Europei Centrale” (pag. 57). Şi-a dat seama că pentru a înţelege România, în afara trecutului său, trebuie să cunoască ”istoriile imperiilor habsburgic bizantin, maghiar, rus otomani în lumea balcanică” documentându-se temeinic în această direcţie. De aceea, la începutul anul 1982 din România a călătorit prin Bulgaria, Macedonia, Kosovo, Serbia, Croaţia, Ungaria şi Cehoslovacia.
A revenit în România după trei decenii, în Săptămâna Mare pentru Biserica Răsăriteană. A rămas impresionat, aş putea spune chiar emoţionat de modul cum se practică credinţa în ţară, a fost la Înviere la Biserica Albă din Bucureşti. Ţara era mult schimbată în bine, (din păcate noi, cei de aici vedem cel mai puţin acest lucru) şi consideră că România este mai apropiată de perioada anilor `20 decât cea din 1981, când a poposit aici într-o vizită mai lungă. Pentru comparaţii cu anii `20 face trimitere la două cărţi scrise de Gregor von Rezzori, traduse şi în română. A rămas obsedat de icoanele ortodoxe şi expresivitatea lor. Simpatia lui pentru români mă copleşeşte şi chiar dacă nu pot să fiu întotdeauna de acord cu unele din opiniile Domniei Sale, consider cartea ca un elogiu al patriei mele. Dacă sintagma ”Cântarea României” nu s-ar fi demonetizat în timpul Cârmaciului, aceasta se încadrează pe deplin într-unul dintre cele mai frumoase omagii aduse de cineva ţării noastre. Bineînţeles, conţine şi critici ca orice carte ce doreşte să fie obiectivă. Spune: ”Bucureştiul anului 2013 era un oraş elegant”, şi în această privinţă opinia mea coincide cu cea a lui Kaplan, chiar dacă îndrăgesc mult specificul Ardealului şi al Clujului. Nu am fost exclusivist niciodată şi am avut în vedere că toate părţile României merită ataşamentul nostru, indiferent cărei provincii îi aparţin. Kaplan nu omite să vadă accentele orientale din Bucureşti, dar acestea nu mai sunt precumpănitoare. Cu prilejul vizitei din 2013 a avut convorbiri cu Pata pevici pe care îl consideră că face parte din ”elita globală”. Are cuvinte extrem de favorabile despre statuia lui Iuliu Maniu, considerând că ”greco-catolicul Iuliu Maniu reprezintă valorile universale” (pag. 88). În altă parte îl caracterizează astfel: ”Iuliu Maniu (1873-1953) s-a opus atât naziştilor, cât şi comuniştilor în vremuri în care un astfel de gest este o dovadă de curaj. Maniu a fost un democrat liberal, în măsura în care acest lucru era posibil în mijlocul secolului XX. A murit în penitenciarul Sighet din nordul României, victima a opresiunii comuniste”.
Vizita lui Kaplan la Iaşi îl face să reflecteze asupra faptului că teritoriul ”României Mari a fost ocupat de armatele ruseşti de zece ori începând cu anul 1711” (pag. 181). Aş putea să adaug că acum militarii ruşi se găsesc în Transnistria la câţiva kilometri de Prut. De la ţari şi până la Putin, ruşii au fost un permanent pericol pentru noi. Suntem favorizaţi că americanii au o bază la Deveselu, iar afirmaţiile vecinilor binevoitori că se vor aduce arme nucleare acolo din Turcia sunt pur şi simplu invenţii a foştilor ”eliberatori” din 1944. Kaplan conchide că, după invazia unei părţi din Ucraina, a început un al doilea război rece între Rusia şi Occident.
Convingători sunt prezentaţi Cuza, Carol I şi Mareşalul Ion Antonescu. Se aduce un omagiu celor 558.000 de soldaţi români care, sub conducerea regelui Mihai, au întors armele în toamna anului 1944 împotriva germanilor şi a ungurilor, aducând jertfă de sânge pentru eliberarea Ardealului de Nord, dar au luptat până la sfârşitul războiului în Ungaria şi Cehoslovacia.
