România dupa Ziua Naţională

Deoarece articolele omagiale se scriu înainte de acest moment, subsemnatul, după ce Senatul a marcat 1 Decembrie posterior momentului solemn, mi-am permis câteva reflecţii şi observaţii.

În primul rând, subliniez că mi se pare potrivit că s-a ales ziua natională la 1 Decembrie, când s-a înfăptuit Marea Unire. Nu contează că este iarnă, participările populaţiei la serbările de la Bucureşti şi Alba-Iulia – unde a fost prezent şi vicepremierul  Vasile Dîncu – precum şi în celelalte capitale de judeţ, au fost multe şi entuziaste. S-a aplaudat cu mult aplomb defilarea forţelor noastre armate. Aşa s-a întâmplat în ţara noastră de la 1 decembrie 1990, cînd s-a hotărât că aceasta este sărbătoarea cea mai importantă a Romîniei. La Cluj, în după-amiaza zilei, vremea era mizerabilă, dar la spectacolele organizate cei de faţă aplaudau cu însufleţire cântecele şi dansurile naţionale, ceea ce m-a bucurat.

Neagu Djuvara propunea ca ziua natională să se mute vara, după modelul englezesc, dar noi nu suntem monarhie şi ceea ce se potriveşte în Marea Britanie nu este adecvat şi pentru România.

Apoi faptul că, în acest aan, s-a renunţat la recepţia de la Cotroceni nu mi s-a părut un gest potrivit din partea Preşedintelui Iohannis. Nici refuzul acestuia de a fi prezent în Senat, unde Guvernul a fost reprezentat, nu cred că pledează în favoarea noului şef de stat. Politica se învaţă prin practica de zi de zi şi nu prin sensibilităţi conjuncturale. A intervenit şi  incidentul de la Sfîntu Gheorghe, cu extremistul maghiar, însă nu cred ca acesta a întunecat bucuria românilor de Ziua Naţională.

Să nu uităm că România, în forma aproximativă de acum, se găseşte în aceleaşi graniţe ca în 1918, dar de atunci şi până în prezent a avut probleme teritoriale cu toţi vecinii, mai puţin cu Serbia. Nu cred însă că acum frontierele noastre sunt puse în discuţie. Pe de altă parte, maghiarilor, care au stăpânit 1000 de ani Ardealul,  nu le va fi uşor încă multă vreme de acum înainte să se împace cu realitatea  că Ardealul aparţine României. Şi ţara noastră şi Ungaria sunt ţări NATO şi UE şi, oricât de antipatic îmi este Victor Orban, nu cred că va putea modifica graniţele dintre cele două state. În acest context, felicit SRI pentru vigilenţa de care au dat dovadă, dar incidentul nu este un capăt de ţară.

Ameninţarea cea mare pentru România nu vine din Vest, ci din Est, dar dacă situaţia de la frontiera de est a Ucrainei nu se schimbă, cred că se pot ridica o parte din sancţiunile impuse Rusiei. Să nu uităm că relaţiile româno-ruse nu au fost întotdeauna proaste. La Războiul de Independenţă din 1877 au fost prezente trupe din ambele ţări, şi chiar dacă am pierdut sudul Basarabiei, eterogen din punct de vedere etnic, am dobândit Dobrogea, deci ieşirea la mare. În al Doilea Razboi Mondial românii au fost prezenţi nu numai la Stalingrad, cotul Donului şi Odessa, ci au luptat şi pe frontul de Vest, unde au pierit mulţi, alături de ostaşii sovietici. Aşa fiind, nu a fost un gest elegant că am mutat de la locul lor toate monumentele consacrate ruşilor, atât în Cluj, cât şi în celelalte oraşe mari din ţară. În schimb, la Berlin şi la Viena, care s-au eliberat mai repede de comunişti, monumentele au rămas pe locul unde au fost amplaste iniţial.

În Bădăcin, satul copilăriei mele, primii soldati ruşi i-am văzut în 1945.Acestia n-au băut nicio picătură de alcool, ceea ce nu înseamnă că în alte părţi nu au întreprins excese de tot felul.

Acum, siguranţa României depinde de SUA. De aceea militez pentru baza de la Deveselu, pentru manevre militare comune cu aliaţii americani şi pentru accentuarea relaţiilor economice cu SUA. Aceasta nu înseamnă ca România nu ar putea avea interese în Siria, care să fie apropiate de cele ale Rusiei. De altfel, noi nu am rupt relaţiile diplomatice cu Siria, unde trăiesc mii de românce căsătorite cu sirienii care au fost la studii în ţara noastră.

În consecinţă, trebuie să încercăm să convieţuim şi cu ruşii, chiar şi numai pentru faptul că au participat la eliberarea Transilvaniei de sub jugul hitlerist şi maghiar, iar osemintele acestora sunt îngropate pe pământ românesc. Câteodată recunoştinţa este un factor de care trebuie ţinut seama şi în politică. Desigur, nu sunt pentru o politică de subordonare şi umiliţă  faţă de colosul de la Răsărit, dar, pe cât este posibil, nu trebuie accentuate elementele de dispută, chiar dacă Federaţia Rusă lansează din când în când declaraţii arogante şi ameninţătoare la adrea României. După 1945, am citit multă literatură rusă clasică, de cea mai bună calitate, iar ”Pe Donul liniştit” este o carte remarcabilă. Dar prefer să trăiesc în Europa şi nu în Eurasia şi nimic n-o să-mi schimbe părerea. Cu întârziere, dar din inimă, le spun românilor La multi ani! şi le dorec în primul rând pace. Nu pot să uit niciun moment că tancurile ruseşti din Transnistria se găsesc la câţiva zeci de kilometri de Iaşi.