Din nou Kaplan revine la Maniu. Cu riscul de a fi acuzat de compilaţie nu mă pot împiedica să0l citez din nou: ”În loc să susţină ceva măreţ şi îndepărtat, precum revolta maselor sau naţiunea eternă, Maniu, asemenea eroului din Castelul lui Kafka, întruchipează sacralitatea şi dreptul la viaţă şi libertate ale individului. Din acest motiv, în ciuda importanţei sale, Maniu a fost ignorat în timpul deceniilor teribile prin care a trecut România şi, tot de aceea, în ciuda neajunsurilor şi a micilor sale prejudecăţi, rămâne totuşi etern. Echilibrat şi chibzuit, om al timpurilor sale, Iuliu Maniu a fost contraponderea decentă, curajoasă şi mai puţin carismatică a monştrilor cu care a avut de-a face”. (pag. 209)
La Bucureşti, autorul a avut convorbiri cu Iulian Fota, consilier prezidenţial, apoi cu Traian Băsescu şi cu Victor Ponta. Mi se pare semnificativ faptul că nu a existat divergenţe fundamentale între părerile fostului preşedinte şi ale primului ministru de atunci, ceea ce îmi aduce aminte de opinia lui Corneliu Coposu care afirma că, în problemele de politică externă, în România nu au existat deosebiri fundamentale. Preşedintele şi primul-ministru au subliniat cât de mult ne este necesar sprijinul american pentru asigurarea securităţii ţării.
Şi vizita în Republica Moldova inclusiv în Găgăuzia i-a prilejuit întâlniri cu personalităţi politice. L-a impresionat neplăcut, chiar l-a şocat corupţia generalizată. Părerea lui Kaplan s-a confirmat pe deplin. Este un lucru neobişnuit să delapidezi trei bănci cu un miliard de dolari, în cea mai săracă ţară a Europei.
I-a plăcut mult Braşovul, Sibiul şi reproduce părerea lui Claudio Magris că germanii sunt ”romanii Mittel Europei”. Cu adevărat, am pierdut mult prin emigrarea lor, nemţii fiind un factor constant de civilizaţie şi de dezvoltare economică. De la 400.000 de etnici germani au mai rămas în ţară circa 45.000, majoritatea bătrâni.
După Târgu Mureş, Kaplan a ajuns şi în dragul nostru Cluj, unde a mai fost cu rucsacul în anul 1973. Din aceasta precizare pe care o face spre sfârşitul cărţii rezultă că, în realitate, autorul a fost de trei ori în România: 1973, 1981 şi în primăvara 1914. Despre Cluj, autorul spune că este ”un oraş de mare cultură şi învăţătură, lucru vădit atât de capodopera gotică, din piaţa centrală a oraşului – catedrala Sfântul Mihail, cât şi de marea Universitate Babeş-Bolyai” (pag. 282). S-a întâlnit şi cu profesorul Vasile Puşcaş precum şi cu alte personalităţi a universităţii. De altfel, Kaplan îl citează în carte pe Academicianul Ioan Aurel Pop şi profesorul Ioan Bolovan. Păcat că nu l-a întâlnit şi pe profesorul Vasile Dîncu. Consider că opiniile domniei sale îi dădeau un plus de cunoaştere. Poate că acest lucru se va întâmpla când va reveni în România.
Ultima oprire mai lungă a făcut-o în Maramureş, care pur şi simplu l-a emoţionat, vizitând cu prioritate monumentele de artă populară, Sinagoga din Sighet, dar şi penitenciarul unde a fost întemniţată elita românească. S-a dus şi la Biserica greco-catolică din Şurdeşti. În contextul caracterizării acestui ţinut, mi s-a părut semnificativă afirmaţia lui Constantin Noica că ar fi dorit să se nască în Maramureş. Cu adevărat, majoritatea maramureşenilor sunt oameni minunaţi.
Mă deranjează totuşi unele amănunte din carte: scrie Matei Corvin pe cât el se numea Matia. Mathias, în latină, a fost un apostol care l-a înlocuit pe Iuda, deci cu totul altă persoană decât evanghelistul Matei. Despre greco-catolici zice că suntem uniaţi pe când noi ne spunem uniţi. Uniati este un termen pe care îl folosesc peiorativ, în deosebi neprietenii noştri. Maniu, pe care îl consideră cel mai mare om politic al României, nu a fost deloc antisemit cum sugerează cartea. Fratele lui, profesorul Casiu Maniu a fost căsătorit cu o evreică. Apoi, la coaliţia de partide anti-carlistică şi anti-tătărăsciană din 1937 a participat şi un partid evreiesc. Nu a fost o alianţă ideologică, ci a fost menită să împiedice falsificarea legilor cum s-a mai întâmplat în perioada interbelică. Şi în fine, Gulf Stream trebuia să aducă gaze din Azerbaijan şi nu din Afganistan. Sunt aspecte minore care pot fi uşor îndreptate într-o viitoare ediţie, deoarece cartea este minunată şi nu exagerez deloc când spun acest lucru.
Este scrisă de un autor care nu este numai un istoric şi un politolog deosebit, dar şi un mare cunoscător al beletristicii, inclusiv a lui Mircea Cărtărescu.
1 septembrie,
Adrian Man
